ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dan Chiță

Conservatorisme anglo-americane

Spiritul reacționar. Conservatorismul de la Edmund Burke la Donald Trump (Editura Tact, 2025) a jurnalistului și profesorului Corey Robin este o lucrare dinamică și provocatoare din multe puncte de vedere pentru publicul românesc, cel educat sau format în anii primului deceniu postcomunist, teribilii ani 1990-2000, când libertatea și prăbușirea economică au creat încă de atunci o jungla socială, pe care doar speranța în Occident ca grădină a desfătărilor o făcea suportabilă și tolerabilă politic. Vremurile s-au schimbat între timp, dezvoltarea economică reală și apartenența politică și economică la Uniunea Europeană au reașezat forțele existente în constelații noi. Mai mult de atât, din 2021, retragerea silită și umilitoare a Statelor Unite din Afganistan, societate rămasă înapoiată în tradiționalismul musulman al regiunii după aproape decenii de colonizare americană futilă, și 2022, de la debutul ,,operațiunii militare speciale” (un atac militar de cucerire a fostelor teritorii imperiale, locuite majoritar de etnici ruși) a Federației Ruse în Ucraina, necesită o regândire a valorilor dominante în spațiul cultural românesc scriitoricesc, format dintr-un un amestesc de liberalism economic și conservatorism filocreștin occidental (în mod special, anglo-american). Cultura publică de elită a primului deceniu post-comunist a cauterizat două ideologii organice relativ opuse, dar care se trăgeau din experiența românească imediată: pe de o parte un naționalism etnic primordialist, escatologic și mistic, care coboară în timp înainte de regimul ceaușist, până în anii interbelici, inclusiv episoadele sale fasciste, pe de altă parte, o viziune egalitaristă a regimului socialist care susținea dezvoltarea echitabilă a întregii societăți. Ambele perspective au fost înlăturate ca periculoase de către intelighenția locală, stipendiată și reformată de deschiderea către Lumea Vestică după 1989: naționalismul ortodoxist – prezent încă din secolul al XIX-lea în discursul public – a fost ștanțat ca fascism sau național-ceaușism rezidual, reprezentând extremismul de dreapta (sau de stânga, întrucât dictatorul Nicolae Ceaușescu susținea la bătrânețe asemenea platforme de idei: de aici aparent convingătoarea oglindire a stângii extreme în perechea sa simetrică, dreapta extremă, cele două fiind lansate pe o traiectorie virtual convergentă), în vreme ce avântul dezvoltării colective, asistat sau controlat de forțele politice aflate la putere, a fost infirmat de teoria economică neoliberală, versiunea radicalizată a neoclasicismului, prin aplicarea unei terapii de șoc după 1996, care a permis pieței să genereze ,,un paradis terestru” pentru o minoritate de aleși, iar asta după o perioadă de reajustare dureroasă datorată privatizărilor și acumulării de capital ale mediului privat. Însă după criza economică din 2008-2010, deja studiată în universități sub denumirea de Marea Recesiune, raiul neoliberal s-a amânat indefinit pentru mare parte din țările est-europene, în mod special în cazul României.

Cartea americanului Corey Robin face parte dintr-un discurs democrat, progresist, dar nu obligatoriu revoluționar sau anarhist, ci din mainstream, adică stânga emancipată americană, destul de des întâlnit în media și în articolele de științe sociale din câmpul teoriei politice. În acest sens, una din lucrările faimoase și, prin urmare, clasice, care critică gândirea conservatoare îi aparține economistului Albert Hirschman, purtând titlul Retorica reacțiunii, în care acesta urmărește strategiile retorice și metaistorice ale conservatorului dintotdeauna, dincolo de expunerea unor idei critice: orice ameliorare radicală a condițiilor existente nu face decât să exacerbeze și să îngreuneze relele sociale prezente (perversity thesis) sau, oricum, măsurile sunt inutile sau au ca motivație interesele inavuabile ale celor care le propun (futility thesis) sau, de ce nu?, aceste reforme pot fi implementate cu succes și conduc, până la urmă, la consecințele dorite, însă produc și efecte negative implicite, prin simplul fapt că anulează instituții și moduri de a trăi benefice deja preexistente (jeopardy thesis). Dincolo de valorificarea tradiției (care?) și cultul adevărurilor revelate (din nou, care?), ce pretind un mod de existență anume, conservatorii, mereu dornici să se definească asemenea ,,unei stări de spirit” și nu ca o ideologie, folosesc mai mult sau mai puțin lucid și pe față toate strategiile discursive identificate de Albert Hirschman. Corey Robin găsește nu doar scheme retorice meșteșugite în limbajul conservatorilor occidentali, ci și intenții mai mult sau mai puțin obscure, care nu coincid cu liniile de forță ale gândirii lor afirmate explicit.

