Anticorupția ca panaceu
,,Pentru majoritatea americanilor, succesul încă reprezintă bogății, renume și putere, dar faptele lor arată că nu prea sunt interesați de substanța acestor realizări. Ce a făcut un om contează mai puțin decât faptul că ,,a reușit”. În timp ce renumele se leagă de activități remarcabile, lăudate în biografii și opere istorice, celebritatea – recompensa acordată celor care proiectează un exterior plăcut sau care atrag atenția asupra lor înșiși – este aclamată de canalele de știri, cronicile mondene, talk-show-uri și reviste dedicate ,,personalităților”. (Cristopher Lasch, Cultura narcisismului, Editura Alexandria Publishing House, Suceava, 2022, p. 141)
Studiul lui Ștefan Liiceanu, Un atlas al corupției. România. 20 de ani de hoție (Editura Humanitas, 2024), se vrea pesemne a fi o lucrare nu doar serioasă, ci și inspirațională în științele sociale, cel puțin în România. Ștefan Liiceanu, cunoscător de aproape al culturii clasice nipone, din care a tradus câteva texte canonice, deține o experiență profesională de analist financiar în Japonia în cadrul grupului global Barclays, pe care a abandonat-o în ultimul deceniu pe fondul revenirii în România, unde probabil continuă tradiția de antreprenor a faimosului său tată, eseistul, fondatorul și patronul editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu. Întâi de toate, o primă observație este că Ștefan Liiceanu își intitulează cartea într-un mod cel puțin bizar și flamboaiant, cu toate că putem accepta titlul inflamat ca pe o strategie simplă și utilă indicație de marketing: în afara a opt grafice și a opt tabele nu găsim nici o colecție de hărți într-un volum de aproape 400 de pagini. Cu atât mai puțin putem aprecia că acest așa-numit atlas cuprinde o cartografie a corupției din România. În al doilea rând, în afara faptului că lupta anticorupție începe formal în 2002, odată cu apariția Parchetului Național Anticorupție, rebotezat Direcția Națională Anticorupție in 2005, denumire păstrată până în prezent, nu înțelegem de ce hoția datează de doar 20 de ani în România. Ștefan Liiceanu însuși amintește în multe capitole din cartea lui despre explozia corupției în anii 1990-2000, anii în care s-au pus bazele averilor și strategiilor de corupție încă existente și solid împământenite în România. Oare corupția documentată în presa vremii sau în documentele oficiale datează după apariția DNA-ului în peisajul istoric cunoscut? În al treilea rând, cu toate că autorul a prevăzut o bibliografie de opt pagini la finalul volumului, aceasta se regăsește într-o mică măsură în notele de subsol sau în precizările punctuale cu conținut istoric din cuprinsul analizei sale. Trecând peste aceste observații generale, care, să ne înțelegem, nu constituie o critică în sine, liniile principale ale analizei lui Ștefan Liiceanu merită atenție și considerație, întrucât cartea, deși departe de a se prezenta sub forma unui studiu academic scorțos, anticipând puțin opinia finală, are merite indiscutabile.
Împrumutând din retorica patetică și din forța generalizării ale tatălui său, pornind de la constatări evidente pentru aproape toată lumea, Ștefan Liiceanu este literalmente indignat – o stare cu care dorește să-și molipsească cititorii – de efectele corupției în societatea românească. Începând de la cazul fostului ministru de finanțe din anii 2005-2007 și 2009-2010, pe care autorul îl cunoaște personal dintr-o delegație oficială în Tokyo, coruptul milionar Sebastian Vlădescu, un infractor condamnat, de talie internațională, Liiceanu subliniază eticheta și cinstea omului de stat japonez surprins în contrast direct cu oamenii politici din guvernările succesive ale României anilor 2004-2012. Intenția este de a-l convinge pe cititor că nu se poate ieși din mlaștina subdezvoltării permițând nivelurile de corupție românești, tipice țărilor înapoiate. Cartea are virtuți de manual pentru publicul larg: Ștefan Liiceanu oferă etimologia familiei de cuvinte a corupției, explică natura corupției statului, pune la dispoziție o istorie a corupției în antichitatea greco-romană, avansând teza decăderii Imperiului Roman din pricina corupției generalizate în toate straturile sociale (istoricii de profesie nu se rezumă doar la această ipoteză, care nu explică decât într-o mică măsură dinamica politică și socială a imperiilor antice) și ajunge la corupția contemporană din România. O caracteristică prezentă la tot pasul în cartea de față include o atitudine ostilă față de funcționarea statului prin definiție, considerat un spațiu cu o geografie neregulată, ascunsă, ferită, deși misiunea sa este, din construcție, de a fi transparent și în serviciul cetățeanului obișnuit. Stăpânii temporari ai statului sunt schițați în tonuri neprietenoase. ,,În schimb, politicienii și înalții demnitari, până și funcționarii cu poziții superioare, sunt protejați în mediul închis, restricționat al administrației, înconjurați de o armată de consilieri, la care cetățenii nu au acces decât cel mult unul câte unul, nu toți la un loc, ca să-i ceară înaltului demnitar socoteală”. (p. 38) Politicienii și funcționarii înalți au monopol și putere discreționară asupra fondurilor publice, deși, din câte se știe, nu din oficiu, fără a fi responsabili (legea și votul funcționează, totuși, în democrațiile parlamentare mature). ,,Vom ajunge să credem a priori că orice funcționar public este corupt” (p. 46) declară Ștefan Liiceanu și aceasta pare a fi părerea dominantă, exprimată, printre rânduri, de vocea naratorului. De altfel, majoritatea persoanelor publice din România, care au comis fapte de corupție în funcțiile lor politice sau înalt-administrative, sunt tratate de Ștefan Liiceanu ca înfăptuind multiple acte de corupție: acestea s-au angajat la stat încălcând legea prin aranjarea unor simulacre de concursuri, au încasat degeaba salariul ani la rând și, în plus, au comis fals și uz de fals în documente, luare și dare de mită în forme continue, fraude din bani publici și trafic de influență etc.
