A existat statul național-legionar în România?
Statul național-legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941)[1] a istoricului Florin Müller este una din multele cărți de autor axate pe problema fascismului românesc. Florin Müller cunoaște (aproape) toată istoria fenomenului legionar, iar sursele sale bibliografice abundente, la care face apel aproape pe fiecare pagină, acoperă o uriașă paletă de perspective în privința fenomenului cultural, nu doar politic, social și economic pe care l-a traversat România interbelică sub denumirea de fascism. Regatul României nu a fost niciodată o democrație funcțională și, începând cu anul 1938, a încetat să mai joace rolul greu de monarhie constituțională. Între 1938 și 1989, România, trecând prin 4-5 dictaturi succesive, a existat în afara tipului de organizare politică cunoscută sub numele de democrație parlamentară. Nici înaintea debutului dictaturii carliste, societatea românească, polarizată în clase sociale diferențiate simplist și brutal, fără straturi intermediare numeroase sau consistete, cu mari inegalități sociale, multă sărăcie și mizerie socială la o extremă și multă corupție și risipă de resurse la cealaltă, nu atingea standardele de dezvoltare atât de necesare stabilității și existenței pașnice într-o democrație.
Florin Müller distinge între trei tipuri de ,,puteri” în cadrul fenomenului fascist românesc, dar întotdeauna documentat: în trecutul apropiat, de până la instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, sunt partidele politice interbelice, conservatoare, corupte și anticomuniste, înclinând spre un regim autoritar fascist, la mijloc armata condusă de Ion Antonescu, de un fascism agresiv, însă alimentat în principal de temeri și alianțe geopolitice (atracția spre radicalismul criminal al regimului mareșalului Ion Antonescu provine din teama de Ungaria fascistă și protecția volatilă și aparentă a Germaniei naziste, totul în contextul Dictatului/Arbitrajului de la Viena din august 1940) și Mișcarea Legionară, revoluționară și fanatică în crezul său legionar, visând la o schimbare la față a României. ,,Ion Antonescu aparținea, pe întreaga perioadă a lumii carliste, lumii politice vechi și nu dorea un regim revoluționar cu o bază de masă, așa cum intenționa Mișcarea Legionară. În ciuda acestui fapt, exista un sentiment marcat de ostilitate față de regimul carlist care îl marginalizase, precum și de dispreț față de lumea politicienilor democrați, care nu fusese în stare să preîntâmpine instaurarea acestui regim”. (p. 22) Această autonomizare a puterii dictatoriale a mareșalului Antonescu devine un leitmotiv pe măsura scrierii istoriei de față: Ion Antonescu protejează interesele materiale ale claselor avute, însă nu le permite să mai conducă statul. Riscând o asociere istorică nepotrivită, Antonescu apare din spuma conflictelor sociale ale anului 1940 dintre Carol al II-lea, izolat diplomatic la marginea Europei, și partidele politice, care asistă pasiv la moartea României Mari, sub forma bonapartistă a generalului Kornilov pe fondul falimentului politic al guvernului provizoriu condus de Alexander Kerenski după revoluția din februarie 1917. Ion Antonescu este marele împăciuitor, dar care pierde războiul alături de Germania nazistă și suferă consecințele implacabile de rigoare. Rolul său de dictator absolut, însă într-un stat condus, cel puțin formal, împreună cu Regele Mihai I, este stabilit prin decret regal: ceea ce rămâne dificil de înțeles este ce mesaj politic real avea de transmis Mareșalul în rândul populației, unde rolul dinamizator îl reprezenta Horia Sima prin Mișcarea Legionară, pe care Ion Antonescu nu o putea controla ideologic, ci doar administrativ: ,,Ion Antonescu dorea să domine spațiul cu mesaje autoritariste, care să convingă partea conservatoare a societății românești că proiectele fascist-totalitare legionare nu vor putea fi niciodată puse în aplicare. Este frapantă și obscuritatea proiectului politic antonescian. Este dificil de înțeles, spre exemplu, cum schimbarea ,,temeliilor statului” ar fi fost posibilă prin păstrarea unei ordini și unități instituite de sus, fără nicio mobilizare politică ,,de jos” a Mișcării sau a altor structuri social-politice, pe care generalul Ion Antonescu ar fi trebuit să le descopere și să le activeze”. (p. 132) Mișcarea Legionară, odată aflată la putere, a dus o politică de vendete repetate: împotriva politicienilor carliști, a universitarilor politicieni și a evreimii autohtone. ,,Întreaga elită a radicalismului politic de tip cuzist sau legionar avea instrucție legionară, ceea ce reconfirmă ideea că nu exista opoziție între educația superioară și atașamentul la fascism (sau comunism). Alocarea ministerelor ,,sociale” către legionari nu a constituit o greșeală sau o slăbiciune a lui Ion Antonescu. Conducătorul Statului trebuia să atribuie acestora unele ministere. Ministerul Educației Naționale se va dovedi decisiv în privința politicii de epurare declanșată de legionari în rândurile corpului universitar”. (p. 159)
