Conservatorism pentru eternitate
Pentru o nouă cultură critică românească (Editura Tact, 2024), editată de Alex Goldiș, Christian Moraru și Andrei Terian, este o altă lucrare de referință a celor care compun ,,contingentul esențial al avangardei intelectuale românești de astăzi” (p. 9). În fapt, discutăm de generațiile milenialilor și postmilenialilor din critica literara românească, interpretată în altă cheie decât cea strict literaturocentrică. ,,Pe scurt, ne interesează un act critic înțeles, cum spuneam, ca intervenție în realitate, nu doar ca prezentare a reprezentării literare a realității. Și din acest motiv, Romanian Literature as World Literature și Theory in the “Post” Era: A Vocabulary for the 21st-Century Theory Commons constituie mica tradiție în prelungirea căreia se plasează volumul pe care îl oferim acum”. (p. 10) Agenda ,,progresistă” a volumului de față punctează marile diferențe epistemologice, clădite pe rezerve grave față de trecutul criticii literare românești, constand din: 1) invalidarea din start a discursului rasist, homofob, misogin, naționalist-paternalist etc. din spațiul culturii române literare, 2) profesionalizarea câmpului literar prin cerința unor standarde academice internaționale indiscutabile, 3) reașezarea unei terminologii critice limpezi în centrele de cercetare de profil.
Primul articol, scris de cei trei editori, consemnează ,,obsolescența establishmentului critic românesc” (p. 17). Aceasta s-a acutizat în ultimele trei-patru decenii, deși adevărata critică este dusă la îndeplinire mai degrabă de generațiile contemporane care iau în seamă planul globalizat al cercetării științifice, nu foiletoniștii și istoricii literari autohtonizați. ,,În plus, mai mult decat în literatură, în critică a fost dominantă o falsă conștiință anistorică și apolitică conform căreia protocoalele și platformele critice nu navighează apele istoriei, nu se supun testelor ei, nu evoluează și nu se succed, ci există simultan și armonios. Această ficțiune contemporalistă – această atemporalitate imaginară – a dus la un pacifism și el iluzoriu, care a fost dublat de un relativism nu mai puțin găunos”. (p. 19) Oamenii-instituții, autori de conspecte și recenzii cu pretenții academice, talentați, intuitivi, fini în judecăți de valoare, ziariști critici cu opinii percutante ideologic, de cele mai multe ori arbitrare, pot și trebuie să fie înlocuiți de critici care țin de uzanțele registrului științific omologat în centrele academice de prestigiu cunoscute în plan mondial. ,,Un întreg stil frivol, pretins subtil, al acestei desconsiderări sumare și ignorante a fost făcut popular de critici, eseiști și jurnaliști, de la Nicolae Manolescu și Sorin Antohi la Andrei Pleșu și Paul Cernat, care consideră că a pune cutare termen între ghilimele sau a-l expedia ironic într-o jumătate de propoziție e suficient pentru a-l discredita teoretic. (…) Ele [metodele critice occidentale] nu ,,au prins” în România, aflăm din cutare articol de revistă, ca și cum asta ar putea servi drept justificare că nu ,,au prins”; în realitate, nu ,,au prins” și pentru că mainstream-ul critic a citit și citește – dacă o face – teorie ,,pe genunchi”: ocazional, superficial și condescendent, neinformat și fără perspectiva cultural-istorică și politică”. (p. 25) În spatele fațadei liberale prooccidentale a unui critic ca Ion Bogdan Lefter sau Nicolae Manolescu nici măcar nu se mai ascund bias-urile neoconservatoare, neoliberale și antiprogresiste. Autoritarismul și servilismul instituționalizate reprezintă norma sistemului de validare așa-zis critică. (p. 29) Oaze de lumină se găsesc în reviste precum Transilvania și Metacritic Journal for Contemporary Studies and Theory. (p. 31) Izolaționismul girat de presupusele standarde ale analizei estetice și-a pus pecetea pe critica literară românească a ultimelor decenii, însă răul se găsește și în curentul călinescianist al generației șaizeciste. În ,,spatele neutralismului estetic și al fobiei antimaterialiste” (p. 33) se află ,,tot timpul o agendă, o politică, iar aceasta a fost masculinistă, heteropatriarhală mai exact” (p. 33). Un naționalism subiacent invaziv colorează negativ marginalitatea provincială a criticii literare locale.