Ștefan Liiceanu accentuează în multiple rânduri condiția socială superioară a celor care comit acte mari de corupție în calitate de demnitari sau directori în instituții publice, în ciuda realității întâlnite pretutindeni în lume care ne arată condiția privilegiată din punct de vedere social a celui care poate să fure sume imense din fonduri bugetare. ,,În contrast, corupția din lăcomie apare atunci când un funcționar public are o situație materială îndestulătoare, dar dorința de îmbogățire prin abuzul poziției sale este irezistibilă, și astfel el se implică în tot felul de scheme frauduloase prin care fură din banii publici. Când un funcționar public se lansează în acte de corupție, el o face în mod conștient și are de asemenea un motiv rațional să procedeze astfel. Nu poate fi corupt ,,din greșeală” sau ,,din neatenție”. El pune în balanță foloasele materiale pe care le obține prin corupție și riscul de a fi prins, iar dacă alege să comită infracțiunea de corupție, o face fie pentru că salariul său este atât de mic încât nu poate supraviețui, fie pur și simplu pentru că tânjește la mai mult, adică din lăcomie”. (p. 55) La tot pasul în studiul sau, Ștefan Liiceanu, asemeni oricărui economist lucid și realist, apelează la un calcul elementar: acesta consideră salariul mediu (totuși, salariul median, un indicator statistic mult mai credibil, ar arăta apropierea cantitativă de salariul minim, preponderent din punct de vedere statistic la nivelul populației în multe societăți dezvoltate și subdezvoltate ale lumii) ca unitate de măsură a salariului acelui bugetar îmbogățit din acte de corupție. Desigur, suma încasată fraudulos aparține unei alte scale de mărime. Eroarea lui Ștefan Liiceanu, dacă o putem numi astfel, este că niciodată nu face trimitere la puterea de cumpărare a salariului mediu, pe care îl consideră cumva de subzistență (de ce nu cel minim?), ceea ce trădează atât mentalitatea middle-class a publicului său cititor, căruia i se adresează fără doar și poate în fiecare pagină, putere de cumpărare care variază mult de la o societate la alta, cât și superficialitatea cu care lifestyle-ul de clasă medie este tratat (salariul mediu nu îngăduie atât în România, cât și-n lumea occidentală un standard de viață altfel decât chivernisit și modest – departe de orice tentație de lux, inaccesibilă sub orice raport). Ceea ce vrem să spunem este că un funcționar public cu un salariu de 3-4 ori mai mare decât salariul mediu, deși nu poate fi socotit sărac, nu își poate permite prea multe bunuri și servicii de consum dacă are un credit de locuință sau unul pentru achiziționarea mașinii personale, două vacanțe pe an, copii etc. și, în nici un caz, stilul de viață opulent promovat de mass-media publicului obișnuit ca unul de succes și recomandabil. Sărăcia nu este doar absolută, așa cum se întâmplă în rapoartele World Bank, unde sumele zilnice destinate în vederea supraviețuirii sunt derizorii și nerealiste, ci și relativă, iar aceasta variază cultural, nu doar în termeni de subzistență biologică imediată. Tentația furtului vine și pe fondul unui nivel de trai strâmtorat sau plasat între limite incomode din punct de vedere psihologic și al presiunii de a trăi cât mai bine, consumerismul fiind ideologia de masă a societății postmoderne. Corupția mică a funcționarului public nu poate acoperi acest deficit, dar îl poate micșora minimal, însă corupția rapace aduce averi uriașe celui care o practică, plasându-l în grupul select al celor care contează în societate. Aceste observații de bun-simț nu credem să-i scape lui Ștefan Liiceanu, dar ele cu siguranță lipsesc din analiza sa și nu suntem de părere că asta se petrece în mod accidental[1]. Accentuarea laturii comparative a inegalităților sociale ar periclita fundamentarea corupției ca principal catalizator al înapoierii sociale, politice și culturale pentru că diferențele de acces la resurse materiale nu sunt nici pe departe rezultatul corupției, ci al modului normal, legal, consfințit juridic și de multe ori chiar moral, în care au loc producția și consumul într-o societate capitalistă.