Prima observație a autorului american, care trece în vedere o mulțime de citate și trimiteri la conservatorii americani canonici, este că însăși definiția dreptului politic s-a extins periculos de mult de la 1776 înspre timpurile noastre. Cu fiecare generație, elitele agrariene, industriale sau, mai recent, speculativ-financiare ale Statelor Unite, s-au referit la cetățenii de rând sau la cei de jos ca un pericol pentru ordinea politică și economică existentă. Dacă populația neagră din Sudul sclavagist și-ar fi căpătat ,,umanitatea” prin drepturi politice, nu doar ca subiecți ai carității creștine, atunci lumea conservatorilor, proprietari de plantații și sclavi, nu putea decât să se prăbușească. Nu există consens în acest punct. Dacă mulțimea angajaților își cerea drepturi politice sau condiții de muncă decente la 1900, elitele conservatoare protestau că asta va duce la dispariția lor, a stăpânilor, a creatorilor trimiși de Dumnezeu însuși să dea chip turmei sale, liderii spirituali care se vor trezi secătuiți de mijloace pecuniare. Dacă angajatul mediu din Statele Unite de astăzi cere o taxare progresivă cât mai ridicată a marilor averi, miliardarii high-tech sau cei din finanțe au un singur răspuns și o unică replică neîngăduitoare: ,,fără inventivitatea noastră, fără motivația profitului care ne dinamizează geniul creator, voi nu ați putea să trăiți astfel, murind, în schimb, de foame, iar lucrurile ar reveni curând la normal după ce doleanțele voastre dispar, întrucât natura umană își află expresia doar în indivizi excepționali ca noi”. Conservatorismul se laudă cu rolul de frână sau lanț pus democrației, care riscă să își piardă controlul, sfârșind în anarhie socială, în bestialitate și primitivism ca la începuturi, în starea de natură. Rădăcinile antropologice ale unei asemenea viziuni sunt mai aproape de un rasism condiționat de clasa socială decât de orice altceva, însă rasismul social dublează ideologic ierarhiile de venituri deja existente, codificându-le într-o imaginară scară a excelenței umane naturale. Întreaga doctrină conservatoare, care se subdivide în multiple școli de gândire până și în cazul națiunii americane, este, în ultimă instanță, reacția intelectuală la avântul ideologic al reformatorilor sociali, al revoluționarilor, al progresiștilor, al democraților sau al oricărui individ sau actor social care dorește lărgirea sferei puterii la cei aflați în poziții inferioare din punct de vedere politic și economic. Conservatorul este un tradiționalist alarmat, chiar iritat de lumea pe care simte că o pierde în fața avansului modernității și în dauna sentimentului de a trăi bine și frumos, orice ar însemna asta. În asemenea momente istorice, conservatorul devine un radical, preluând tehnicile de propagandă și agitație ale stângii, alunecând în forme de populism. Mai mult de atât, conservatorii acceptă schimbarea contrarevoluționară, ei înșiși participând la impunerea unei legislații care merge împotriva progresului definit de stânga democratică, preferând un tip de progres sau avans controlat de conservatori, în mod ierarhic, pe modelul neoplatonic al marelui lanț al ființei, normativ, prescriptiv și autoritar(ist). În același timp, conservatorii doresc ca bătălia pentru dominație să fie una câștigată pe drept. Ei sunt conducătorii naturali ai societății pentru că toți ceilalți pretendenți au fost învinși în arena inteligenței și puterii de muncă omenești. Luptătorul din vechime devine omul de afaceri în modelul american oficial. În acest loc, supraomul nietzschean și creatorul (de fapt, proprietarul inițial) de bunuri și servicii hayekian își dau mâna surâzând superior.