Adriana Stan analizează avatarurile liberalismului generației criticilor ajunși la vârsta maturității biologice în anii 1960-1970. ,,În complementaritatea ei s-a consolidat o mitologie hiperbolic-maximalistă și imaterială despre literatură, văzută ca un artefact pe cât posibil extras din mizeria contingentului, din istoricitatea socialului și a politicului. Productivă tocmai prin elitismul său, această mitologie a funcționat inspirațional pentru publicul românesc și aspirațional pentru statutul de clasă superioară pe care acest public adesea și l-a imaginat”. (p. 45) Statul, cu sprijinul său financiar subiacent, a întărit această atitudine estetocratică mult după căderea regimului ceaușist, pe fondul unei prăbușiri a statutului intelectualului public și a criticului literar ca totem al națiunii. Între austeritatea ceaușismului târziu și precaritatea tranziției capitaliste critica literară s-a comportat în România cu reticențe, teama și incapacitatea de a reflecta corect și interesant, nu plat și comod, realitatea. Cultul pentru ionic al lui Nicolae Manolescu din Arca lui Noe (1980) este un simptom al acestei închideri care nu se deschide, pentru a întrebuința, probabil riscant, termenii noicieni. Statul și statolatria sunt respinse pentru un subiectivism asocial. ,,În schimb, Manolescu întâmpină cu jubilație ,,revanșa” subiectivității, prin care ionicul, deși construit și el pe o convenție, îi apare ca fiind mai ,,autentic” decât doricul. Cu și mai puternică afinitate citește Manolescu romanele corintice. Aici, criticul ajunge în elementul său, pe teritoriul jocului estetic emancipat de sub tutela unei voci narative totalizatoare sau a unor convenții realiste”. (p. 57) Liberalismul parabolic al criticului Nicolae Manolescu trăiește în modelul interbelic, când liberalismul românesc însuși nu era nici pe departe dezvoltat sau similar culturii liberale anglo-americane și nici celei franceze, orice ne-ar transmite Virgil Nemoianu pe această temă. ,,Fără să fie direct anti-occidentali, șaizeciștii s-au concentrat pe reconstrucția canonului literaturii române, profitând de șansa de a valida criteriul estetic în parteneriat cu criteriul național acreditat de turnura anti-sovietică a regimului ceaușist. În același timp, ei au întreprins o reorganizare autoprotectoare a domeniului critic, astfel încât obiectivele locale ale ,,evaluării” și ,,interpretării” să fie susținute de o reticență frecventă și autosuficientă față de noile metodologii din critica internațională contemporană”. (p. 59) Optzeciștii, deși mai deschiși la multiculturalismul occidental, marșează tot în siajul liberalismului estetic, minus cultul națiunii excepționale, însă dublat de aceeași mefiență pernicioasă față de o viziune liberală tolerantă, incluzivă, instituționalizată la firul ierbii. Vorbim de aceeași tulpină a liberalismului eșuat în conservatorism cu elemente de extremă dreaptă în decor la fel ca în perioada interbelică. Continuitatea nu este doar o iluzie, ci o piatră de moare la gâtul unor generații continuu submisive.
Studiul lui Andrei Terian surprinde defectele constitutive nu numai ale establishment-ului critic local, ci și ale politicii antidemocratice și antiliberale a statului român în ceea ce privește funcționarea cursivă a instituțiilor publice. Impresia de dezolare totală, de fraudă absolută a valorilor publice la români se lasă ca o ceață densă peste ochi la finalul studiului lui Andrei Terian, deși intențiile sale reale nu sunt acestea, ci de respectare a principiului căutării adevărului cu orice preț. ,,Voi arăta și explica astfel cauzele pentru care sistemul literar românesc actual este, cel puțin în segmentele academice, publicistice și organizaționale definitorii pentru funcționarea sa, un mecanism închis, anacronic, autoperpetuant și falimentar, care reacționează cu ostilitate nu numai la orice încercare de reformă, ci și la orice fel de critică, fie ea internă sau externă”. (p. 74) Ruptura între generații și atitudini pare a fi totală în interioriul breslei scriitoricești, atâta timp cât ne referim la criticii literari. Nicolae Manolescu devine din adeptul unei liberalism anticomunist ca tentă în anii 1960 un lider autoritar de lumea a treia, un dictator african din anii 1970-1980 în postmileniala Uniune a Scriitorilor din România. Eugen Simion, celălalt om-instituție, a acaparat până la sufocare Institutul de Istorie și Teorie Literară ,,G. Călinescu”, pe lângă misiunea sa politico-culturală de conducător naționalist al Academiei Române. ,,Nu în ultimul rând, stilul de lucru colectivist și temele de cercetare acut provinciale ale Institutului din mandatele lui Simion au descurajat inițiativele individuale, competitivitatea și internaționalizarea. Deși reprezintă, în principiu, cea mai puternică structură de cercetare a literaturii române, Institutul a câștigat și a implementat în ultimele două decenii doar două proiecte – și acestea aflate în siajul DGLR, CVLR și ELRV -, în timp ce cea mai mare parte a angajaților săi sunt incapabili să scrie articole care să treacă de un peer review ,,pe bune”. În orice caz, în comparație cu entitățile similare din Budapesta, Ljubljana sau Bratislava, Institutul ,,G. Călinescu” înregistrează în clipa de față un decalaj metodologic și organizațional de câteva decenii”. (p. 109) Concluzia demolatoare și extrem de deprimantă a lui Andrei Terian, despre care putem spune că este corectă în esența ei tare, se rezumă la mentalitatea autarhică și elitistă a celor doi critici care au format vreme de 25-30 de ani veritabile sisteme concentraționare la nivel de cunoaștere, cetăți izolate în provincialism și închistare.