Atunci când discută tema corupției în istorie, Ștefan Liiceanu invocă pretinsa și eterna înclinație spre rău a naturii umane, pofta achizitivă – acest instinct înnăscut al proprietății, ar putea spune unii liberali –, mândria, plăcerea de a-i domina pe alții sau de a fi recunoscut ca influență socială, însă exemplele sale au prea puțin de-a face cu tipul de societate în care trăim noi astăzi. ,,În concluzie, deja din vremea Greciei antice corupția era un fenomen social răspândit, suficient de adânc conștientizat și înțeles și, în general, condamnat. Cetățenii Atenei nu dispuneau de teorii complexe legate de consecințele economice dezastruoase ale corupției, dar înțelegeau prea bine că abuzul puterii de către magistrați și alte persoane publice de rang înalt reprezintă o încălcare a principiului fundamental al egalității între membrii societății democratice, fapt care trezea în el un puternic sentiment de nedreptate și revoltă”. (pp. 78-79) Există studii serioase și consistente care probează, cu lux de amănunte, 1) natura predominant sclavagistă a societății antice și 2) caracterul temporar și aproape accidental al democrației ateniene, care a sucombat în oligarhia celor care dețin puterea politică și materială în polis, prinși în conflicte militare cu alte elite din orașe-state învecinate. În plus, egalitatea democratică modernă se referă la drepturi politice, nu și la starea economică a democrațiilor, din ce în ce mai inegale după o perioadă istorică lungă de veritabil egalitarism relativ (anii 1950-2000). Una este democrația celor câteva zeci de mii de atenieni antici, alta este democrația de masă în societăți cu zeci și sute de milioane de cetățeni. Acestea sunt aprecieri de o complexitate uriașă din punct de vedere al teoriei politice sau al sociologiei, dar care nu apar în demonstrația lui Ștefan Liiceanu. Mai mult decât atât, fenomenul democrațiilor de masă este legat de luptele politice ale secolului al XIX-lea, emanciparea clasei muncitoare jucând rolul central în bătăliile interne ale epocii. Democrația în sine, înțeleasă ca drept de vot universal pentru populația majoră, indiferent de sex, datează din prima jumătate a secolului al XX-lea, puține țări atingând cerințele minimale pentru democrație până în 1960-1970, când regimul democratic parlamentar se generalizează în plan mondial. Ștefan Liiceanu asociază dispariția sau diminuarea corupției, care era considerată firească în realitate până de curând (dinastiile conduc la nepotism și trafic de influență, atât în afaceri, cât și în politică), cu o schimbare de mentalitate sau a codului de valori civilizaționale. ,,Spre finalul secolului al XVIII-lea, patronajul politic, favoritismul și clientelismul și-au pierdut treptat legitimitatea în societățile occidentale, și noțiunea de corupție a devenit tot mai mult asociată cu acumularea de câștiguri nelegitime a celor din clasa conducătoare și din administrația regală. Căpătând acest sens mai restrâns, problema corupției a început să apară frecvent în discursurile politice, mai ales cu gândul de a se stabili granițe ferme între sfera publică și cea privată”. (p. 97)
Sfera publică a luat proporții considerabilă în lungul proces de depersonalizare a puterii politice, care a dus la dispariția monarhiilor sau la diminuarea puterii politice a acestora până la limite simbolice. De altfel, creșterea ponderii aparatului statal (pp. 101-102), care își asumă o misiune bioeconomică după 1945 sub forma statului providențial sau welfare state, conduce și la parazitarea acestuia de oameni de afaceri care se bat pentru accesul la marile investiții publice sau la scăderea ratei taxelor pe profit (afacerea Flick din RFG-ul anilor 1980, scandalul public mani pulite din Italia ultimului deceniu al secolului trecut, care a îngropat partidele politice existente etc.)
În lipsa unor estimări cu adevărat obiective, Ștefan Liiceanu face apel la Indicele de Percepție al Corupției – Transparency International. România se situează întotdeauna la mijlocul clasamentului, compus din peste 90 de state. Pe o scară de la 1 la 100, unde 100 reprezintă absența maximă a corupției, țara noastră înregistrează următoarele rezultate sub nota de trecere: 29/100 – 2004, 43/100 – 2014, 46/100 – 2023, rezultate mediocre din punct de vedere global și slabe dacă ne menținem la comparații în cadrul Uniunii Europene, unde Estonia ne depășește cu mult (76/200 – 2023), însă Ungaria suveranistă se plasează pe ultimele locuri (42/100 – 2023). Vorbim, totuși, de percepții publice ale corupției, nu de o măsurătoare științifică a acesteia!
