Refuzul unei legături de tip covalent
Este singurătatea o realitate palpabilă sau este, mai degrabă, un sentiment? Experții vorbesc, în ultimii ani, de o „epidemie” de singurătate, considerând-o o gravă probleme de sănătate publică. Sensul propriu al cuvântului epidemie se referă la boli transmisibile, deși, tot mai des, îl aud legat de boli care, în mod cert, nu se transmit pe căile clasice, proprii infecțiilor. Fiindcă uneori comportamentele nocive și bolile determinate de acestea se transmit în societate, de la om la om, urmând modelul infecțios al epidemiilor. Căci iată, de singurătate nu suferă sihaștrii și nici ciobanii izolați cu turmele prin munți. Ci suferă orășenii, prinși în aglomerația zgomotoasă și luminoasă a metropolelor supra-etajate. Căci nu e greu să se facă auzit pentru glasul ce strigă în pustie, căutând în depărtări o ureche receptivă. Greu e să fie auzit cel a cărui voce e doar o mică disonanță în corul zgomotos și cacofonic de urlete și claxoane, căci vocea-i slabă se lovește de urechi surde și timpane împietrite și se stinge în aglomerație.
Trăim o vreme a paradoxurilor: suntem deținătorii celei mai dezvoltate științe din câte i-au fost date ființei umane, avem și căi facile de a o accesa, dar mințile ne sunt tot mai obtuze și mai comode, avem timp și posibilități financiare de a ne relaxa și a ne satisface plăcerile, dar suntem tot mai nefericiți și mai stresați, trăim într-o sufocantă viermuială de oameni și totuși suntem mai singuri ca niciodată.
Mă-ntreb adesea dacă singurătatea nu e o boală de a cărei existență e suficient să știi ca să o ai. Citesc articole cu pretenții științifice în care ni se spune cum izolarea socială din perioada pandemiei a declanșat adevărate epidemii de singurătate patologică, de o severitate nemaiîntâlnită. Autorii uită că societatea umană a mai trecut prin epidemii grave, că îndelungatele ciume ale secolelor trecute impuneau izolări și auto-izolări drastice, într-o vreme fără telefoane, fără internet, fără televizor. Ba chiar mult mai aproape de noi, în închisorile comuniste și gulagurile siberiene, oamenii erau adesea izolați nu numai de prieteni și rude, ci și de colegii lor deținuți, ca metodă de opresiune și tortură. Și totuși, victimele acestea nu au înnebunit de singurătate, căci sufletele lor au găsit căi de a aparține lumii, indiferent de cât de izolați erau fizic de aceasta.
Se identifică astfel, două înțelegeri diferite ale conceptului de singurătate. Prima este singurătatea reală, obiectivă, în care omul este izolat de ceilalți, voit, forțat sau întâmplător. E cazul ciobanilor și al sihaștrilor, al deținuților și al cabanierilor, dar și cazul multor oameni care, la o răscruce a vieții lor, rămân singuri, după ce, rând pe rând, cei dragi pleacă, mor sau se depărtează în vâltoarea vieții. Cu mici excepții, singurătatea aceasta nu se confundă cu suferință, oamenii găsind alinare în amintiri, în muzică, scris, citit, în compania animalelor, a pădurii, a unui vlăstar de plantă sau a norilor de pe cer.
A doua este singurătatea resimțită, care nu ține cont de starea de fapt. E singurătatea adolescentului, neînțeles și neacceptat de părinți, profesori și societate. E singurătatea omului trist, strivit de lipsa de înțeles a unei vieți la normă. E singurătatea mamelor care se simt, adesea pe nedrept, marginalizate de cei care nu au copii mici. E singurătatea poeților și filosofilor, situați undeva, între cer și pământ, prea sus pentru muritorii de rând, dar prea jos pentru a se însoți cu heruvimii și serafimii. E singurătatea celui care suferă că lumea nu se învârte în jurul său și nu-și găsește locul pe o orbită oarecare în marea galaxie a vieții. E și singurătatea celui care ar avea ceva de spus, dar nu găsește o ureche să îl audă și o gură să îi răspundă. Aceasta duce la nefericire, la disperare și suicid. Căci prea rar se va găsi cineva să te salveze cu forța ca pe o frumoasă adormită sub povara propriului blestem.
Singurătatea asta, trăită plenar și dureros, clamată pe toate drumurile și folosită ca scut și suliță totodată, este cea care ne-a cotropit ca o epidemie mortală. Fiindcă deși este normal să ne simțim ocazional singuri, lipsiți de conexiune reală cu cei ce ne înțeleg, căutarea cu orice preț a unei singurătăți glorioase este semnul unei suferințe pe care societatea nu știe cum să o combată. Pe vremuri, oamenii își căutau prieteni cu care se întâlneau, schimbau scrisori, vorbeau zile și nopți la telefon sau față în față. Azi, deși avem moduri noi, ieftine și accesibile de a ne întâlni, de a ne vorbi, de a ne conecta, parcă s-a defectat în noi modulul de conexiune reală. Oamenii schimbă mesaje scurte, sumare, pline de prescurtări și goale de semnificații. Nici măcar politicienii nu se mai întâlnesc cu potențialii lor alegători, se mulțumesc să le transmit discursuri prin intermediul ecranelor. Cuplurile se fac și se desfac pe internet, iar familiile comunică prin poze multe și cuvinte puține. Iar la sfârșitul zilei, nu mai rămâne, nici în realitate, nici în virtual, niciun umăr pe care să-ți plângi tristețea și să-ți vindeci sufletul. Cu cât mai mulți oameni în preajmă, cu atât mai densă singurătatea celui care nu știe să se atașeze de un alt suflet. Căci, până la urmă, singurătatea acestui secol este doar urmarea alienării, depersonalizării omului până la anularea propriei ființe. Cum să discutăm între noi când oamenii abia mai vorbesc? Cum să aparținem unui grup, fie el familie, clasă sau colectiv de muncă, atunci când nici măcar nouă nu se mai aparținem, grăbiți să facem ultimele cumpărături și să ne fotografiem mâncarea, cafeaua și treningul nou?
Singurătatea omului acestor tumultuoși și ciudați ani vine din incapacitatea de a da, de a oferi. Relația interumană e ca o legătură covalentă, ne leagă de celălalt ceea ce am pus în comun cu el, iar dacă, mânați de o zgârcenie absolută, nu oferim nici timp, nici zâmbet, nici lacrimă, nici grai, legătura se rupe spontan și forța centrifugă a planetei ne îndepărtează iremediabil. Cât timp credem despre noi înșine că suntem mai multe sau mai puțin decât o mică particulă hălăduind prin Univers, vom fi victime sigure ale singurătății. Reduși la starea noastră, de particule înzestrate cu gândire și sentimente, vom găsi infimii și indispensabilii electroni pe care să îi punem în comun pentru a forma o trainică legătură covalentă. Paradoxal, singurătatea nu se combate prin mâini întinse, căci ele vor rămâne fără răspuns, atâta timp cât cel spre care se întind va fi absorbit de auto-indusa singurătate. Dar mai există speranță câtă vreme mai există sihaștrii și mâini întinse către ceilalți.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Refuzul unei legături de tip covalent” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 