Sois sage, ô ma Douleur[1]
Nu l-am cunoscut pe regretatul George Bondor și nici despre cartea lui nu am competența să discut. Dar plecarea domniei sale, dureroasă și la netimp, mă face să vreau să vorbesc despre un fel de mască pe care o cunosc neplăcut de bine: cum să pari om între oameni când ești peste măsură de trist. Atât de trist, încât natural, într-o zi, treci peste toate instinctele și credințele și te oprești voluntar și definitiv.
Nici despre depresie nu am competența să vorbesc. Nu sunt psihiatru și, cu excepția unei scurte perioade post-partum, nu cred că am fost nici pacient. E și asta o poveste pe care aș vrea să o spun într-o zi, despre cum e să te trezești, la un moment dat, de partea cealaltă a perfuziei, ca să zic așa, devenit fără veste din practicant, beneficiar al artei medicale. Dar, întorcându-mă la depresie, ea este, deși greu de înțeles, o boală care ține de un dezechilibru al diferitelor substanțe care se secretă în creier, apărută la oameni care sunt predispuși la asta genetic, comportamental, prin prisma experiențelor de viață sau a expunerii la diferite substanțe. Dar ce se întâmplă când nu ești, realmente, bolnav? Când, deși substanțele sunt acolo și își exercită efectele, tristețea zilelor pe care le duci te copleșește? Și fiindcă nu ești chiar atât de extrovertit, nu poți să le spui altora ce se petrece cu și în tine. Atunci îți pui o mască. Răspunzi „bine” când ești întrebat ce faci, zâmbești când dai binețe vecinilor și râzi în hohote spumoase la glumele prietenilor. Și efortul de a ține masca pe figură și pe suflet, zi de zi, te întristează și mai mult, te apasă, dar te lipește și mai mult de masca aleasă. Și discul preferat rămâne neascultat, cadoul primit nedeschis și praful se așterne gros pe ultima ta pasiune. Și-ncepi să cauți alte înțelesuri cotidianului, cercetând întâi cu speranță, apoi cu disperare, apoi cu resemnare, căi de a te bucura cu adevărat, de a lepăda tristețea și masca pseudo-veseliei.
Cauți printre ai tăi, familie și prieteni, iar ei, prinși în micile și marile provocări ale propriilor vieți, îți vor spună că prea plângăcios scrii și vorbești, neînțelegând că tristețea poate ieși prin porii ființei tale, adesea fără măcar să sesizezi. În marea ta de tristețe, vorbele sunt iremediabil și insesizabil afectate și ies mâzgălite de tristețe precum chiftelele din sos.
Cauți atunci mai departe, printre cei care ar putea să te ajute să găsești sursa tristeții și, astfel, să o îndepărtezi. Dar nu ești bolnav și medicul nu te poate trata, cum ar putea medicamentele lui să vindece o idee, un sentiment, o tristețe? Dacă ai un duhovnic înțelept și îți deschizi sufletul lui, e posibil să ți se întindă o mână de ajutor, dar câți mai avem duhovnici astăzi și câți ne gândim la ei ca la o soluție? Mai degrabă te vei ancora și mai puternic de masca ta „normală” care îți ascunde atât de bine tristețea, încât adesea nu o mai vezi nici măcar în oglindă. O simți uneori în miezul nopții, ca pe o greutate strivitoare de care nu știi să scapi și care se strecoară insidios în spațiul acela, virtual aproape, dintre mască și epiderm, ca o crustă rece și grețoasă. Și-n astfel de nopți, ștreangul ți se pare mai prietenos decât masca, mai cald, mai moale și mai dulce. Dar nu-l atingi, căci poate ai părinți pe care nu vrei să îi îndoliezi, fii și fiice pe care nu îi poți abandona lumii cu așa o povară pe umeri, prieteni pe care nu vrei să îi împingi pe marginea prăpastiei. Căci știi, fără să ți se spună, că-n jurul tău și alții își ascund tristețea sub măști meșteșugite și simplul tău exemplu ar putea rupe echilibrul fragil pe care îl mențin.
Poate nu vrei să pierzi locul luminat, de unde au fugit toate durerea, întristarea și suspinarea și unde speri să te întâlnești cu bunii și străbunii tăi să-ți alini dorul de mângâierea lor și setea de apartenență. Poate vrei și tu „sfârșit creștinesc vieții […] fără durere, neînfruntat, în pace” precum cer creștinii la liturghie, dar nici așa nu ai nicio garanție că sufletul tău, schimonosit de masca tristeții, va fi recunoscut de însuși Dumnezeu, așa încât mila Lui să-ți ridice masca spre mântuire.
Și cum-necum, se face dimineață și în lumina ei trandafirie, parcă o clipă simți tristețea cum se destramă, cum masca se ridică fără durere și redevii om. Dar e o clipă doar, căci revenit în tumultul zilelor de zi cu zi și-al insomniilor de fiecare noapte, tristețea îți împinge implacabil masca până dincolo de epiderm, până în măduva oaselor și redevii doar purtătorul unei măști zâmbitoare, sub care nu te mai regăsești.
Profesor de tristețe mie mi-a fost Baudelaire, „un poet cucernic, dușman al somnului”[2], cu care multe nopți mi-am amărât insomniile, eu cititor tăcut, bucolic. Nu spleenul m-a convins, nici Spaima, cu-al ei negru steag, ci profunda tristețe „ce crește ca și marea pe-un țărm stâncos, pustiu”[3]. Probabil nu pornisem prea bine pe drumul vieții cu un astfel de mentor. Dar pare-se că, fără să știu, îmi alesesem deja și masca, și tristețea. Dar, tot ca Baudelaire, sau ca Cioran, voi purta tristețea și masca până la sfârșit, alungând mereu tentația salvării.
[1] Charles Baudelaire, Reculegere
[2] Charles Baudelaire, Tristețea lunii
[3] Charles Baudelaire, Semper eadem
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Sois sage, ô ma Douleur” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