Dar are oare corupția vreun merit per se? Dacă îl citim pe filozoful englez Bernard Mandeville din The Fable of The Bees, unul din părinții fondatori ai gândirii liberale, urmărirea cu mijloace imorale (oare și ilegale?) a îmbogățirii, văzută ca un izvor de fericire personală, constituie o cale de îmbunătățire miraculoasă a societății, întrucât căutarea satisfacerii interesului personal duce, prin intermediul competiției dintre subiectivitățile egoiste care se încăieră și în urma căreia triumfă cei mai buni (nu ni se spune la ce se referă această excelență: să fie vorba de dexteritatea în mânuirea armelor de foc, în utilizarea șantajului sau a tehnicilor de spălare a banilor negri?), la o stare de bunăstare generală. Această teorie mistică a devenit un sofism apreciat în panoplia filozofiei liberale și o scuză pentru comportamentul cinic, iresponsabil, corupt pentru liderii economici contemporani, prinși în plină epocă a ideologiei neoliberale. Rezultatele acestei ideologii sunt dezastruoase pentru majoritatea cetățenilor înșelați pe față, cu asentimentul lor dat liber, sărăciți și demoralizați din democrațiile noastre moderne. Corupția devine ea însăși o practică periculoasă, dar justificată ideologic: cel mai corupt este și mai eficient (sic!) sau fără corupție birocrația de stat nu mai permite fluiditatea activităților economice (sic!) și chiar argumentul conform căruia corectitudinea este un construct cultural eurocentric (sic!). Suntem, însă, de părere că Ștefan Liiceanu își alege adversari slabi în ceea ce privește apărătorii subtili ai corupției. Credem că există argumente relativiste și nuanțate, nu sofismele periculoase de mai sus, atunci când se apără moderat virtuțile dialectice ale corupției. Corupția este interpretată ca o taxă regresivă pentru categoriile sociale medii și sărace, dar și ca un izvor de stagnare în subdezvoltare economică și de consolidare a ineficienței aparatului de stat modern pe termen mediu și lung.
Fidel modelului civilizațiilor extrem orientale, Ștefan Liiceanu prezintă instituția examenelor publice din China și a mandarinatului vreme de două milenii, care, deși accesibile tuturor, numără membrii ai clasei aristocrate în cele mai multe rânduri la conducerea Imperiului Celest. Ștefan Liiceanu crede în stat ca instituție socială cu valențe universale aproape în termenii hegelieni din Principiile filozofiei dreptului, în pofida faptului că accentul se pune de această dată pe etica funcționarului public și nu pe cunoașterea sa largă a treburilor publice. ,,O națiune nu intră în colaps dacă se închide o fabrică de pantofi sau dacă o firmă de servicii IT devine insolventă. În schimb, un minister de finanțe plin de funcționari corupți, în frunte cu ministrul, poate bloca dezvoltarea unei întregi țări. Din acest motiv, calitatea capitalului uman din sectorul public este nu numai esențială, ci chiar mai importantă decât cea din sectorul privat. Altfel spus, bunăstarea cetățenilor și a întregii societăți depinde în mare măsură de fibra din care sunt construiți funcționarii publici. Cine ne conduce? Cine ia decizii care ne influențează viața, uneori până în cele mai mici detalii? Ce fel de oameni sunt ei și subalternii lor? Acestea sunt întrebările cele mai importante pe care trebuie să și le pună orice individ într-o democrație” (p. 144) sau, o pagină mai târziu, ,,Calitatea capitalului uman din administrație e mai degrabă o chestiune de valori decât de abilități intelectuale”. Unele considerații teoretice ale lui Ștefan Liiceanu sunt ușor invalidate de practicile sociale românești, cunoscute de cei mai mulți: ,,Un om lipsit de integritate, neonest, nu poate fi altruist, după cum nici o persoană altruistă nu poate fi lipsită de integritate. Bineînțeles, cele două atribute nu sunt identice și nici relația dintre ele nu este simetrică. Un om altruist trebuie să fie integru, dar un om integru nu trebuie neapărat să fie altruist. Așadar integritatea este inclusă în altruism, dar nu și invers. Oricum ar fi, ambele calități sunt pozitive și, ca atare, diametral opuse corupției și egoismului din care acestea se ridică”. (p. 148) Ce ne facem în acest caz cu milionarii corupți care donează bani bisericii sau ridică lăcașuri de cult, tocmai pentru a se împăca cu Dumnezeu, în odaia conștiinței lor nefericite, după rebarbativele lor acte de hoție, tâlhărie, poate chiar și omor, cum se întâmplă cu șefii clanurilor interlope, recunoscuți pentru comportamentul superstițios și fals cucernic? Nu sunt și ei, măcar în parte, altruiști, fără a fi integri?