Teodora Dumitru survolează cu finețe tradițiile criticii literare românești, de la Gherea și Ibrăileanu până la Lovinescu, atrăgând atenția asupra autoexaminării incorecte pe care criticii literari români o fac propriei lor discipline la finalul secolului trecut, reverberând până în prezent. ,,Prima lecție e aceea că critica literară este politică sau ideologică, inclusiv – sau mai ales – atunci când pretinde contrariul. A doua arată că critică literară are o funcție gnoseologică, de cunoaștere, chiar atunci când susține altceva, promovându-se, de exemplu, ca formă de artă. Iar o a treia lecție este aceea că tradiția critică lasă uneori moștenire schelete epistemologice, modele de practică a căror utilitate se discerne de cele mai multe ori a posteriori, nu și conținuturile sau consecințele lor efective în câmpul ideilor”. (p. 112) Dumitru pune la îndoială caracterul metafizic al estetismului pur, clamat de o parte considerabilă a criticii literare românești, considerându-l în latura sa științifică, tributară curentelor epistemologice dintr-o epoca sau alta. În ceea ce privește monomania artei pentru artă (autonomia esteticului) din ultima treime de secol, rezultatele sunt mai degrabă dezolante decât pline de speranță: ,,Este, de exemplu, tot mai frecvent invocată ca alibi al conservării ,,naționalului” (este cazul nucleului patronat de Simion în Academie), dar și ca justificare a conservarii criticii ,,de autoritate” (ipostază preferată de Manolescu & Co. și folosită ca rațiune a prelungirii cezarismului la Uniunea Scriitorilor)”. (p. 115) Mințile luminate ale spațiului literar românesc se întunecă progresiv până la cecitate intelectuală după 1989. Efectul este uneori pustiitor sub raportul inovației sau al selecției ideologice naturale în plan global: ,,Teama de a nu cădea în mrejele lecturii ideologice sau ale ,,sociologismului vulgar” i-a atrofiat criticii literare facultatea gândirii sistemice, interesul pentru conexiuni, cauzalități sau corelații, pentru căutarea unei rațiuni oarecare de agregare a faptelor sau a entităților dincolo de parohia ,,esteticului” ei și de legi interne. O hermeneutică a brelocului sau a magazinului de curiozități a căror logică de amalgamare este imposibil de sesizat: asta produce, în cele din urma, ,,autonomia esteticului”. (p. 121) Antimodernismul pronunțat al criticii estetice este denunțat la tot pasul ca ruginit, osificat, ignorant și, cu nuanțe intermediare, aparținând ideologiilor dreptei politice, ceea ce nu este atât de rău dacă purtătorii săi de lance ar recunoaște sincer și conștient ceea ce întreprind în plan teoretic.