Ideologia legionară se evidențiază ca un angrenaj cvasincoerent de situări antimoderne, deși modernitatea alternativă oferită de utopia fascistă a națiunii regenerate și unitare, fără clase sociale, deci fără opoziții și contradicții, este o modernitate industrială, dinamică, a creșterii economice și a bunăstării publice, în esență, la fel de tehnică în praxis-ul imediat ca în societățile democratice capitaliste. ,,Revoluția politică a Mișcării Legionare era semantizată prin negație absolută față de adversarii săi: comunism, iudaism, democrație, umanitarism, oligarhii politice și economice, capitalism, ateism, liberalism, materialism, oportunism”. (p. 191) Unii termeni par mai degraba îngrămădiți în enumerare, dar e adevărat că legionarismul are o substanță socială rurală și de margine orășenească, ba chiar muncitorească pe alocuri. Deosebirea majoră față de doctrina comunistă se învârte în jurul națiunii unitare și armonioase, a religiei strămoșești, a proprietății private imediate (nu a speculațiilor financiare de tipul dictaturii plutocratice de pe Wall Street) și a progresului social naționalist. Marea finanță și goana după profit de dragul profitului, mecanisme și structuri sociale ale capitalismului dezvoltat din perioada interbelică până astăzi, sunt infirmate de proiectul totodată anticapitalist și anticomunist legionar, însă, în ultimă instanță, comunismul stalinist uniformizant este răul suprem, nu neapărat capitalismul american. Florin Müller caută, fără a fi primul în acest demers, structura organizatorică aproape identică a ,,sistemelor totalitare”: ,,Natura sistemului economic, atât în aspectele de control etatist, cât și în privința ,,socializării” – mai corect ar trebui spus etatizării – economiei, dirijismul, lichidarea libertăților individuale sunt dimensiuni care demonstrează natura omogenă a sistemelor politice hitlerist, fascist italian și stalinist sovietic. (…) Sistemul politic, politica educațională, inclusiv mobilizarea tineretului spre realizarea mizelor revoluției și statului total, etatismul în sensul de monopol al partidului-stat, orientarea politicilor economice prin dirijism sunt trăsături comune celor trei regimuri totalitare”. (p. 239-240) Intelectualii analizați de Florin Müller în diferitele lor dimensiuni, de la sociologie la critica literară, sunt cu toții fasciști europeni și legionari în spirit local.
Deosebirea majoră, dar și mărul discordiei, dintre Antonescu și Sima este relația politică cu restul societății: militarism conservator pentru Antonescu, marile reforme politice fiind amânate după deznodământul celui de-Al Doilea Război Mondial, și ideologizare militantă, radicalizată de jos în sus, pentru Horia Sima. ,,Antonescu insistă pe fascism ca sistem de ordine controlat de stat și cu economie (relativ) liberă, Sima pentru un fascism de partid, în care Mișcarea să controleze total statul și societatea”. (p. 300) Crimele săvârșite de legionari în toamna anului 1940 și în ianuarie 1941 decredibilează Mișcarea Legionară în ochii societății largi și contribuie la eliminarea rivalilor potențiali ai lui Ion Antonescu. Florin Müller urmărește – cu mare atenție pentru detaliu politic consemnat zilnic – tot ce s-a petrecut până în 21/22 ianuarie 1941, când are loc și se epuizează definitiv ,,Marea rebeliune legionară”. Un capitol plin de amănunte despre epurările și iertările ideologice aplicate mediului academic completează finalul cărții. Intelighenția de dreapta din România anticipează prin tatonări la finalul anului 1940 ceea ce vor realiza în 1947-1948 în materie de reformare a universităților liderii Partidului Muncitoresc Român.
Constatarea deloc optimistă, citind despre intervalul statului național-legionar românesc din septembrie 1940-ianuarie 1941, este că prefacerile istorice ascultă de legități care depășesc criteriile moralizării simple. Nimic nu pare a se fi întâmplat din cele care s-au consemnat atunci fara participarea vinovată, voluntară și mai mult sau mai puțin conștientă a întregii societăți.
[1] Florin Müller, Statul național-legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941), Editura Corint, București, 2025.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „A existat statul național-legionar în România?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 