Studiind înclinația spre corupție a societății românești, Ștefan Liiceanu, citând rezultatele unui experiment social realizat pe 17,303 subiecți (,,portofelele transparente”), conchide că balcanismului nostru cultural este un construct cultural care nici măcar nu este surprinzător în categoria țărilor dezvoltate economic, însă aici acesta face distincția între comportamentul angajatului din privat și al celui public, din care ultimul reiese ca având un sentiment scăzut al responsabilității publice, ceea ce se află în contrast direct cu misiunea sa oficială. Dacă numărul statelor în care a avut loc experimentul sociologic ar fi fost dublu, adică de cel puțin 80 de țări, probabil că România s-ar fi clasat, ca de obicei, tot la mijloc: ,,Gradul de onestitate civică din sectorul privat al României este mare, după cum arată rata de restituire a portofelelor, de 68%. De fapt, privită doar din acest punct de vedere, România este pe locul 10 din cele 40 de țări, imediat după Elveția și Germania, și poziționându-se mult mai favorabil comparativ cu țări precum Franța (62%), Australia (60%), Canada (58%), Anglia (50%) etc. În schimb, simțul civic al angajaților din sectorul public este dezastruos în comparație cu cel al mediului privat. Dacă facem un clasament al țărilor doar pe baza ratei de restituire a portofoliilor în sectorul public, România se află pe locul 18, practic la jumătatea eșantionului, cu o rată de 48% (din care 18% sunt portofele fără bani și 30% portofele cu bani). Însă ce contează este cultura civică locală, nu acest clasament global. În condițiile în care angajații din sectorul privat din România au suficientă decență și spirit civic pentru a restitui aproape 7 din 10 portofele, de ce funcționarii din sectorul public nu sunt în stare să restituie nici măcar 5 portofele? Pentru că le pasă mai puțin de celălalt”. (p. 176) Motivația unui loc de muncă la stat este, conform celor 93% din răspunsurile celor 6,000 de funcționari români chestionați, stabilitatea locului de muncă.
Toate acestea sunt un preambul pentru cea mai consistentă secțiune a cărții, concentrată pe activitatea Direcției Naționale Anticorupție din România. Anii 1990-2000, care sunt cei ai primei îmbogățiri rapace prin corupție, simultan cu sărăcirea majorității românilor, sunt trecuți sumar cu vederea pentru că nu exista încă un cadru instituțional care să-și pună problema stringentă a corupției: ,,În concluzie, primii zece ani de după Revoluție au reprezentat o perioadă foarte neagră pentru România, cu o creștere economică anuală medie de 0% și valori extreme an de an”. (p. 192) Ștefan Liiceanu exemplifică prin probe ale corupției la nivel înalt în statul român postcomunist, însă tocmai devalizarea bunurilor publice a pus bazele primului capitalism românesc, axat pe obsesia privatizării și a piețelor libere, carburant ideologic necesar răspândirii corupției în societate și, în același timp, a capitalismului în România: ,,De exemplu, în afacerea Motorala, ministrul apărării naționale de la acea vreme, un general, a decis ca instituția pe care o reprezenta să plătească unor firme intermediare suma de 6 milioane de dolari pentru echipamente produse de gigantul de telecomunicații. Prețul real al aparaturii achiziționate era de zece ori mai mic, așa că ,,adaosul” de aproximativ 5,4 milioane de dolari a ajuns în buzunarul generalului și al complicilor săi. Deși aceștia au fost acuzați, după ani întregi de tergiversare, fapta lor s-a prescris. Tot din rândurile armatei corupte a făcut senzație colonelul Truțulescu, care, s-a dezvăluit în anul 1998, făcea contrabandă cu țigări (așa-numitul ,,dosar Țigareta II”). Întreprinzătorul militar nu se rușina să folosească până și baza militară de lângă Aeroportul Otopeni pentru descărcarea mărfii, proces pe care, conștiincios fiind, îl supraveghea personal”. (pp. 194-195). Anii 1990-2000 sunt insuficient analizați fiindcă originea puterii politicii mari în România este îngemănată alarmant cu primele forme de corupție economică de proporții sociale apreciabile. Urmările acelui deceniu întunecat din istoria României se resimt până în prezent.
