ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dan Chiță

Filosofia ca destin

Încă de la volumul din 2015, A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filozofilor (Editura Humanitas, 2015, traducere din engleză de Vlad Russo), universitarul american Costică Brădățan a surprins fragila legătură dintre viața ideilor și cea a cărnii în destinele unor filozofi și gânditori, aleși după criteriile de gust neprecizate ale eseistului academic. Costică Brădățan nu este un filozof în accepțiunea de specialist îngust într-un sub-subdomeniu al taxonomiei existente, ci, așa cum am afirmat deja, un adept al eseului filozofic scormonitor și, dacă se poate, răscolitor în plan emoțional pentru cititorul interesat de practica filozofiei, nu și de teoretizările, enciclopedice ca întindere, ale acesteia. Dacă Brădățan nu a fi plecat din România anilor 1990-2000 în Statele Unite, subiectul cercetărilor și interogațiilor sale existențiale ar fi fost cel mai probabil același, însă subsolul de referințe s-ar fi comprimat în materie de referințe. Bibliografia ar fi dispărut pe mari porțiuni, nu însă și tematica. Este greu de spus ce îl preocupă pe Costică Brădățan în A muri pentru o idee dincolo de a încerca să rezumăm școlărește, inevitabil steril, capitolele cărții, compuse din conflictul dintre trăirea filozofică, conținutul ideilor și societatea exterioară gândirii, văzute ca un holomer cultural. Ceea ce șochează ca o tonalitate suplimentară, de extracție eminamente literară, se referă numai la voluptatea unor descrieri pe muchie de cuțit, în care generalizarea filosofică se condensează în cruzimea scenei morții câte unei figuri legendare. Bunăoară, moartea violentă a Hypatiei din Alexandria în mâinile creștinilor este decriptată filozofic cu o intensitate sporită, asemănătoare juisării estetice în fața nudității carnale, de către Costică Brădățan. Se caută efectul emoției neființei strecurate în ființă și mult mai puțin reflecția rece, distantă, neutralizantă, aseptică și dezimplicată.  

In Praise of Failure. Four Lessons in Humility (Harvard University Press, 2023) continuă acest demers programatic de a investiga istoria filosofic prin prisma unor plutarhiene figuri legendare. Ratarea este un spectru psihologic prin intermediul căreia sunt măsurate etic cele câteva personalități studiate. A (se) rata este o condiție axiomatică a oricărei vietăți pentru Costică Brădățan: finiți, imperfecți și cu pretenții, oamenii sunt ratarea însăși, cea care se poate exprima liber. Este clar că ratarea ține de metafora condiționărilor ontologice și se leagă pe ascuns de sentimentul dureros al imposibilității de a trăi metafizic. Costică Brădățan aduce aminte prin amărăciunea cinică și totodată tonică a unora din aprecieri de Emil Cioran și, la fel ca acesta, se tânguie în cuvinte aspre și umile pe treptele unui templu al credinței în cunoașterea absolută și în divinitatea omului, nebuloase și prezumate, din care nu s-a pierdut nimic în afara acestei credințe. Ergo, nu de ratați din carne și oase, din săraci, betegi, mediocri, cheflii decavați, jucători la ruletă, desfrânați modești și alții asemenea – dar sunt aceștia cu adevărat demni de apelativul ratați? – este vorba în elogiul adus ratării de Costică Brădățan, ci de câteva figuri de prestigiu, care numai ratate nu au fost în influență, prețuire și recunoaștere publice: Simone Weil, Mahatma Ghandi, Emil Cioran și Yukio Mishima.