Cosmin Borza pune în discuție relevanța regională și globală a revistelor academice românești din aria teorie, istorie și critică literară. ,,Așa cum voi argumenta în acest eseu, majoritatea revistelor academice românești consacrate, integral sau parțial, studiilor literare doar simulează profesionalizarea. Aceasta nu a avut loc nici măcar în raport cu condiția lor din anii 1990-2000. Dacă ar fi sa folosesc un eufemism, profesionalizara lor e un incipient și, deocamdată, ineficient work in progress. Mai precis, deși au dobândit roluri tot mai influente în cadrul sistemului academic românesc, cele mai multe sunt, în continuare, caracterizate prin amatorism științific, prin confuzie în materie de criterii, de forme și de evaluare a cunoașterii scolastice și, nu în cele din urmă, prin emfaza formală, anume prin mimarea – în loc de aplicarea propriu-zisă – a standardelor internaționale de editare academică”. (pp. 133-134) Foiletonismul eflorescent se scurge încă în paginile revistelor cu alură academică, simple producții naționale ale câmpului literar românesc, de care restul lumii civilizate nu știe aproape nimic. Revistele Transilvania și Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory sunt, din nou, vârful de lance al resurecției standardelor globale de cercetare critică în România. ,,O spun cu toată părerea de rău: în timp ce am parcurs arhivelor publicațiilor academice românești postcomuniste și după ce am urmărit istoricul indexărilor în baza de date internaționale, respectiv cel al evaluărilor naționale realizate de CNCSIS, de prea multe ori m-am gândit că ierarhia simbolică a foiletonisticii din timpul regimului comunist era mai veritabilă decât cea formalizată și instituționalizată a revistelor academice post-1989”. (pp. 148-149)
Ștefan Baghiu face un pas în față și răspunde la întrebarea: într-o lume globalizantă în care rețelele de socializare capitalizează sute de mii, milioane sau sute de milioane de vizualizări, ce rost mai are să vorbim de critica literară scrisă, depășită tehnologic ca impact media și cu un public modest, în cel mai bun caz? Platforma gestionează și inspiră conținutul literar dorit. Acesta se diluează în muncă gratuită, realizată conform uzanțelor publicului platformei, cea care înglobează noi așteptări sau aplatizează polemici sau apropie distanțele prea mari de atitudine și interpretare între cititori, oricine ar fi aceștia. ,,Concepem texte deja viralizabile dinainte de a fi scrise, organizate și ordonate după algoritmul succesului”. (p. 157). Iar o pagină mai târziu, platforma apare ca rațiunea de a fi a textului critic: ,,Arhitectura algoritmică a rețelei a vizat dintotdeauna să creeze un spațiu în care faptul că există o realitate de dincolo de platformă să devină secundar”. Spre deosebire de stilul coroziv al criticilor literari old school, conservatorii cei decavați simbolic în prezent din restul analizelor, cei actuali se pliază pe stilul platformelor sau – de ce nu? – al publicațiilor academice serioase, plutind în intermundiul planetar. ,,Critica literară de astăzi trebuie să fie conștientă de faptul că formele capitalismului de platformă au ajutat-o să se maturizeze și să se responsabilizeze public doar pentru a o pacifica în forme comodificate de PR”. (p. 177)
Alex Goldiș studiază refuzul oricărei metodologii riguroase în critica românească de după 1945. Atitudinea ,,autarhică, izolaționistă și anacronică” (p. 183) poate fi interpretată și ca urmarea izolării Blocului Comunist de cel mai globalizant occidental, dar și ca naționalism de periferie. Este confortabil ca atunci când lumea largă nu te bagă în seamă să ne imaginăm într-o bulă de excepționalitate inefabilă și incomprehensibilă. Subiectul autocratic și genial câștigă jocul prin a-i nega regulile fixate de o putere centralizată. Neregularitățile subiective, cu alte cuvinte, flerul criticului, pun la dispoziție tot ghemul de presupoziții și delimitări posterioare actului critic. ,,Deși referințele internaționale circulă, ba chiar devin o formă de panaș intelectual, ele sunt asimilate sau instrumentate parcimonios, printr-o legătură pe diagonală. Astfel, dominantă a devenit ideea – și ea trebuie recitată de fiecare dată, printr-un tic specific epocii – că instrumentele și conceptele internaționale pot fi admise în circuitul ideilor critice românești atâta timp cât ele nu sufocă creativitatea interpretului și nu afectează țesuturile vii ale operei”. (p. 190) Respingerea oricăror ,,metode, concepte, teorii” (p. 192) devine ordinea de zi în critica românească de după 1965. Thomas Pavel, Matei Călinescu și Virgil Nemoianu, deși vor studia sau se vor lupta discursiv cu teoria critică și metadiscursurile anglo-americane, rămân în continuare credincioși premiselor românești: literatura conține o indicibilă esență intitulată literaritate, care se materializează doar în proiecția interpretativă a criticului cu majusculă sau a intelectului sensibil și hrănit cu energia lecturilor clasice ale umanității. Adrian Marino, cel mai sistematizant istoric și critic literar român din a doua jumătate a secolului al XX-lea, ajunge teoreticianul cel mai organizat și blindat de referințe al impresionismului critic în Introducere în critica literară (1968). Iar Paul Cornea, rafinat cunoscător al metadiscursurilor criticii occidentale până la un punct, menține o distanță salutară, de bun-simț, față de teoria critică. Acest așa-numit bun-simt teoretic este încărcat de așteptări ideologice proprii, ascunse și pierdute printre faldurile textelor de critică și teorie literară. ,,Or, la o privire mai atentă a premiselor lor teoretice sau politice, devine limpede că ceea ce i-a determinat să respingă dogmele realismului socialist avea mai puțin de-a face cu opțiuni efective pentru democrație ori pentru pluralitatea limbajelor critice – așa cum arată și Adriana Stan în eseul inclus în cartea de față – și mai mult cu dorința de consolidare a autorității vocii individuale, proprii, dacă se poate, a criticului. Astfel, metoda unică a realismului socialist a fost înlocuită cu ,,metoda unică” a dictaturii subiectivității în critică, la fel de dogmatică și care se poate afirma deasupra ideologiilor și a conceptelor, ba chiar are datoria de a nu se lăsa confiscată de ,,capcanele” lor”. (p. 205) Acest nombrilism al criticului erou-mistagog-profet trebuie îndepărtat total din cultura română.