Urme ale spiritului agonal conservator se pot identifica în cultul pentru sublim al teoreticianului conservatorismului anglo-american de la începuturi: Edmund Burke. Acesta, la fel ca urmașii săi ideologici, susține combativitatea spiritului conservator, care se împrospătează prin cultivarea excelenței omenești de la o generație la alta: scara de stăpânitori este aceeași, traversând ca un fir roșu istoria, însă stăpânii pot fi mereu alții. Nostalgia sau tânguirea după trecut sunt arme emoționale pentru a izbi mai puternic în detractorii valorilor și în falșii conducători ai maselor. Aventurieri conservatori sunt marii deținători de capital, acești pionieri temerari, căpitani și haiduci în ale inovației tehnologice lucrative, totul pe model schumpeterian. Prin urmare, dacă un gentleman britanic și o soție pioasă și devotată familiei constituiau idealul de conservatorim la 1840, nu la fel stau lucrurile în 2025: astazi, arhetipul bărbatului conservator este un miliardar globe-trotter asiduu, investitor la bursă, iubind ierarhia și respectand măcar formal valorile creștine, în vreme ce nevasta lui a trecut fizic și psihologic prin revoluția sexuală eliberatoare a anilor 1960-1970, indiferent că au sau nu împreună 4-5 copii. Nici nu mai contează dacă inegalitățile dintre oameni sunt rezultatul societății sau al naturii câtă vreme conservatorul are misiunea să le restabilească permanent. Masele pot face parte din elită dacă se dovedesc capabile de virtuțile unor învingători în bătălia darwiniană pentru supremația socială. Aici Corey Robin tinde să exagereze întrucât, din momentul în care conservatorul se transformă într-un condottiere al banilor și al influenței sociale nemijlocite, valorile dreptei își pierd punctul de echilibru în sine, devenind un indicator al puterii materiale denudate de orice travesti. În plus, pasiunea pentru depășirea obstacolelor și înfrângerea opoziției constituie o obsesie clădită pe stimularea violentă a instinctelor vitale, chestiune depistată în operele multor conservatori recenți sau de acum două secole, care aduce aminte de cultura fascistă a luptei pentru existență din Italia sau Germania interbelice. Senzațiile extreme, opuse, care îmbogățesc experiența sinelui de a fi, par gratuit violente și belicoase fără să impresioneze: să fie vorba aici de o trăire estetică a sublimului sau de o nebunie sadomasochistă? Joseph de Maistre are o deschidere ridicată față de forța purificatore a violenței în istorie. Explozia de ură și chemare la ordine prin violența exercitată de stat, polițienesc-militară, aplicată mulțimii sunt prezente în amintirile lui Alexis de Tocqueville în anul revoluționar 1848. Gândirea paradoxală a lui Thomas Hobbes permite analiza contradicțiilor temperamentale și logice ale conservatorismului anglo-saxon ulterior. Până și Edmund Burke, care trăia într-o societate dominată de latifundiari și comercianți bogați, considera mecanismele pieței în aceeași logică a concurenței nelimitate, asemenea unui stat cu puteri limitate ca în Europa de Est post-comunistă, coordonat de investitori globali și afaceriști locali. Valoarea reală a toate ce sunt se regăsește în cea monetară. Mecanismele de gândire sunt absolut aceleași la 200 de ani distanță și susțin crezul dinamicii conservatoare, axată pe mantra ,,aristocrației naturale” a speciei. Din nou, trimiterea la gândirea filozofului Friedrich Nietzsche se face cu referire la economiștii Școlii de la Viena, cei care au absorbit observațiile acute și războinice ale filozofului german pentru ca apoi Carl Menger, Ludwig von Mises sau Friedrich August von Hayek să elaboreze o gândire economică a profitului ca voință de putere. Cultul legal și politic al antreprenorului ca supraom pare a fi o formă extrem de degradată, oarecum lamentabilă din punct de vedere moral, a singuraticului Zarathustra.

Capitolul despre gândirea lui Ayn Rand este unul din cele mai reușite din carte, un eseu strălucitor, în care egoismul triumfă fără rival sub forma cultului individului excepțional și mediocritatea culturii comerciale americane, întrupate în producția de vise de duzină din Hollywood, încă asigură cererea agregată pentru producțiile ideologice libertariene ale autoarei. După 1970, conservatorismul și neoconservatorismul american se transformă în propagandă agresivă pentru capitaliștii americani și campaniile lor militare împotriva dușmanilor contemporani: regimurile comuniste, apoi statele islamice nesubordonate din Orientul Mijlociu, Rusia și China contemporane. Proteismul conservatorismului american cunoaște o singură constantă: obsesia pentru succesul material și puterea politică dezinhibată. Ceva mesianism al cauzei americane în lume au produs închisorile de la Guantanamo (și România), unde se practica tortura, monopolul câtorva companii de armament și securitate în cadrul complexului militaro-industrial american, și, desigur, populismul revanșist al președintelui Donald Trump, caricatura la scară globală a omului superior conservator, al conducătorului tare și megaloman, produsul unei pseudo-selecții culturale și sociale, dar nu mai mult decât o paiață a unor idei conservatoare batjocorite în fel și chip de practicile absurde ale unui lider incoerent, atras de brizbrizuri și fără substanță morală și intelectuală. Conservatorismul american s-a blocat într-o reclamă repetitivă de tip billboard.

Spiritul reacționar suferă de pe urma a două defecte constitutive: primul este inadecvarea sa în alte spații culturale. În ciuda efortului maniacal de a îndopa studențimea românească post-decembristă, printre altele, cu preconcepții neocone și libertariene, rezultatul este unul extrem de deficitar la nivelul claselor sociale mediu-educate, mature în acest moment istoric. Pe fondul crizelor economice repetate și a lipsurilor materiale reale din România, aceste școli de gândire anglo-americane, extrem de influente ideologic, sunt invalidate instant de către cetățeanul de rând, al cărui conservatorism real este înrădăcinat în alte reprezentări spirituale și materiale. A doua problemă a cărții este căutarea obstinată a ceea ce paradoxal și absurd în tradiția conservatoare, formulată de la Edmund Burke până la William F. Buckley Jr.: dincolo de apropierile tangențiale de doctrinele fasciste sau de grobiana susținere a unei arghirofilii anticreștine, conservatorismul nord-american este în sine o sumă de ipocrizii ridicate la rang de virtute, al căror efect în societate nu diferă cu nimic, atunci când este aplicat cu rigoare, de consecințele cele mai dure ale radicalismului de stânga, stalinist sau maoist.

INDICAȚII DE CITARE

Dan Alexandru Chiță, „Conservatorisme anglo-americane” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.