Zgomotul de fond și poluarea informațională
Eram, în urmă cu peste 15 ani, într-un autocar venind dinspre litoral. Un turist străin, dintre aceia care cutreieră continentele cu bani puțini și multă curiozitate, mi-a spus atunci că, în România, peste tot este zgomot. Într-adevăr, în autocar a cântat tot drumul un radio, în benzinăria la care am oprit, lălăia alt post de radio, în autogara de plecare mergea un televizor pe un talk-show politic, la sosire muzică populară.
Din momentul acela, am devenit conștientă de poluarea fonică permanentă din societatea noastră. În orice magazin, mijloc de transport în comun, sală de așteptare, aeroport, gara sau autogară exista un zgomot de fond, care se suprapune peste sunetele traficului, ale vieții obișnuite și ale măruntaielor orașului. Dacă îl sesizezi și cauți sursa, vei găsi într-un colț un radio, un calculator sau un televizor care zumzăie neobosit. Conform ghidurilor medicale, poluarea fonică trebuie să depășească un anumit nivel de decibeli pentru a fi considerată ca atare, dar tot mai multe articole serioase au început să acuze acest zgomot de fond ca fiind nociv. Inițial efectul a fost studiat la nevertebrate, corali și animale marine, dar urmările permanentei zarve pe care o producem încep să se cunoască și la oameni. Sunt, în primul rând, legate de calitatea auzului, care se deteriorează de la generație la generație. Nu mă mir că triburile amazoniene, neexpuse traiului în aglomerații urbane, au un auz semnificativ mai bun decât omul occidental. Am convingerea că asta nu se datorează doar zgomotului pe care îl suportăm, ci și pierderii, în secole de civilizație, a unei acuități lipsite de importanța pe care o are pentru oamenii expuși nemijlocit naturii. Totuși, lăsând această capcană la o parte, fără îndoială că auzul se deteriorează prin utilizarea abuzivă. Efecte la fel de previzibile are acest zumzet trist și asupra psihicului, scăzând capacitatea de concentrare, înțelegere și comunicare, dar crescând și oboseala mentală și riscul de depresie. Din cauza zgomotului permanent, suntem toți mai predispuși să vorbim tare și să reacționăm sonor, intrând într-un previzibil cerc vicios. Trăim în societatea lui „mai repede, mai mult, mai tare” în care combatem surzenia cu zgomot și apăsăm tot mai tare pe butonul telecomenzii cu bateria pe sfârșite. Pe vremuri, copiii erau stimulați să vorbească mai tare, căci își compensau timiditatea și lipsa de experiență în comunicare printr-un ton scăzut, aproape neinteligibil. Azi, aceleași stângăcii se maschează printr-un răcnet la fel de neclar. Căci născuți într-o lume zgomotoasă, se ascund în zgomot ca-ntr-un hățiș.
În cele din urmă putem vorbi și de problemele fizice, în special cardio-vasculare, pe care o expunere prelungită la zgomotul perpetuu le poate aduce. Căci boala cardio-vasculară este, pentru mine, boala traiului bun, cel în care ajungi la consumarea acestei resurse cruțat fiind de infecții, războaie, accidente și, cu puțin noroc, de cancer. Și dacă tratamentele pentru hipertensiunea arterială sunt multe, diverse și foarte eficiente, pentru ascunderea în hățișul zgomotelor nu găsesc leac.
În liniștea nopții în care scriu aceste rânduri, aud pe lângă un lătrat zglobiu, un televizor care lălăie la alt etaj, periodic apa prin țevi, o sirenă îndepărtată de ambulanță, piuitul intermitent al unei trotinete electrice care se descarcă, pufnitul burdufului autobuzelor de noapte, zornăitul unui capac de canal prost fixat peste care trec mașini și, mai deranjant decât toate, zgomotul propriului meu laptop. Niciun spațiu sonor liber pentru ca gândul ostenit să-și afle sălaș, ca inima să-și potrivească bătaia și odihna să-și intre în drepturi. Pe lângă toate aceste zgomote cunoscute, niște sinapse atavice se activează la mici zgomote neidentificabile care trezesc, în bătrânul animal irațional din mine, reflexe inutile de apărare. Trăiesc de prea mulți ani în oraș și nici nu mai știu dacă undeva mai există liniștea pământului, acea secundă magică în care lumea întreagă se oprește să-și tragă sufletul în liniște.
Și tot cu vacarm de fond ne confruntăm și în cursul informării. Pe orice palier, la orice nivel, absolut orice te-ar interesa e greu de aflat din cauza zgomotului informațional de fond. Nu te mai deplasezi la autogară să afli orarul unui autobuz, îl cauți pe net și găsești minim trei variante nedatate și complet diferite. Nu îți mai amintești explicația unui fenomen științific, găsești cel puțin cinci explicații dintre care una sau două par izvorâte din bezna demenței. Vrei să afli ce s-a întâmplat pe front (oricare dintre ele), afli părerile a cincisprezece experți, unii școliți la fără frecvență, alții plătiți de unul din combatanți, alții pur si simplu întrerupți de la meciul de table. Dar nu afli evenimentele ca atare, într-o relatare nenuanțată și fără judecăți de valoare. Vrei să citești câteva rânduri dintr-un autor pe care nu îl cunoșteai, te trezești citind tot felul de butade de gospodine ieșite în halat matlasat pe banca de la poartă. În acest moment îmi amintesc un moment antologic dintr-o emisiune veche de peste 15 ani. Domnișoara moderator îl avea invitat pe Romulus Vulpescu și, provocator, își începe prezentarea cu vreo 10 versuri de o platitudine cumplită, pe care i le atribuie bătrânului ei invitat. Apoi, zâmbind complice, se întoarce spre el și acesta, ațos și nervos, o întreabă: ce e porcăria asta? Domnișoara se bâlbâie un pic, apoi, semeață, îi spune: poezia dumneavoastră. Cu figura lui de bătrân arhanghel, Romulus Vulpescu trece prin toate stările posibile, încheind pe un ton sfârșit: nu am auzit-o în viața mea, nu e a mea. Domnișoara era doar victima unei pregătiri defectuoase a emisiunii. A căutat în măruntaiele internetului: „poezie de Romulus Vulpescu” și a reprodus fără discernământ zgomotul de fond oferit de motorul de căutare.
Deși nu atât de lipsită de discernământ, mă simt adesea pierdută în balastul informațional care mi se oferă la cea mai simplă căutare. Adevărat vă spun că mi-era mai simplu să găsesc o informație corectă într-un domeniu care mi-e străin pe vremea când frecventam sala de lectură a bătrânei biblioteci Aman din urbea mea natală. Bibliotecarele erau un motor de căutare mult mai priceput și rareori am primit zgomot de fond în loc de muzică veritabilă. Cred cu tărie că, în curând, învățarea din sursele publice (on line sau tipărite) va deveni privilegiul celor mai inteligenți și mai tenace dintre oameni, pe când ceilalți se vor pierde în pseudo-informații precum mă pierd eu în vacarmul acestei nopți „liniștite” bucureștene.
Așa că închei, lipsită de speranță, cu cuvintele unui puști autist: dă, mamă, lumea mai încet, mă doare!
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Zgomotul de fond și poluarea informațională” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 