Studiul Daianei Gârdan insistă pe componenta comparatistă de world literature din literatura română. Ieșirea din naționalismul instituționalizat al spațiului românesc ar reforma în multe privințe autoscopia obsesivă a specificului românesc, care s-ar putea nici să nu existe în fond. ,,Ea ar trebui să depășească, mai întâi, logica național-patrimonială a modurilor preexistente de transdisciplinaritate care au existat în critica românească, de la impresionismul interbelic, la tematismul generației ‘60, la critica speculativă și eseistica dintre anii 1980 și 2010, și, finalmente, la separația simbolică dintre istoriografia literară și studiile comparate, graniță consolidată după autonomizarea comparatismului ca disciplină de cercetare și de predare în România, mai ales în mileniul al treilea”. (p. 221) Cu certitudine că lumea literară românească ar arată într-un alt fel imediat ce poarta inter- și transdisciplinarității ar rămâne deschisă o vreme, însă rolul excelenței literare, cultivate de români, s-ar estompa înspre o înțelegere cuprinzătoare a literaturilor lumii, nu neapărat divizate maniheist între cele ,,mari” și cele ,,mici”. Foiletonismul de parohie conservatoare este prin natura sa antimetodologic și anticosmopolit. La limită, se poate chiar vorbi de aceeași fantomă hamletiană a antidemocrației ca spirit public: ,,colonizarea studiilor literare, sau, mai bine spus, de-colonizarea și emanciparea lor de sub presiunea exercitată istoric de eseistică și speculație, conservatorism și etnocentrism, alarmism și blazare instituțională, reprezintă o sarcină dificilă (…)”. (p. 235)
Andreea Mironescu și Doris Mironescu evidențiază, dacă mai era nevoie, idealismul estetic nebulos și prejudecățile machiste din spatele elitei criticii literare românești din ultima jumătate de secol. Adoptarea unei viziuni generale de tipul materialismului cultural ar lecui cultura română de complexele și frustrările sale de adancime, scăpând-o poate, deși semne clare nu sunt, din mediocritate. ,,În opoziție cu paradigma estetistă, materialismul cultural, cristalizat în ultimele decenii ca una din cele mai importante direcții critice la nivel mondial, adoptă o perspectivă diferită asupra literaturii, privind-o ca parte a proceselor socioistorice și, ca urmare a acestui fapt, supunând-o unor interpelări cu o problematică culturală, adica de clasă, rasă, gen și identitate sexuală, printre altele. Modelul de lectură al materialismului cultural contextualizează produsele, practicile și dinamicile literare, focalizând asupra unor teme escamotate de-a lungul timpului în critica tradițională și care angajează atât selecția și politicile canonului, cât și modul de definire a literarului sau, cu un termen de care critica românească a uzat și a abuzat, a ,,esteticului”. (p. 238) Masculinismul estetocratic al criticului român este, în pofida oricăror aparențe de universalism și umanism al literaturii, fundamental antimodern, naționalist și colorat de atitudini violente la adresa oricărei opoziții doctrinare existente. Romanul Bunavestirea al scriitorului Nicolae Breban asigură spațiul necesar al unei înterprinderi critice de natura materialismului cultural. ,,Estetismul și masculinismul sunt astfel angajate într-o relație reciproc avantajoasă: primul își asigură autoreproducerea cu ajutorul celui de-al doilea prin mecanisme masculiniste de conservare a puterii deja sancționate de societate, pe când cel de-al doilea capătă validare culturală prin forța legitimatoare a literaturii”. (p. 248)
Bogdan Popa merge în adâncimea conservatorismului românesc din critica literară, comun societății pe largi paliere, cu toate că franjuri de progresism și secularizare există și în România, fiind în creștere statistică de câteva decenii. O atestă romanele queer menționate de Bogdan Popa, unele extrem de reușite în literatura română de la începutul secolului al XXI-lea. ,,Ce a reușit dreapta culturală a fost să numească un presupus pericol, comunismul american, un spectru care a fost reîncorporat în zona sexualității (sexomarxism) și a genului (globalism), formule care își datorează succesul și faptului că indigenizează teme globale ale dreptei ideologice. Încercări de a crea termeni alternativi au existat, dar ele s-au concentrat mai mult în zona respingerii anticomunismului”. (pp. 262-263) Marginalitatea socială este respinsă brutal de antilimbajul conservator manifest în spațiul