Cristiana Popp
Speranța – visul celor treji
De la celebra cutie a Pandorei, oscilăm în a încadra speranța între relele sau binecuvântările vieții. Căci fără speranță nu am fi nici atât de fericiți, dar nici atât de nefericiți. Disecând precum mi-e felul fiecare idee, voi începe prin a prezenta o abordare medicală a fericirii. Dar citiți, rogu-vă până la capăt, fiindcă voi folosi fiziologia speranței doar ca un preambul la o dilema morală care mă frământă adesea și căreia, în peste 25 de ani de studiu și practică medicale, nu i-am găsit nicio soluție.
Dar să începem cu partea mai simplă, care include doar molecule și răspunsul celular la acțiunea lor. Fără discuție, cel mai cunoscut și studiat hormon al speranței este ocitocina, un neuropeptid secretat de hipotalamus, care e implicat și în travaliul din nașterea naturală, în alăptare, în modularea legăturii emoționale materno-fetale, în stabilirea relațiilor emoționale monogame, în mecanismele erecției și ale ejaculării și în vindecarea leziunilor fizice și a dezechilibrelor psihice. Căci iată, speranța și iubirea pentru copii și soți sunt legate indisolubil prin aceleași mecanisme de producere și întreținere. Naștem și creștem copii fiindcă avem speranța unei lumi bune în care să îi trimitem. Întorcându-ne la ocitocină, studii diverse au relevat diferite efecte legate, subtil și oarecum filosofic, de speranță: îmbunătățește încrederea în sine și în partener și capacitatea de a menține contactul vizual prelungit, favorizează generozitatea, empatia, relațiile sociale și comportamentul pro-social, combate depresia. Atât de dorite sunt efectele ei, încât există și parfumuri cu ocitocină, care par a îmbunătăți relațiile stabile (fără dovezi științifice, însă). Dar, ca să păstrăm ambivalența, ocitocina stimulează isteriile de grup și favorizează manipularea, iar unele studii arată că ar stimula xenofobia și rasismul (ca o exacerbare a iubirii pentru partener și pentru membrii tribului de care aparții ca individ).
Recent, au fost descrise niște substanțe peptidice secretate de fibrele musculare striate, în cursul contracției lor, numite miokine care au efecte asupra creierului, stimulând, printre altele, speranța. Zic printre altele deoarece îmbunătățesc dispoziția, calitatea somnului, memoria, dar au efecte pozitive și asupra rezistenței și regenerării neuronale, precum și asupra sintezei de neurotransmițători. În afară de efectele asupra sistemului nervos central, miokinele au efect antiinflamator, îmbunătățesc calitatea pereților vasculari și a miocardului. Așadar, mișcarea regulată, sub formă de sport, muncă fizică, dans, mers pe jos, nu numai că vă aduce un corp și o minte sănătoase, dar va ajută să sperați. Atât de surprinzătoare și îmbucurătoare sunt efectele acestor miokine, încât unele dintre ele au fost botezate cu tandrețe: decorină, elabela, irisină (Iris este, în mitologia greacă, mesagera zeilor, metamorfozată de Hera în curcubeu, conform Dicționar universal al limbei române, Lazăr Șăineanu), oncostatină (cea care reduce cancerul).
Într-un mod care rămâne încă teribil de misterios, acționând asupra neuronilor adecvați, substanțele astea se transformă în emoții complexe. Astfel, centrul cerebral al speranței se găsește în cortexul prefrontal al emisferei drepte, dar care se naște numai în urma unei interacțiuni cu neuroni din cortexul emisferei stângi (asociați cu gândirea logică). Copiii mici, care au cortexul prefrontal subdezvoltat, nu cunosc sentimentul speranței, de aceea pentru ei orice neplăcere pare definitivă și dezastruoasă. Dar, pe măsură ce îmbătrânim, cortexul prefrontal acumulează tot mai multă experiență (care îl va ajuta în planificare și în luarea de decizii) și ne găsim, curând, în ipostaza de a ne agăța de speranță, indiferent cât de bătrâni, bolnavi sau nefericiți am fi.