Despre Simone Weil aflăm cât de stângace era în mișcări, ce trup slab și urât avea și cât de bolnăvicioasă s-a dovedit a fi în scurta ei viață pe acest pământ. Trăind în lumea ideilor și hrănindu-se rar și doar la limită (endura spaniola), Simone Weil se decorporalizează (de-creație progresivă) pe măsură ce se apropie de moarte. Este aproape de necrezut, urmând detaliile puse la dispoziție de Costică Brădățan, că Weil a lucrat pentru un an într-o fabrică, acolo unde muncitorii trăiau ca sclavi ai mașinilor (sau ai patronilor lor?), ori că a luptat sporadic de partea comuniștilor republicani în războiul civil din Spania. Finalul Simonei Weil este pe măsura ratării ideilor ei, despre care nu știm prea multe, în afara faptului că acolo unde cineva suferea Weil se făcea din oficiu părtașa suferinței. Sadomasochism sublimat cultural, creștinism gnostic aplicat, comunism eroic antibolșevic, umilitate combativă? Greu de stabilit dacă îl citim pe Costică Brădățan: e anevoie de tras o concluzie de ce soi de ratare suferă Simone Weil. Spirituală? Urmele unui trup pipernicit și a unor ambiții disproporționate în raport cu acest corp mărunt marchează imagistic capitolul despre Simone Weil, care a încercat atâtea, iar ceea ce nu i-a ieșit nu se datorează ei decât indirect, prin așteptări necorespunzătoare asupra realității, care este grosolană, telurică și lipsită de idealism, adică de spiritualitate sau moralitate. Grosul umanității este – cu resemnare colorată cinic – de condiție inumană, dacă socotim că rațiunea și stăpânirea sinelui sunt precondiții omenești.

Un loc comun specific dreptei intelectuale românești este că ideologiile politice, dar și orice mesaj politic subliniat, este într-un fel sau altul o formă decăzută a chemării religioase. Politica pe post de falsă religie (sau religie heterodoxă, dacă am fi preciși în termenii acestui mod de a privi lucrurile) asigură combustibilul epistemic pentru capitolul rezervat figurii lui Mahatma Ghandi, adeptul rezistenței pașnice (satyagraha) în fața violenței, profetul depotrivă laic și sacru al Indiei modern, cel care moare asasinat lăsând în urma patru state nou-fondate (Pakistan, India, Burma și Ceylon) pe cale să se sfâșie într-un război civil nemilos. Ghandi este la rândul lui portretizat ca un politician ratat și finalmente dezamăgit. Sfâșietorul libido dominandi iese la iveală ca latura antidemocratică a naturii noastre pulsionale, însă Ghandi este doar în aparență complet opusul acesteia: adept al smereniei, deci al ratării nietzschene, Ghandi acceptă să lupte prin renunțare, prin defectele sale ca personalitate. Întreaga demonstrație miroase a neverosimil întrucât Ghandi pare a se comporta ca un impostor și un năuc lamentabil, lovit de momente de ferocitate în idei, ca atunci când consideră că suferințele indienilor sunt justificate și meritate (un milion de indieni uciși de britanici ar fi un lucru bun pentru cauza independenței naționale) sau când îl apreciază pe omul de stat Adolf Hitler ca un ins pur și auster în viața sa privată. Este ocazia prin care Costică Brădățan pune în oglinda modelul paideic și cel revoluționar, ultimul potrivindu-se cu bestialitatea înnăscută a omului, pe care – cum altfel? – textele lui Marx si Engles o ridică în slăvi sau măcar o stimulează ca un ingredient de bază în facerea și desfacerea istoriei. Revoluția Franceză a fost o sărbătoare a terorii în numele unor principii înalte și pure, predestinate să se confrunte cu animalitatea rea a ființei umane. Fachirul politician de Ghandi se apropie tangențial de acest model sacru care nu face altceva decât să pună în primejdie sau chiar să distrugă vieți omenești obișnuite, care nu se pot ridica și nici nu vor să se ridice cu adevărat la chemarea sirenelor marii politici purificatoare și incoruptibile. Asocierea între crimele Revoluției Franceze, natura umană imperfectă din naștere, comunismul originar al Revoluției de la 1848 și comportamentul de brahman despuiat al lui Ghandi, dispus să tolereze numai pasiv violența altora asupra poporului hindus, este una înșelătoare, menită să dezamorseze orice efort politic emancipator, indiferent că între Ghandi, Lenin și Robespierre se cască de fiecare dată o prăpastie culturală și politică, având numai în spate criminalitatea sadică a unui presupus inconștient colectiv preistoric, sălbatic, revanșard și orgolios. Natura umană nu se poate reforma: încetați a vă mai rata în această privință, dar poate că această încercare mereu eșuată și repetată este proba ratării noastre ca specie – ne transmite subiacent Costică Brădățan. Adresanții nu sunt Moise, Iisus sau Mahomed, deși ei sunt cronologic primii pe lista năucilor, ci urmașii lor decăzuți, Danton, Babeuf, Troțki și, într-o succesiune cel puțin bizară prin analogie, Ghandi, pedant, perfecționist, încăpățânat, robotitor, energic, neînduplecat ca oricare revoluționar. Alexander Șliapnikov l-a lăudat ironic pe Lenin că aflându-se ,,în avangarda unui partid inexistent”, dar care revoluționar ar putea spune altfel despre el însuși, sugerează Brădățan? Deși Ghandi n-a făcut revoluție cu pistolul, el este, totuși, un adept al utopiei. Umanitatea nu se poate transforma fără a produce subsecvente farse sinistre. Exemplul Rusiei sovietice răsare din nou în paginile despre Mahatma Ghandi, cu toate că acesta lupta antimodernist împotriva relelor occidentale, ,,căile ferate, avocații și doctorii” și nu pentru socialism, soviete și electrificare – aceste ficțiuni politice, cum le numește dezaprobator Costică Brădățan undeva în cartea sa –, ceea ce este o circumstanță de cu totul altă natură.