românesc. Paradoxul este că acești marginali sunt mult mai numeroși decât își imaginează elitele oficiale și clasele de mijloc cu discursul lor conformist și, de cele mai multe ori, ipocrit și periculos. Societatea românească nu este un bloc de marmură compus din cupluri creștine heterosexuale adunate în familii monogame care câștigă de la dublul salariului mediu pe economie în sus. În realitate, avem de-a face cu un teritoriu extrem de accident, în care majoritățile instabile se confruntă pentru accesul la discursul public hegemonic: depresia, singurătatea, nefericirea sexuală în familia tradițională pseudoetanșă și moralist-sentimentală, dar și căutarea celei non-hetero ca alternativă, sub toate genurile și identitățile sale, sărăcia unei considerabile părți din populația României, toate acestea nu se încadrează în retorica uniformizantă a conservatorismului middle-class, la rândul ei o invenție recentă și la fel de efemeră ca orice așezare fixă a puterii. De altfel, clasa de mijloc însăși din România, slabă statistic, dar puternică în plan economic, este cel mai recent construct socio-cultural al ultimilor 40 de ani. Existența ei se datoreaza integrării în economia euro-atlantică, nu datorită ideilor conservatoare (sau rudimentelor și hibridizărilor lor) propagate de majoritatea membrilor ei, suferind de multiple personalități contradictorii.
Maria Chiorean discută subiectul disability studies, care aproape că nu există în acest moment în România contemporană. ,,De fapt, foarte puțini dintre ei aleg ca temă centrală această minoritate, dar scriu, în relație cu aceasta din urmă – și de facto împotriva ei – despre amenințarea corectitudinii politice, despre declinul autonomiei esteticului sau despre degradarea spiritului și a culturii naționale”. (p. 300) Lupta contra ,,acțiunii afirmative” include și reprezentarea celor bolnavi. Boala este ceva de nediscutat în România urbană, iar bolnavul un ratat social căruia lupta pentru existenta din capitalism i-a consolidat statutul de paria, de exclus al clasei de mijloc și al celei de sus. ,,Motivele subdezvoltarii studiilor literare despre dizabilitate – ca și despre alte tematici din sfera identității, cât și dincolo de ea – în critica românească sunt evidente și previzibile: dogma autonomiei esteticului, care blochează încă lecturile politice și asumat etice preocupate de reprezentarea minorităților; conservatorismul social, manifestat ca antiprogresism și anticomunism, care respinge din principiu orice formă a teoriei critice pe care o echivalează cu ,,corectitudinea politica” și ,,decăderea” valorilor culturale; reticența față de interdisciplinaritate (literatură și sociologie sau psihologie, literatură și activism) și intersecționalitate; dezaprobarea pe care o stârnește în România orice critică a capitalismului ca regim profund inegal în care marginalii sunt condamnați la invizibilitate”. (p. 308)
Mihai Iovănel reia teme și subiecte din Istoria literaturii contemporane (1990-2020) în contribuția sa din acest volum: anticomunismul și conservatorismul cel mai virulent își dau mâna în postcomunism și în regimul neoliberal din prezent al României deprofesionalizate din aparatul de stat. ,,Lipsa unei tradiții reale în materie de teorie critică. Principala problemă structurală în ceea ce privește prezentul și viitorul criticii literare din România stă în lipsa unei tradiții a teoriei critice, mai exact a ceea ce în critica occidentală este numit critique – o metodă relativ eterogenă bazată pe intersectarea unor lecturi aplicate relațiilor de clasă (Karl Marx), de putere (Friedrich Nietzsche) și libidinal-simbolice (Sigmund Freud)”. (p. 320) Depolitizarea completă, dar doar la suprafață, a criticii literare din comunism a îngăduit apariția unui conservatorism autoritar după 1990, decredibilizat de forța pieței libere dereglementate. De fapt, Mihai Iovănel înțelege extrem de corect faptul că subdezvoltarea și modernitatea joasă a unei societăți se potrivesc de minune cu tradiții revolute și mutante în secolul al XXI-lea. ,,Cert este că, în pofida alinierii nominale la piața occidentală – inclusiv simbolică – din ultimele două decenii, România nu a reușit să-și depășească condiția periferică nici în economie și nici în rețelele instituționale care produc cunoaștere. Iar ideea că această stare de lucruri s-ar putea produce doar prin eforturi individuale desincronizate ca agendă apare, în cel mai bun caz, ca naivă”. (p. 325)