Din calculele puse la dispoziție de Ștefan Liiceanu, DNA-ul a costat statul român în perioada 2002-2023 ,,respectabila cifră de 2,47 miliarde de lei, ceea ce înseamnă, folosind cursul valutar euro/leu mediu anual, un total de aproape 550 de milioane de euro. (…) Privind din acest unghi, constatăm că, deși bugetul DNA a crescut de aproape 10 ori, la fel au crescut și veniturile bugetului de stat. Asta înseamnă că ponderea bugetului Direcției în bugetul național a fost practic constantă, oscilând neglijabil an de an în jurul nivelului de 0,12%”. (pp. 203-204) În ceea ce privește costul cu personalul DNA, acesta este mare comparativ cu costul mediu al forței de muncă de pe piață românească, de ordinul a aproape 4-5 salarii medii pe economie. ,,DNA a avut rezultate deosebite în combaterea corupției de-a lungul anilor, dar contra unui cost prea ridicat dacă o comparăm cu agenții din același domeniu de activitate”. (p. 208)
Trecând momentan peste aceste detalii, Ștefan Liiceanu studiază salariul mediu din sectorul bugetar (din nou, aceeași problemă a stabilirii unor medii care aproximează cât mai exact realitatea) și opinează că avem de-a face cu salarii cu 48% mai mari decât în mediul privat (pp. 211-212). După aceasta, analistul amintește că taxele pe muncă ajung la 70% din salariul net real (p. 212). Problema pe care nu o surprinde nici măcar ipotetic Ștefan Liiceanu se referă la posibilitatea veridică a unei munci la negru variate și extinse pe piața muncii, în care, pe fondul taxării ridicate, e adevărat, angajatorii nu declară la stat salariile plătite în mod real angajaților. Din alt punct de vedere, salariile din România sunt extrem de mici raportate la nevoile coșului zilnic de trai. Poate că salarizarea insuficientă unui trai decent și procentul apreciabil de working poor din economie să fie un motiv pentru corupția extinsă din țări ca România. De asemenea, media salariilor bugetare poate fi rezultatul unei zecimi de angajați care câștigă de cel puțin 5 ori mai mult decât cei mai slabi plătiți 40% dintre salariați, iar această diferență de 48% față de salariul mediu din piață să fie de fapt mult mai mică.
În privința activității DNA, Ștefan Liiceanu amintește în demonstrația sa următoarele date: ,,De la o medie anuală de 2,460 de cauze de corupție investigate în anii 2004-2006, numărul de dosare a explodat an de an, crescând cu 17% pe an până la vârful din 2016, moment în care DNA avea în portofoliu peste 12,300 de cauze. Asta înseamnă de peste 5 ori mai mult decât cifra din anul 2005”. (pp. 218-219) Dar până și în anii cei mai activi, 2015-2017, conform graficului evoluției numărului anual de dosare DNA de la pagina 217, nici măcar 40% din cauze nu au fost soluționate. Explicația face trimitere la numărul insuficient de procurori (75% din necesar) și polițiști judiciari, dar și legislația proastă în domeniu. Acestea ar avea cauze politice. Partidele politice românești subminează cu bună-știință și prin dezimplicare lupta împotriva corupției medii și mari (mite de peste 10,000 de euro și fraude de peste 200,000 de euro). ,,Astfel în această perioadă de 20 de ani, DNA a avut anual, în medie, un total de 6,585 de cauze de soluționat (cuprinzând cauze existente la început de an și cauze noi, înregistrate pe parcursul anului). În schimb, numărul mediu anual de dosare cu trimitere în judecată a fost de 251 de dosare, ceea ce înseamnă că ponderea medie a acestor dosare în totalul cauzelor aflate în circuitul de lucru al DNA a fost de 4,1%”. Mai mult de atât, durata finalizării unui proces al DNA a crescut de la 1 un și jumătate pentru 97% din inculpați în 2008 la mai mult de 3 ani pentru 32% din aceștia în 2023. ,,Așadar durata urmăririi penale a crescut de 3,5 ori în perioada 2008-2023”. (p. 227) Implicarea SRI-ul în anchete a fost declarată neconstituțională de CCR în 2016, dar Ștefan Liiceanu nu amintește nicăieri în acest capitol de fapul că DNA-ul a fost acuzat, în focul încrucișat dintre politicieni, că aceste anchete se bazau pe dovezi mincinoase, create sau măsluite de SRI, și că de multe ori DNA a acționat ca un instrument politic cu misiunea de a lichida simbolic adversari de partid în cadrul bătăliilor parlamentare. DNA-ul nu este un organism independent politic, ci depinde de voința unor demnitari publici, care conduc România pe seama unei legitimități democratice. Pe de o parte, serviciile secrete au fost implicate în aceste jocuri politice înalte, iar acuzele de corupție la adresa poliției secrete, pe de altă parte, nu au contenit în ultimul sfert de secol. De ce trebuie să credem că DNA, ale cărui rezultate sunt, vorbind cu indulgență, modeste, nu ar fi la rândul sau o unealtă politică în jocul electoral anticorupție? Nu știm de ce se întâmplă astfel, dincolo de opțiunea autorului Ștefan Liiceanu de a crede în misiunea purificatoare a DNA-ului. Conform statisticilor calculate la paginile 234-235, ,,un individ corupt este, în genere, mai nociv decât 10 hoți, tâlhari și alți indivizi din această categorie la un loc!”