Trebuincioșii noștri eroi de prisos
Copiii mei au fost foarte uimiți când le-am explicat că uneori eroii nu călăresc pe cai și nu poartă nici spadă, nici pușcă, nici alte arme ucigașe. Au înțeles cu greu că într-o lume a păcii și a aparentului echilibru sunt mulți eroi tăcuți și anonimi care ne salvează clipă de clipă fără să știm.
Adevărat vă spun că, până nu veți trece printr-o situație de viață și de moarte, nu veți ști dacă vecinul, colega sau prietenul sunt eroi sau doar oameni obișnuiți. Și nici măcar despre voi nu veți ști până nu veți ajunge în acel moment în care pericolul e mai mare decât instinctul de supraviețuire.
Dar nu despre oamenii obișnuiți care ascund pe sub tricoul polo o inimă de erou aș vrea eu să scriu acum, ci despre niște oameni neobișnuiți și necunoscuți care vă salvează viața chiar în timp de citiți asta. Adică despre pompieri, militari, polițiști, jandarmi, medici și asistenți medicali, șoferi de ambulanțe și autospeciale și alte mii de truditori pe niște fronturi invizibile. Dacă ați fost vreodată martori ai unui incendiu, chiar unul de dimensiuni mici, stins cu 2-3 extinctoare, ați simțit, desigur, teroarea focului ce amenință să vă mistuie. Și totuși, câțiva oameni își lasă zi de zi familiile și pleacă să se lupte în locul nostru. Bănuiesc că nimeni nu contestă statutul de eroi al pompierilor sau al soldaților ce luptă în teatre de război. Dar, cu siguranță, mulți contestă eroismul polițiștilor și al jandarmilor, adesea condimentându-și respingerea cu o poveste singulară, pe jumătate inventată, în care un polițist le-a făcut lor o nedreptate. Dar ce s-ar întâmpla dacă eroii aceștia nu ar patrula pe străzi și nu ar căuta hoți și violatori și criminali, unii nu se gândesc. Citeam de curând o descriere fără retușuri a unei astfel de societăți, a unui stat cu adevărat eșuat, într-o carte ce prezenta realitatea venezueleană a zilelor noastre (La Caracas va fi mereu noapte – Karina Sainz Borgo). Întâmplările de acolo, în care oponenții regimului dispar pur și simplu, iar polițiile civile ocupă case, jefuiesc magazine, ucid și violează în numele libertății și al democrației, par rupte din lumile acelea post-apocaliptice din SF-uri. Dar un pic de documentare ne arată hâdul adevăr: toate astea se întâmplă acum, în țări în care statul se prăbușește sub presiunea corupției și a neîncrederii în forțele de ordine. Fiindcă noi, non-eroii, putem, din siguranța orașelor noastre controlate de eroi invizibili, să ne indignăm de incapacitatea forțelor de ordine de a ne oferi o lume perfectă. O lume în care să nu ne legitimeze niciodată, dar în care să nu existe niciun infractor liber, o lume în care noi să nu se supunem niciunui filtru pe șosele, dar în care hoții să fie prinși instantaneu, o lume în care noi să ne învățăm copiii că polițiști sunt răi, proști, incompetenți și corupți, dar care să aibă mereu mulți și buni candidați la uniformă. Mă întorc mereu la discuțiile cu copiii mei, căci simt puternic privilegiul de a fi martor și modelator al creșterii minții și sufletului lor. Într-o zi, mă aud doi polițiști explicându-le copiilor că ei sunt acolo pentru a ne ajuta și a ne oferi siguranță și liniște. Și-mi mulțumesc, căci se pare că părinții nu spun asta de obicei. Părinții fie își învață copiii să-i disprețuiască, fie îi sperie cu bau-bau-ul polițist care îl va aresta dacă nu mănâncă tot din farfurie. Perfidă sămânță sădim în sufletele lor, iar roadele le vom lua ca merinde pe drumul spre Caracasul ce se ascunde în fiecare oraș. E, cumva, în unii dintre noi, dorința de a ne așeza de partea răului, de a fi, măcar, anti-eroi, dacă eroi cu adevărat simțim că n-am putea. Și calea cea mai simplă și mai lipsită de sacrificii este să aruncăm cu noroi în cei buni și, dacă mai rămâne un pic de curaj, să îi glorificăm pe cei răi. Sau măcar să le facem, cu grijă de slugi, trebușoarele mai puțin periculoase, cum ar fi să scriem cu proletară indignare, din spatele tastaturii și a unui nume inventat, ce proastă și penibilă e poliția statului nostru și ce țări sigure si edenice sunt micile dictaturi din sfera de influență rusească.
