Să nu te întrebi pentru cine bat clopotele – angoasa ratării într-o societate ratată
Ratarea a fost angoasa tinerilor din vremea mea. Fără a mă preocupa prea tare, din motive pe care nu le știu, dar nici nu le-am cercetat, am asistat, în anii de liceu și facultate, la teama de ratare a multor dintre colegii mei. Cred ca toți au scăpat de ea pe măsură ce s-au maturizat, au depășit vremea când se temeau că nu vor zbura suficient de sus și de mult. Nu prin resemnare, cred eu, au renunțat la teama de ratare, ci mai degrabă prin înțelegerea faptului că acea ratare socială, economică și profesională care îi bântuia era doar o spoială, că în viață sunt lucruri mai importante și că succesul moral, cel care contează de fapt când tragi linie, ne este tuturor la îndemână. Nu fără efort, desigur, dar putem cu toții să atingem standardele morale la care năzuim. Ne este mai ușor decât generațiilor anterioare pentru care compromisul moral a echivalat adesea cu scăparea de la robie, decapitare sau Canal. Căci ne place să îi admirăm pe martirii Brâncoveni sau pe sfinții închisorilor comuniste, dar uităm că nu în toți se găsește puterea succesului moral al acestora.
Mi-e greu, așadar să înțeleg de unde provine actuala apetență a societății pentru ratare și eșec. Într-o banală extrapolare, mă simt tentată să spun că e o societate adolescentină și că acesta este unul din semnele cele mai pregnante ale lipsei de maturitate. Aproape nu e pagină de presă virtuală în care să nu se afirme cu voluptate ratarea sau eșecul cuiva. Ratarea calificării, ratarea deszăpezirii, ratarea sezonului de vară, ratarea Schengen, ratarea țintei de inflație sau câte altele pe care nici nu le gândeam. Orice amânare, orice pierdere cât de mică, cât de inevitabilă este un eșec (răsunător, eventual) sau o ratare. Atâtea ratări încât cuvântul bântuie mințile noastre golit de sens și însemnătate, precum traumă, altă noțiune banalizată prin exces de utilizare. Am întâlnit atât de puțini oameni obsedați de propria lor ratare și totuși, ca într-o isterie generală, societatea simte fiecare piedică ca fiind o ratare. Și, de aici, resentimentele și frustrarea care ne fac să bifăm ratarea morală, aproape fără să simțim. Căci, fără îndoială, suntem o societate care, deocamdată, a eșuat din punct de vedere moral. Și, dacă propria mea ratare nu m-a frământat niciodată, această ratare zgomotoasă a societății din care fac parte (și, nu, nu mă refer numai la societatea românească, ci la această societate de tip vestic, occidental) mă face să regret că nu trăiesc vremuri mai bune (vremuri despre care nu știu dacă au existat sau vor exista).
Cred că, la un moment dat în viața lui, orice individ știe, măcar declarativ, care sunt valorile respectabile și dezirabile. Cu greu cred că veți găsi un om care să nu fi considerat, măcar la un moment dat în viață, că bunătatea, cinstea, hărnicia, modestia, competența și milostenia sunt valori reale, pe care toți tindem să le atingem. Și atunci cum se ajunge să trăim printre oameni care simt că au ratat, că au eșuat dacă nu sunt bogați, leneși și invidiați? Și cum milostenia a fost înlocuită de o dorință sălbatică de răzbunare. Scriind aceste idei mă gândesc că unul din semnele definitorii ale eșecului unei societății este transformarea închisorii într-un instrument de răzbunare, nu de corectare și reabilitare. Căci voim moartea păcătosului, iar nu mântuirea lui, de teamă că și mântuirea asta e ca un fel de pâine dată pe cartelă de comuniști: se termină dacă ți-o iau alții înainte.
Suntem bântuiți, ca societate, de ratare, tocmai fiindcă ne îndreptăm vijelios spre ea și nu suntem capabili să acceptăm eșecul ca pe o parte a drumului spre reușită. Iar reușita trebuie să fie strict cuantificabilă, numărabilă, dacă e posibil în bani, case și mașini, cu atât mai simplu și mai satisfăcător. Poți avea o carieră strălucitoare fără ca munca ta să fie bine plătită? Răspunsul celor mai mulți ar fi negativ, cum să măsori succesul unei cariere dacă nu în acte adiționale de augmentare a salariului și a beneficiilor? Deși pline sunt cimitirele săracilor de oameni care au făurit lumea de azi așa cum o știm.
Privesc tristă ornamentele de Crăciun de care e plin orașul încă de pe la 10 noiembrie. Până pe 24 se vor fi prăfuit și degradat într-atât încât să nu mai vestească nicio magie. Și am ratat-o și pe asta. Vom avea casele doldora de nimicuri sclipitoare, ni se va spune că nu e nevoie să facem curățenie ca predecesoarele noastre, că doar curățenia casei și a trupului nu au nicio legătură cu starea adevărată de sărbătoare, că putem mânca și la „împinge-tava”, că nu o masă caldă și gustoasă în familie ne unește, că putem petrece orice sărbătoare cu ochii în ecran, cu familia virtuală de monștri și prințese că doar pentru părinți și frați există întotdeauna „altădată”. Nu ne vom mai răsfăța cu bucate gătite cu dragoste, de noi, pentru noi, într-o casă mirosind a perdele spălate și a brad, ne vom îmbuiba sub luminile mall-ului cu o mâncare preparată nepăsător de niște oameni străini. Și dacă vom simți cumva o tristețe a eșecului, să mai cumpărăm ceva, poate un brad roz sau un moș de plastic strălucitor, să ne atârne de colțurile sufletului neprimenit în prag de sărbătoare. Copiilor să le vorbim de cadouri și avuții, iar nu de strămoși sau de îngeri, de frumusețea poveștilor de înnoire purtate de prunc născut în iesle. Nici de Sol Invictus să nu le vorbim, de unde să înțeleagă ei că ziua crește și aduce speranța luminii adevărate, care să ne pătrundă până în minte și în suflet? Să-i învățăm că milostenia e o podoabă de Crăciun, pe care ne-o punem doar în văzul lumii, fiindcă în restul zilelor din an și în singurătate suntem prea obsedați să nu ratăm ultima zi de reduceri, televizorul cu cea mai mare diagonală și ghetele la modă. Să îi învățăm că banul, cumpărăturile, reducerile și răzbunarea sunt idealurile vieții și, în funcție de ele, stabilim, pentru noi, familiile noastre și străini, dacă am reușit sau am ratat în viață. Și să ne bucurăm de toate ratările cotidiene, fără se ne întrebăm pentru cine bat clopotele, căci sigur pentru noi nu mai bat.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Să nu te întrebi pentru cine bat clopotele – angoasa ratării într-o societate ratată” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 