. În practica reală, conform datelor din tabelul 5 de pe pagina 236, corupții medii și mari, în procent de 1,4% din totalul infractorilor, sunt vinovați de prejudicii care au o pondere de 36% din total. Autorii actelor de corupție la nivel înalt provin din poliție și autoritățile vamale (32%), autorități locale (22,9%), guvernul României (8,1%). Inculpații bărbați nu-și recunosc vinovăția sau o scuză cu cinism în comparație cu cei de sex feminin, care sunt mai dispuși să-și asume vinovăția morala. 64% din condamnați provin, însă, din mediul privat, ceea ce nu trebuie să ne uimească, întrucât funcționarul public corupt primește oferte și este tentat, de obicei, de mita provenită din mediul privat. De ce lumea afacerilor este atât de susceptibilă de corupție, trecând dincolo de calitatea scăzută a serviciilor publice, calitate îndoielnică tipică unui stat slab? Ștefan Liiceanu nu numai că nu răspunde la această întrebare neformulată, dar se miră de amploarea corupției private la nivel înalt. Din tabelul 6 de la pagina 275 rezultă că ponderea executării pedepselor de corupție în regim de detenție este în continuă scădere, ajungându-se la doar 11% în 2023, dovadă că a fura milioane de euro este o activitate lucrativă care aduce reale beneficii funcționarului public și grupului său infracțional, inclusiv când se delapidează fonduri europene. ,,Așadar am putea spune că practic unul din cinci inculpați DNA este acuzat de furtul fondurilor UE. (…) În medie, fiecare inculpat pentru infracțiuni contra intereselor financiare ale UE a delapidat o sumă de 190,000 de euro (au existat însă și destule cazuri în care prejudiciile s-au ridicat la 500,000-600,000 de euro). În schimb, inculpații pentru alte infracțiuni de corupție au adus prejudicii medii de aproape 500,000 de euro. Altfel spus, furtul fondurilor europene nu este o infracțiune la fel de profitabilă ca alte acte de corupție, cu atât mai mult cu cât scrutarea proceselor de accesare a fondurilor UE s-a înăsprit considerabil”. (p. 285) Interesant este că Parchetul European, condus de Laura Codruța Kövesi, persoana publică a cărei activitate se leagă în România de lupta anticorupție, ,,a scos la lumina infracțiuni de corupție și fraudă legată de România care au păgubit Europa cu suma aproximativă de 3,7 miliarde de euro!” (p. 289) E aproape 70% din cele 6,5 miliarde acuzate de DNA în peste 20 de ani de activitate. Cât din această sumă se va recupera sau s-a recuperat deja? Având în vedere capilaritatea transcontinentală a corupției, inclusiv cea românească, marii bogați ai planetei își ascund averile în paradisuri fiscale tropicale sau le dosesc în sigurele și confidențialele bănci elvețiene. Ștefan Liiceanu nu atrage nicăieri atenția asupra legăturii dintre averile ascunse, corupția de top și paradisurile fiscale globalizate, însă ne prezintă ultragiat sfera în care românii fură fonduri europene: ,,Aceste informații sunt foarte relevante. Ele ne dezvăluie că aproape o treime din fraudele asociate cu programele de dezvoltare a pieței muncii și de coeziune socială provin din România, la acest capitol ocupând locul al doilea, după Bulgaria. La fel, 22% din toate infracțiunile ce vizează programele de dezvoltare rurală, regională și a agriculturii la nivel european au avut loc în România, capitol la care suntem pe primul loc în Europa”. (p. 290)
Corupția din categoria achizițiilor publice, responsabile pentru 7% din PIB, adică de aproximativ 20 de miliarde de euro, este studiată într-un capitol separat. ,,În anul 2022, ponderea procedurilor de achiziție publică atribuite în baza singurei oferte depuse a fost de 42% din numărul total de contracte încheiate în intervalul analizat. Deși legislația în domeniul achizițiilor publice promovează și încurajează competiția, oferind diverse facilități potențialilor ofertanți, totuși autoritățile/entitățile contractante întâmpină dificultăți în realizarea unui proces competitiv pentru atribuirea contractelor publice”. (p. 304) Destinatarii sunt firme ale rudelor sau ale partenerilor de afaceri din familia extinsă. Se fac achiziții inutile și umflate în devize. După oarecare estimări internaționale, citate de Ștefan Liiceanu sub forma a trei posibile conjecturi, corupția din România atinge estimativ 20% din PIB. La nivel european, corupția poate ajunge la aproximativ 1 trilion de euro. Ce nu ne spune Ștefan Liiceanu, deși scandalul Wikileaks datează de aproape un deceniu, esta că acești bani se scurg în conturile celor mai bogați acționari ai celor mai prospere companii la nivel mondial. Pe acest fond, sărăcia nu înflorește doar în România, ci în întreaga lume. ,,Zone de sărăcie cruntă coexistă, în cadrul aceleiași națiuni-stat, cu zone compatibile cu standardele de trai din țările occidentale dezvoltate. (…) Există astfel în România, concomitent, mai multe țări, fiecare cu un nivel de trai și de dezvoltare economică diferit”. (p. 327) Aceeași afirmație este la fel de justă în esență pentru Italia, Marea Britanie și, în mod special, Statele Unite ale Americii, unde contrastele dintre bogați și săraci sunt la fel de exponențiale. Deosebirea este că aproape 40% din români trăiesc în sărăcie, conform unor standarde de viață primitive. Este aceeași conjunctură întâlnită nu întâmplător în sudul global, mai cu seamă în America de Sud. În acest interval databil al dezvoltării globale se găsește și România.
