Un kil de portocale sau lupta frumosului cu urâtul
Frumosul, ca și urâtul, se găsește în ochiul privitorului. Bine, nu chiar în ochi, ci mai degrabă în creier. Nu neapărat în cortexul vizual din lobul occipital care primește informații codificate de la retină, pe calea nervului optic cu o mică stație în talamus și apoi le procesează și le înțelege la modul practic: ce este, unde este și la ce folosește (sau cum l-aș putea folosi). Când privim opere de artă, cortexul vizual ia legătura cu două zone foarte speciale din creier: cortexul orbito-frontal și nucleul accumbens care formează sistemul cerebral de recompensă. Deși nucleul accumbens se numește astfel doar ca urmare a poziției și a aspectului său (ad-cumbere însemnând, în latină, a se sprijini de ceva, el fiind sprijinit, așezat între nucleul caudat și putamen), nu trebuie să ignorăm faptul că poziția așezat sprijinit de ceva este foarte potrivită pentru a te bucura de frumos.
Cortexul orbito-frontal, parte din creierul nostru aflată, așa cum îi spune ne-poeticul nume, deasupra orbitelor, stabilește dacă e frumos sau urât sau, mai exact, dacă ne place sau nu ne place. Cortexul orbito-frontal este, din fericire și din păcate, ușor de manipulat. Din fericire pentru că ne putem învăța copiii și pe noi înșine să ne placă arta adevărată și să găsim plăcere în a o vedea. Învățarea, proces complex și de durată, are mari beneficii pe termen lung, căci dacă te înveți bine la un moment dat, vei găsi ușor de aplicat binele în viitor, chiar și atunci când viața te pune în situații dificile și te supune unui bombardament de rele. Problema apare dacă nu te înveți cu binele și îți lași cortexul orbito-frontal ca un teren fertil, arat și necultivat. Cumva, se vor sădi acolo buruieni și frumosul va fi cotropit de urât, iar discernământul îți va fi afectat definitiv. Să nu credeți că e muncă fără folos să înveți copiii cu adevăratul frumos, cu valoarea artistică a unui tablou, a unei sculpturi, cu frumusețea unei rochii sau a unei cravate, a unui apus de soare sau a unui deal înverzit. Astfel, cortexul orbito-frontal se antrenează, învață să fie selectiv, să aleagă grâul de neghină și să caute binele și frumosul. Într-o lume inundată de pseudo-frumos creat la normă cu inteligența artificială de niște oameni fără talent și fără simț artistic, o să avem acut nevoie de oameni cu creierul antrenat spre a distinge și a alege ceea ce merită păstrat de ceea ce trebuie aruncat pentru a menține sănătatea mentală și sufletească a civilizației noastre. Fiindcă, dacă vom fi neglijenți, vom ajunge să confundăm, în curând, galeriile Uffizi cu magazinul de chinezării din colț și eternele povești lacrimogene pe care „nimeni nu le distribuie” cu Cuore[i]. Am auzit și citit în mai multe locuri sloganuri liniștitoare care ne spun că inteligența artificială nu va putea niciodată mima credibil empatia umană. Nu mi se pare un argument, dat fiind că empatia este tot mai rară și mai disprețuită, iar oamenii sunt foarte dornici să renunțe complet la ea. Deocamdată, mi se pare că inteligenței artificiale îi lipsește mai degrabă simțul artistic, acel „je ne sais quoi” care face diferența între kitsch și artă.