Cele două dialoguri reproduse în acest volum între aceiași Mihai Iovănel și Christian Moraru adâncesc tematica generală a lucrării colective. Discursul naționalist arogant, rasismul, xenofobia ignorantă și temerară, machismul plin de sine și disprețul intolerant față de orice minoritate sau grup marginal, elitismul arghirofil și cultul egomaniac al sinelui superior și genialoid, eventual recompensat cu posturi cât mai înalte în stat, tratate drept sinecuri, nimic nu este uitat din inventarul gândirii și practicilor retrograde din România. ,,Iată de ce numele enumerate mai sus sunt, actualmente și efectiv, interesate în izolarea culturii române. Numai într-o Românie insulară valorile anacronice și, în interiorul criticii literare, ignorarea problematicii culturale a celuilalt și, mai larg, a construcției identitare a subiectului, a ceea ce, în fond, discursul literar reprezintă (este și semnifică), pot fi perpetuate”. (p. 338) Ieremiadele împotriva political correctness-ului derivă din aceeași maniacală obsesie pentru ethosul naționalist, încuiat la minte și refractar lumii largi, călăfătuit de un conservatorism asupritor și strivitor în plan moral și intelectual. ,,Debarasarea de fetișism – iată un termen care tot revine în dialogul nostru – nu echivalează cu debarasarea pe toate fronturile de problematizarea estetică: procesul de educație va trebui să includă evaluarea operelor ca artefacte, să distingă între un pasaj bine scris și unui prost scris, între un roman bine construit și unul rău construit. Dar convertirea operelor în valoare estetică, adică într-o falsă universalitate, va trebui să fie identificată ca problematică și corectată”. (pp. 344-345) Autonomia și perenitatea esteticului ca sumă fixă de atribute și calități sunt două mituri care nu trec testul istoricității documentate: ,,Pe de altă parte, la polul recepției, nu al producției, esteticul este o formație istorică și politică în sensul în care anumite audiențe, clase profesionale și politice și interese de tot felul construiesc și apreciază cutare opere sau categorii de opere, stiluri etc. ca având drept de cetățenie și ,,contând” în domeniul artei, frumosului, valorii, patrimoniului, în învățământ, curriculum etc.”. (p. 353) Christian Moraru observă just modul în care personalitatea autoritară a modelului comunist trece identic configurată în liderul critic literar harismatic, cel care luptă pe meterezele irelevanței internaționale contra ideologiei globaliste de stânga și a putativului comunism american. Este și aceasta dovada unui blocaj traumatic în anul 1989 pentru generația șaizecistă. ,,Informațiile mele sunt fatal incomplete, dar din câte îmi dau seama, asistăm în România la o solidarizare a establishmentului cultural și a unei bune părți din așa-zisa societate civilă – care rămâne neinformată, conservatoare, obscurantistă, superstițioasă, ostilă noului și democrației efective – în jurul unor reflexe culturale reacționar-paseiste, adesea violent-antiprogresiste”. (p. 361)
Tot Christian Moraru studiază într-un studiu separat dimensiunea lipsă a aticismului în cultura noastra critică, pierdută în beții de cuvinte asianice, în care multe cuvinte îmbălsămează retoric puține valori și semnificații inteligente. ,,Ea e nedemocratică; e poate chiar mai puțin democratică decât înainte de 1989. E organizată vertical, iar modul ei de a fi și acționa e definit de ierarhii osificate și protocoale de lectură de pe care nu s-a mai șters praful de un secol. Cultural, ontologia ei este o gerontologie. Politic, această gerontologie este o gerontocrație a autorității date, cum spunea, dinainte (și demult), iar autoritatea cu pricina e a persoanei criticului, nu a argumentului critic. Ea procedează prin decret autoritar, nu prin argumentație, ignoră instinctiv, dar convenabil conflictul de interese și încurajează inconștient sau cinic reflexe clientelare. Pentru că practica lui ar ,,orizontaliza” lucrurile înăuntrul acestui sistem piramidal de lectura mutuală și relații interpersonale, argumentul nu este una dintre valorile recunoscute aici – din nou, lăsând deoparte declarațiile publice”. (p. 381) Scopul este conservativ pe toate fronturile: autovalidare nemăsurată, control al minților și privilegii centralizate de stat până la finalul vieții. Este epoca brejnevistă eternizată în generația criticilor șaizeciști, deja trecuți în parte pe lumea cealaltă.