Instabilitatea legislativă și țara condusă cu ajutorul ordonanțelor de guvern, a celor de urgență, a celor ministeriale atestă, dacă mai era nevoie, impredictibilitatea și incoerența disfuncțională a statului român. E un organism bolnav pe dinăuntru, în cele din urmă, ineficient politic, care își acoperă rănile cu plasturi legislativi. Toate acestea duc nu numai la risipe financiare și consolidarea în timp a corupției, ci și la îndoieli legitime cu privire la capacitatea administrativă minimală a statului român, devenit unul butaforic, care, într-un fel, ridică semne de întrebare referitoare la sensul și calea existenței sale suverane din moment ce acesta nu este în măsură să se achite onorabil de sarcinile sale față de națiunea română, supraviețuire materială și protecție în fața violenței. ,,În octombrie 2022, DNA a emis un comunicat de presă, la solicitarea reprezentanților mass-media, prin care arată că decizia CCR [din 2016, cea care excludea activitatea serviciilor secrete în cadrul anchetelor în curs de derulare ale DNA, n.m.] în combinație cu lipsa de acțiune din partea legiuitorului urmau să aibă drept consecință prescrierea a 557 de dosare, cu un prejudiciu total adus bugetului de stat de 1,2 miliarde de euro, precum și 150 de milioane de euro mite luate de funcționarii publici corupți”. (p. 340) Experiența obligatorie a procurorilor la angajarea în DNA a crescut pe cale legală de la 6 la 8 ani, iar, finalmente, la 10 ani. Toate acestea au fost decizii politice care au periclitat calitatea activității DNA după 2018, cu toate că, nici înainte de acest an, DNA-ul nu probează o activitate exemplară și s-a aflat permanent în grațiile anumitor grupări politice, unele cu potențial infracțional ridicat (vezi corupția familiei Băsescu). Anticorupția pare a fi o afacere politică în România și se poate să fie așa nu numai în țara noastră.
România. 20 de ani de hoție este o lucrare valoroasă ca instrument de lucru pentru analize ulterioare, segmentate eventual pe tematici specifice. Ștefan Liiceanu scrie, la prima vedere, corect, interesant, percutant, convingător de la un capăt la altul. Ceea ce îi lipsește este sondarea literaturii academice în materie de teorii și abordări ale dezvoltării economice și sociale, dar și o aprofundare a relației stabilite între mecanismele pieței și fenomenul corupției. Cele două sunt inextricabil legate. Credința că prin simpla eliminare a corupției din România, societatea noastră ar ajunge una din cele mai dezvoltate de pe continent este wishful thinking de cea mai înaltă clasă. Eliminarea marii corupții merge împreună cu o strategie profundă de dezvoltare națională. Nu exista mijloace democratice și voința politică suficiente pentru așa ceva în România. În definitiv, Singapore a introdus legi anticorupție aspre acum mai mult de jumătate de secol pe fondul unui regim autoritar antidemocratic și a unor politici dezvoltaționiste aplicate cu temeinicie. România, dizolvată pe mari porțiuni într-o federație europeană eterogenă în clipa de față, s-a plasat de o treime de veac pe alte coordonate istorice, iar corupția sa se înscrie în traiectoriile firești ale capitalismului global actual.
[1] Idealizarea funcționarului public ca erou moral al timpurilor noastre este nu doar naivă, ci și absurdă, din moment ce meseriile nu sunt moralizate prin cutume și practici sociale răspândite în întreaga societate, ci cel mult printr-un cod de conduită etică în termenii legii, care se aplică în conformitate cu pragul etic acceptat social în cele mai multe cazuri: ,,Noțiunea de funcționar public ideal care s-a născut în vremurile lui Wilson presupune un individ loial cetățenilor și democrației, nu doar constituției, care alege să muncească în sectorul public ca urmare a grijii pentru societate. El trebuia să fie un individ patriot, integru și moral, mulțumit cu un venit modest, dar împlinit în urma satisfacției unei chemări nobile”. (p. 156) Vorbim de un prototip de funcționar public în parte antitetic celui din Inside Bureaucracy (1964) al economistului Anthony Downs, care își structurează argumentul pornind de la satisfacția individuală, deci cel puțin egoistă, citat de Ștefan Liiceanu: ,,Aici el își expune teoria coform căreia toți oamenii, inclusiv funcționarii și cei care conduc societatea din poziții publice, sunt motivați de <<maximizarea utilității>> proprii, adică acțiunile lor sunt îndreptate către diverse obiective care, în ansamblu, dacă sunt atinse, le oferă acestora cea mai mare satisfacție. Printre aceste obiective Downs enumeră puterea, venitul, prestigiul, siguranța (stabilitatea), conveniența, loialitatea (față de o idee, o instituție sau întreaga națiune), mândria rezultată dintr-o muncă bine făcută și interesul personal, așa cum este el înțeles de funcționar”. (pp. 158-159)
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Anticorupția ca panaceu” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 