De ce este cortexul orbito-frontal educabil și în bine și în rău, influențabil și manipulabil? Fiindcă el nu măsoară nimic, doar oferă o valoare subiectivă diferitelor imagini, iar evaluarea subiectivă este modulată de experiențele noastre anterioare. Cum îi putem oferi creierului nostru mediul propice pentru a învăța mai ușor? Asigurând un context emoțional. Asta activează o altă structură din creier, numită amigdală, care este implicată și în formarea empatiei, iar dacă contextul emoțional este unul cald, pozitiv, plăcut, valoarea obiectului de artă văzut și înțeles e mai mare. Așadar, familiile care vizitează, vesel și zgomotos, muzee își ajută copiii să învețe mai repede și mai bine să identifice arta și să excludă kitsch-ul. Un alt secret al învățării stă în repetiție. Lucrurile pe care le vedem adesea, repetat ne devin familiare, prietenoase și le vom recunoaște cu bucurie, ca pe niște vechi amici dragi. O altă mică șmecherie cu care ne putem convinge copiii să guste arta (manipularea parentală este educativă) este anticiparea pozitivă. Le vom spune că îi ducem într-un loc minunat unde vor vedea lucruri frumoase, iar dacă locul se dovedește un palat sau o clădire frumoasă, elegantă, fastuoasă, cortexul orbito-frontal se va activa predictiv și va fi mai „dornic” să învețe. Și aici intervine nucleul sprijinit, adică accumbens, și legătura frumosului cu recompensa. Nucleul accumbens transformă plăcerea unui lucru frumos într-o recompensă, așa încât te face să simți că merită, că ai primit ceva pentru efortul investit și astfel, imaginea rămâne în memorie marcată ca fiind valoroasă, primește definitiv eticheta: „asta contează”, iar creierul va continua să caute frumuseți similare pentru a beneficia de stimulul pozitiv care dă naștere satisfacției și motivației. Astfel, învățarea devine plăcută și perseverența intrinsecă. Nucleul accumbens nu gândește rațional și nu decide moral, prin urmare va trebui să asociem acestei învățări luciditatea și etica.
La fel de normal și de simplu, creierul poate învăța să îi placă lucruri urâte, imorale, nedemne și ilogice, idei de grandoare, imagini manipulate fără valoare și lălăieli dubioase. Cel mai simplu mod este asocierea cu recompensa, cu impresia că urâtul este o cale către succes. Copiii sunt învățați, prin publicitate, dar și prin exemplul prost al unor adulți imorali, că bunul și frumosul sunt ale fraierilor, ale celor care nu au nimic valoros financiar, ale celor care se mulțumesc cu chestii simbolice în locul bogățiilor, pe când cei răi, urâți, lipsiți de valoare intrinsecă câștigă cu ușurință, au bani, succes social, case, mașini, vacanțe luxoase. Îi vedem în imagini aparent relaxate, seniori ai domeniilor lor kitsch, odihniți și lipsiți de stres și e foarte greu să le opunem imaginea unui Luchian chinuit de boală cu pensula legată de mână sau a unui părinte obosit și încercănat, venit după o zi grea de muncă. Iar dacă cortexul orbito-frontal e gol de alte frumuseți și nu a bătătorit la timp calea recompensei prin frumusețe și valoare, va fi flămând să umple golul cu ceea ce fac toți, ce pare familiar și prietenos, calea care pare să conducă spre acceptare socială și apartenență la turmă. Căci, așa cum am mai zis, mai ușor e să mergi cu turma pe calea largă spre prăpastie, decât singur pe cărarea îngustă spre vârf. Iar recompensa imediată e mai facil de anticipat și gustat predictiv decât târzia recompensă a succesului. Și astfel, nucleul accumbens ne păcălește, convingându-ne că ne plac lucrurile urâte, nu fiindcă ar fi frumoase, ci fiindcă par a fi recompensatoare.
Îmi dau seama, tot mai mult, că generațiile actuale de adulți, de la decreței la optezeciști, crescute și educate în urâtul copleșitor al epocii comuniste, aveau cortexul orbito-frontal cumplit de arid, iar sistemul lor de recompense este setat pe obținerea unui kil de portocale după patru ore de stat la coadă. Și atunci nu mă mai mir de nesfârșita lor inapetență pentru frumos și ușurința cu care apreciază toate arătările de aluat, sclipici și minciună care au invadat, ca un roi de muște, cotidianul.
[i] Cuore, inimă de copil, Edmondo de Amicis, carte care i-a făcut pe unii din generația mea mai buni și mai empatici. Ceilalți probabil nu au citit-o.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Un kil de portocale sau lupta frumosului cu urâtul” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 