Exemplaritatea ratării asumate, deschise, eliberate de orice prejudecăți (burgheze?) o găsim la Emil Cioran. Costică Brădățan realizează în acest loc o incursiune în doctrina predestinării lui Jean Calvin cu scopul probabil de a indica că Dumnezeu hotărăște dinainte cine sunt ratații, cei mai mulți muritori, și cine aleșii, câteva boabe de grâu într-un ocean de neghină, de ratare compactă și anonimă. Acești ratați de la bază par a fi românii în optica lui Emil Cioran, fostul român (dar și ex-fascist, simpatizant al teutomaniei naziste), numai că, dacă îl urmăm pe Costică Brădățan, însemnele exterioare ale alegerii sunt cumva canalizate spre câștiguri materiale în etica protestantă, deci antiratații prin definiție, harnici, optimiști și expansivi, sunt urmașii anglo-saxonilor. Socialistul din tinerețe George Orwell, introdus în scenă pe ușa din dos, trăiește printre săraci pentru a gusta ratarea de la sursă. Există fața nevăzută, hâdă, ratată a vieții în Imperiul Britanic: cea a sărăcimii muncitoare. Parcursul sinuos de la Jean Calvin la Cioran, via George Orwell, și apoi iarăși Cioran se poate reda și astfel: predestinare divină spre ratare/salvare la protestanți – românii sunt constitutiv un neam de ratați – săracii lumii protestante, suburbiile umile ale lumii civilizate – Orwell și Cioran conchid că natura umană este la fel de tarată și pierdută în univers, sărăcia și bogăția neafectându-ne profund substanța din care suntem alcătuiți pe interior (deși hainele îl fac pe om în societate – demonstrația orwelliană convinge doar literar). În plus, abia pentru Cioran catastrofa, spaima și cutremurarea, suferința dostoievskiană scot ce este mai bun și mai autentic din noi, succesul imbecilizându-ne, deși a nu fi fost nevoit să muncească întreaga sa viață a reprezentat un succes cioranian de anvergură. Costică Brădățan introduce apoi un avatar al predestinării calviniste, cu toate că legăturile logice sunt îndoielnice în acest loc: patima ierarhizării pe categorii a omului modern, de la bogăție la ranking-urile universitare globale, cu aceia de la vârf ascunzându-se factice în prezent în muncă, filantropie și cauze sociale, iar cei de dedesubt se manifestă ca fiind însetați de afirmare publică, pe fondul unei nerecunoașteri sociale reale de care sunt consumați ca de o boală ascunsă, observată de un secol de Thornstein Veblen. Cioran aruncă în aer prin considerațiile sale aceasta armătură socială nord-americană – de fapt, capitalistă. Contemplativi, leneși, blazați, inactivi până și în materie de viciu, așa ne dorește universul (și lumea bună europeană imediat postbelică, apud Cioran).