Tot propaganda maicii Rusii ne împroașcă cu noroi și altă categorie de eroi, la fel de trebuincioși și blamați, și anume medicii, personalul medical și cercetătorii în domeniul medical. În atmosfera generală de prostie și refuz al educației, niște oameni binevoitori, unii plătiți, alții voluntari entuziaști, ne susură la ureche, ca mult hulitul șarpe din Grădinile Raiului, periculoase defăimări ale celor care ne salvează viața zi de zi. Aflăm astfel, cu ajutorul aparatului de dezinformare, cum vaccinurile sunt rele, iar medicii niște criminali. Ni se induce ideea că în fișa postului de medic e inclusă salvarea obligatorie a fiecărui bolnav care îi trece pragul și că doar din ignoranță, rea-voință sau chiar impuls criminal medicii mai omoară ici-colo câte un pacient. Că medicii sunt plătiți regește din „buzunarul contribuabilului” dacă își fac norma la ucis oameni. Cum să argumentezi că niște oameni, care ați putea fi chiar voi, și-au sacrificat tinerețile învățând mii și mii de pagini, consultând sute de bolnavi și efectuând mii de manevre neplăcute, dificile și potențial periculoase doar ca să își ajute semenii? Cine ar putea înțelege ce trauma imensă aduce cu sine să vezi zi de zi oameni suferind și murind. Căci și de-ai fi lipsit complet de empatie, fiecare moarte îți reamintește de propria ta stare de muritor și te îngrozește până în adâncul sufletului. Și totuși, de undeva, găsești resursele să mergi mai departe, să mai salvezi o sută de vieți asumându-ți eșecul celei de-a 101-a încercări. E oare asta eroism? De-acolo, de pe baricade, vă spun că da. E eroism să alegi să stai zi de zi printre oameni bolnavi doar pentru a salva niște necunoscuți. E-un foc teribil care nu arde pielea și carnea, ci pârjolește sufletul și mintea. Citind aceste rânduri, mai toți vă veți aminti de acel medic complet dezumanizat care a eșuat să vă fie erou când aveați nevoie, uitându-i pe toți ceilalți care v-au salvat. Căci e mai simplu să uiți ce datorezi și să reții doar ce ți se datorează. E mai simplu să nu fii erou în timp ce îi contești pe cei ce sunt.
Trăim cu toții într-o lume mai bună decât ar fi putut măcar visa străbunicii noștri. În care siguranța zilei de mâine a ajuns atât de normală, încât o luăm ca un drept garantat. Și nu numai că nu luptăm să o menținem, dar îi disprețuim pe cei ce-o veghează cu un eroism lipsit de fanfară și cai albi. Uităm că omul ostenit ce-și clatină pașii în amurg poate fi un erou ce pleacă de pe un nerecunoscut front al luptei pentru noi, ceilalți.
Nu va fi un cimitir al eroilor nenumiți care țin încă noaptea venezueleană departe de copiii mei. Va rămâne pentru ei doar cuvântul răzleț al unei mame care sădește în sufletul copiilor ei firava sămânță a iubirii de eroi.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Trebuincioșii noștri eroi de prisos” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