Și iată-mă ajunsă în fața problemei care mă frământă de o vreme: e cineva prea bolnav pentru a nu mai avea speranță, pentru a renunța la lupta pentru încă o zi? În România, nu există, legal vorbind, un protocol medical care să permită renunțarea la lupta și, intrinsec, la speranță. Nu există o situație în care pacientul, familia lui sau medicii să poată refuza resuscitarea în caz de stop cardio-respirator. Astfel, resuscităm pacienți aflați în stadiul terminal al unor boli incurabile (cancer, leucemie, infecție HIV-SIDA, boli degenerative ale sistemului nervos) sau ale căror leziuni sunt realmente incompatibile cu viața dincolo de patul secției de reanimare (de exemplu, accidente vasculare cerebrale întinse sau afectând centri vitali). Manevrele astea invazive, posibil dureroase, oarecum umilitoare nu aduc majorității acestor oameni niciun beneficiu real, dar e posibil ca unul dintr-un milion sau din zece milioane să fie salvat. Și pentru a nu răpi șansa acestui norocos, dar și pentru a nu alunga speranța celorlalți nenorocoși, legea românească nu face excepții. La capătul celălalt al spectrului, există țări care permit sinuciderea asistată, minim argumentată medical. Însă, există și o poziție de relativ echilibru, care, însă, sacrifică tocmai speranța. Există, în majoritatea țărilor occidentale, un protocol care se poate aplica pacienților cu șanse minime la o supraviețuire în condiții decente. Nu se resuscitează pacienți în stare terminală a unor boli incurabile sau pacienți fără șanse reale de a își recupera starea de conștiență și independența față de aparatele de suport vital. Există posibilitatea pentru pacienții cu boli severe, avansate de a alege, împreună cu familia și medicul curant, o îngrijirea realmente paliativă, care exclude orice investigații și terapii cu rol etiologic, oferind doar tratamente simptomatice, care să maximizeze confortul fizic și psihic al omului înaintea morții. Ele oferă, pe lângă acesta, senzația fiecăruia că a putut alege cum să plece din lume, că i s-au respectat atât demnitatea cât și dreptul de a decide pentru sine însuși. Dar le ia speranța. În ziua de mâine când vei deschide ochii să te bucuri de lumina soarelui și albastrul cerului, de chipul celor dragi și de spațiul familiar, când ai să ai încă o clipă în care să asculți și să guști viața. Din punctul meu de vedere, medic speriat de neputința fizică, este o soluție umană și empatică, dar oricât de muritoare m-aș simți, nu îmi pot închipui că va veni o zi în care, de bună-voie, aș renunța la speranța zilei de mâine.
În urmă cu aproximativ un an, o colegă a prezentat la o conferință cazul unui pacient pe care l-a avut în Marea Britanie. Este vorba de un bărbat vârstnic, aflat în a noua decadă a vieții sale, care se prezintă la spital pentru câteva simptome neplăcute, care îl împiedicau să se bucure de hobby-urile sale: excursiile pedestre și jocul de golf. După doar două zile, în urma investigațiilor efectuate, medicii au stabilit că se află la debutul unei boli autoimune și că întrunește majoritatea factorilor de risc pentru a face o formă gravă, letală. Singura soluție era o intervenție chirurgicală mutilantă, care ar fi vindecat boala cu prețul unei infirmități ce l-ar fi împiedicat definitiv să se îndeletnicească cu golful sau cu plimbările lungi. Intervenția purta și ea un risc vital destul de semnificativ, dar de 4-5 ori mai mic decât riscul calculat pentru boala fără tratament. Totuși, având în vedere că această intervenție chirurgicală, în cazul în care îi salva viața, ar fi eșuat în a-i oferi exact ceea ce era important pentru el în momentul respectiv, pacientul a refuzat-o. După încă 2-3 zile, previziunile medicilor s-au adeverit, boala lui s-a agravat într-atât încât a intrat pe un drum ireversibil spre moarte, drum pe care pacientul l-a acceptat împăcat, primind din acel moment doar îngrijiri menite să îi ofere confort fizic, emoțional și spiritual: fără investigații imagistice sau analize de sânge, fără monitorizări atente ale parametrilor, doze de antialgice și sedative suficiente pentru a nu se confrunta cu dureri, insomnii sau anxietate. Și s-a stins câteva zile mai târziu, deplin împăcat cu decizia sa de a renunța la viața, dacă putea supraviețui doar sacrificându-și marile plăceri.
Lăsând la o parte că, orice aș gândi eu sau dumneavoastră despre această situație, doi bani nu face de vreme ce nu suntem în locul celui care a luat decizia, această întâmplare mi-a reactivat toate întrebările pe care mi le pun privind ce poate face medicul pentru pacientul muribund. E oare moral să îi salvezi viața indiferent de calitatea vieții la care îl readuci, ca pe un Lazăr trezit din mormânt prea târziu pentru a mai avea o viață normală? Dar oare e cineva prea bătrân sau prea bolnav încât să nu își mai dorească, cu adevărat, măcar încă o zi. Unde tragem linia, între sinuciderea asistată și resuscitatul „cu forța”, indiferent de dorința pacientului? Ce intervenție terapeutică sau diagnostică nu merită făcută? De la ce prognostic acceptăm să nu o facem? Dar când recomandăm să nu fie făcută? Să nu credeți că pentru pacienți acestea sunt decizii ușoare, pe care le iau cu sufletul împăcat. De cele mai multe ori, ei se îndreaptă cu speranță spre medicul curant, pentru ca el să le recomande cea mai bună opțiune. Doar că, adesea, cea mai bună opțiune nu există, pacientul, familia și medicul fiind puși să aleagă dintr-o serie de variante riscante, frustrante și mutilante. Și atunci intervine conștiința care nu te lasă să dormi. Cum să alegi așa încât să fii împăcat și tu, ca om, ca creștin, ca profesionist, dar și să îi oferi și omului din fața ta, care, fără metaforă, își pune viața și speranța în mâinile tale, o opțiune demnă și cât mai bună? Și cum să faci, astfel încât, deși iei astfel de decizii zi de zi, să nu te dezumanizezi? Să o judeci pe fiecare cu aceeași atenție și aceleași scrupule ca pe prima și totuși, o dată decizia luată, să o lași la vestiar și să pleci acasă, cu ochii senini, să-ți iubești copiii și soțul, să râzi cu prietenii, să privești cerul și să speri că soarta va fi mai darnică cu tine? Și iată, ca într-un cerc, mă întorc la speranță, cea care ne ține în viață pe toți.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Speranța – visul celor treji” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 