Ceea ce ne așteaptă este întâmpinarea tensionată a morții, dar nu ca la Ivan Ilici al lui Tolstoi, ci poate ca Yukio Mishima, marele scriitor japonez de la jumătatea secolului al XX-lea, care moare ritualic prin seppuku în 1970, la 45 de ani. Nebunia fascistă a lui Yukio Mishima, înglodată în datorii imaginare față de un cod al onoarei inexistent, căci Bushido dispăruse, iar Mishima nu se trăgea din casta samurailor, izbucnește după 1960 și culminează în tentativa ratată a unei lovituri de stat militare ce ar fi urmat să restabilească onoarea imperială și independența Japoniei după 1945. Înclinația spre gândul morții îl acaparează încă din adolescență pe Kimitake Hiraoka (Yukio Mishima), care trăiește primele manifestări conștiente ale sexualității sale cu accente homosexuale privind tortura si moartea Sfantului Sebastian din pictura renascentistă a italianului Guido Reni. Distrugerea orașelor japoneze din 1944-1945 prin bombardament aviatic aliat a constituit o altă sursă de plăceri abisale pentru Mishima, pentru care spectacolul macabru al morții devine sublim și revitalizator, obiect al descărcării libidinale ascunse. Tentația distrugerii și a privirii aruncate în gol îl galvanizează erotic pe Yukio Mishima. A muri frumos este un ispititor îndemn la viață. Osamu Dazai, alt scriitor sinucigaș al epocii, fusese o sursă de influență pentru Mishima în tinerețea sa (și apoi de refuz declarat în a-l urma pe Dazai), însă soarta a vrut în mod ironic altfel. Socrate, filosoful care nu a scris nimic, și Seneca, plutocratul și politicianul de elită al Imperiului Roman, sunt mai apropiați pentru importanța ceremonială a morții, doar că decorul japonez schimbă în mare măsură atmosfera întâmpinării intenționate a neantului. Costică Brădățan repetă maniera de a lucra în cuvinte pe care o vedem și în A muri pentru o idee: distrugerea fizică, redată în cadre foviste lente, despărțite de o gură trepidantă de aer, este cruzimea vieții însăși, pe care ideal ar fi să o pierdem orgasmic, într-o serbare de mult proiectată. Așa cum Alejo Carpentier în Ritualul primăverii pune regenerarea socială pe seama unei revoluții anticapitaliste izbăvitoare, deși punctată de îndoieli elitiste și obiceiuri amorale, snoabe în destinele baroce ale personajelor Enrique și Vera, finalul vieții lui Yukio Mishima este din perspectiva lui Costica Brădățan o încununare a eroismului filosofic exemplar, o explorare in vivo a procesului nimicirii vieții, cel care ar putea revela misterul existenței în însăși stingerea ei. Adevărul se dezvăluie și dispare subit. Acest crâmpei trăit pe culmile disperării organice este râvnit și de Yukio Mishima. Moartea ca ratare a vieții – aceasta este destinația analizei lui Costică Brădățan. Perfecționarea individuală pe această cale, fără altă ieșire decât extincția, este sarcina filozofiei. Viața noastră este ceea ce putem povesti ca descărcare estetică despre ea după încheierea acesteia. Existența prestabilită a ei nu spune altceva decăt banalitatea că finitudinea este ratare, inexistență.

Costică Brădățan scrie invocând idei și nevoia primordială de sens narativ a omului, însă ceea ce ne prezintă în ultimă instanță este satisfacția poetică în fața unui moment culminant al vieții (funcțiile biologice, de asemenea, îi atrag atenția autorului când reconstruiește portrete morale). Lirismul tulburător al reflecțiilor lui Costică Brădățan, care se rezumă la retrăirea unor emoții intense în clipe decisive ontologic, nu este nici pe departe filozofic, ci, cu instrumentele discursului eseistic, reușește a fi pe jumătate analitic, pe jumătate sugestie a spaimei primare în fața morții. Dar nu a uneia prin degenerescența provocată de senectute, ci a celei violente, mitice, sacrificiale, absurde și blamabile pentru simțul comun, dar înalt filozofică în esența ei ultimă.

INDICAȚII DE CITARE

Dan Alexandru Chiță, „Filosofia ca destin” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.