Doris Mironescu analizează soarta și devenirea generațiilor de critici literari în ultima jumătate de veac. Șaizeciștii și parțial optzeciștii nu iau în seama prea mult criteriul mobilității transnaționale, a pluralității identitare și a temporalității globalizate. Pentru aceștia conservatorismul estetic și decența middle class sunt necesare și suficiente. Orice altă poziție este desconsiderată și anatemizată din start, cu toate că frustrările și complexe unei culturi limitrofe, traumatice și mediocre sunt pe măsură. ,,Modelul esențialist de comunitate este unul autoritar și defensiv, mizând pe valori ,,tari” și totuși mereu vulnerabile; de aceea, un model anti-esențialist va trebui să lucreze cu valori ,,slabe”, relaționale. Nu doar indivizii, ci și culturile au o ,,esență” relațională, compuse fiind din elemente atât asemănătoare, cât și diferite între ele, cu ajutorul cărora comunitatea negociază propriile limite”. (pp. 405-406).
Studiul lui Mihnea Bâlici este o sumă a multor puncte de vedere argumentate pertinent din Pentru o nouă cultură critică românească. Atitudinile publice din lumea criticii literare sunt normale pentru întreaga sfera publică românească, id est antisociale și anarhic-individualiste. ,,Prin urmare, la nivelul politicilor culturale, statul pare că și-a pavat drumul izolaționismului instituțional. Cu alte cuvinte, cultura critică mainstream din România trăiește într-o enclavă, o insulă naționalizată și șovină în mijlocul unui ocean transnațional și cu idealuri democratice, dar în afara comunității critice recunoscute. Nu e de mirare, așadar, că ,,exportul” criticii șaizeciste românești, fenomen pe care îl discută în paginile de față, nu arată foarte spectaculos nici ca succes în sine și nici în ceea ce privește materialul intelectual concret astfel oferit lumii”. (p. 416) Începând cu anii 1960 până în 2010 cel târziu, defazarea criticii literare românești, blocată în conservarea canonului estetic la fel ca în orice cultură a morților vii și a idolilor tribului, crește ca grad: până și Paul Cornea sau Adrian Marino, a căror deschidere către importul de idei occidentale este manifestă, scriu dintr-un orizont aseptic la realitatea socială imediată încă din anii comunismului ceaușist. Toma Pavel, critic al oricărei impurități la adresa valorilor tari, Matei Călinescu, cu o deschidere contrabalansată de preconcepții românești esențialiste, și Virgil Nemoianu, autodeclarat conservator și antipostmodern, aparțin, la urma urmei, tot universului axiologic est-european, pe turnanta românească, indiferent de cota de notorietate globală, mult mai modestă decât ni se prezintă cei trei în interiorul țării de către admiratori devotați trecuți de o anumită vârstă. Despre provincialismul antimetodologic al cercetărilor întreprinse de conservatorii naționaliști și autoritariști ca Eugen Simion și Nicolae Manolescu s-a mai discutat și în alte capitole ale cărții.
Sistemul ,,anacronic, clientelar și brutal” din inima instituțiilor de cultură și istorie literară din România este una din zonele încă funcționale, deși deplorabile, ale societății românești. În ultimele decade am asistat la prăbușirea în marginea sinistrului a oricăror competențe profesionale decente în multe domenii științifice și nu numai din spațiul românesc. Toată țara a fost o rană vie și organismul apare ca doar parțial întremat și astăzi, iar aceasta din pricina influenței sănătoase străine, în speță occidentale, fără de care România ar fi rămas captivă conservatorismului totalitar și incapacității de a gândi rațional și modern a majorității populației țării. De altfel, universitățile românești și centrele de cercetare au început să se dezvolte după 2007 mai ales din pricina generațiilor care au studiat și au lucrat o perioadă mai mult sau mai puțin lungă în centrele academice relevante ale Europei și Americii de Nord. Mai sunt și alți poli ai dezvoltării umane de la care românii pot învăța. Cu toate acestea, caracterul retrograd, închistat și incompetent al majorității elitelor românești, în orice sfera s-ar situa acestea, nu a dispărut și apăsă încă cu greutate pe grumazul României. Abia când populația de jos, din clasele inferioare, va începe să gândească și să trăiască la standardele cele mai evoluate social ale continentului european vom putea vorbi la trecut de organizarea politică malignă a statului român. România nu înseamnă prea mult ca entitate separată de Europa și lumea largă, dar poate fi ceva în plus numai ca parte a unui întreg civilizațional.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Conservatorism pentru eternitate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 