Pradă unui zeu senzațional
Lumea își caută idoli atunci când nu își găsește drumul. Dintr-un instinct copilăresc de a transfera cuiva și vina și protecția, de a căuta un vinovat care nu poate fi tras la răspundere și un protector care nu poate fi învins. Doar că idolii aceștia nu există. Dumnezeu nu e vinovat de alegerile noastre greșite și de efectele pe care le au ele asupra noastră și a altora, tot așa cum Dumnezeu nu ne poate proteja mereu de urmările exercitării liberului-arbitru. Când mă gândesc la idolii secolului XXI, mi se deschide în față o listă lungă și frivolă, care include într-o scurtă enumerare: inteligența artificială, Greta, Putin, Trump, Gates, poporul chinez sau american, încălzirea globală, sustenabilitatea, analfabetismul funcțional, influencerii și you-tuberii, mâncarea sănătoasă, globalizarea și de-globalizarea, categoriile vulnerabile, drogurile, cântăreții de manele sau trap, banul și puterea. Iar ceea ce pare a fi punctul în care se unesc toți acești idoli eclectici este senzaționalul.
Așa că vă voi vorbi despre centrul de greutate al idolatriei din jurul meu: aspectul șocant, senzațional, inedit. Viața normală e formată din rutine și oamenii, ca și animalele, urmează dintotdeauna niște linii trasate care definesc viața de zi cu zi și se repetă aproape neschimbate la intervale variabile de-a lungul vieții. Schimbarea acestor rutine se face lent, cu suferință și pierderi, cu oarecare rezistență și frustrare. Dar când drumul e clar, schimbarea îl urmează. Fără îndoială, parcurgem o schimbare a rutinelor. În doar 30 de ani, trecem de la telefoane cu disc la telefoane cu inteligență artificială și de la taxatoarea din fundul autobuzului la recunoașterea facială computerizată. Nu știu exact cum s-au simțit schimbările de rutină de la nomadism la viața de agricultori sau din perioada introducerii motorului, știu doar că timpul acelor oameni pare mai răbdător și intuiesc o schimbare mai blândă și mai lentă. Generațiile care trec prin aceste schimbări nu se adaptează, de obicei. Se împart în „fosile” care rămân agățate de vechile rutine și se tem de noile descoperiri și „entuziaști” care se aruncă pe calea cea nouă și încearcă să găsească noi rutine. Dar timpul nu are răbdare cu niciunii dintre ei și cad victime schimbării. Văd schimbările acestea ca pe o prăpastie ce se cască brusc în mijlocul unui drum. Fiecare cade în ea pe versantul pe care se găsește și este singur în această cădere, despărțit de cei cu aceeași soartă de însăși prăpastia în care cad. Și-atunci, în căderea aceasta, strigă. Iată cum senzaționalul ține loc de fragilă punte unor oameni care trăiesc niște timpuri ce nu li se potrivesc, fie fiindcă nu renunță la rutinele lor devenite vetuste, fie fiindcă nu găsesc la timp rutine noi care să-i asigure pe noul drum impus de schimbare.
Nimic în jurul meu nu mai pare banal, normal, obișnuit. Pe burtierele televizoarelor, rulează, aproape permanent, o panglică roșie care anunță ceva senzațional. Ca și cum în fiecare zi s-a putea petrece ceva total ieșit din comun, fără ca asta să cadă în derizoriu și banal. Sigur, senzaționalul ăsta ignoră de obicei elefantul din încăpere, de vreme ce el nu mai este deloc nou și șocant.
Vorbim despre medicamente? Avem două vești senzaționale, câte una de pe fiecare versant al prăpastiei: cei care au rămas agățați de trecut, când oamenii mai ascultau de experți și nici ideea asta, de expert, nu se devalorizase, afișează numărul de morți prevenibile prin medicamentul X (deși doar Dumnezeu știe când ne întoarce în țărână și sigur nu folosește registrul stării civile pentru a ne stabili locul la rând); dimpotrivă, cei de pe versatul viitorului, au senzaționalul ceai de umbre de plop care vindecă toate bolile, de la mătreață la cancer, în 29 de zile de post și rugăciune (altă blasfemie, utilizarea postului ca pe o biată dietă). Nu pasă nimănui, desigur de banalul celor care mor fiindcă, în vacarmul celor două tabere, nu reușesc să ia decizia corectă.
Vorbim despre vaccinuri? Îi avem, din nou, pe cei de pe versantul trecutului, lăudându-se cu numărul de copii morți luna de trecută de boli pe care le-am fi putut eradica prin vaccinare (de parcă ar fi vreo bucurie în moartea inutilă a unor copii); în același timp, pe versantul noului, urlă senzaționalul petrecerilor la care părinții își infectează intenționat copii cu virusuri cu potențial letal, într-o imunizare de tip „scapă cine poate”. Nu se gândește nimeni, desigur, la banala tragedie care bântuie fiecare familie neinformată sau dezinformată.
Vorbim despre speranța de viață? Avem senzaționala statistică care ne arată că am câștigat 7 ani și jumătate de viață în ultimii 30 de ani. Uităm, desigur, banalitatea răului: nu mai avem avorturi ilegale care aduceau o imensă mortalitate materno-fetală care zguduia statisticile, dar nici natalitatea din anii aceia, care mărea categoria vulnerabilă a nou-născuților și a copiilor. Pe celălalt versant, avem senzaționala supraviețuire a străbunicului te-miri-cui, care a trăit 107 ani, cum nu mai prindem, maică, noi. Uităm, desigur, banalitatea celor care mureau tineri de dizenterie, tuberculoză, tetanos sau difterie, străbunicul îngropându-și vreo 4 copii care nu ajunseseră la vârsta adultă. Avem, în situația asta, foarte mult senzațional, cât să hrănească emisiunile tuturor televiziunilor.
Vorbim despre război? Îi avem pe cei care își amintesc dezastrele pe care ocupația rusească le-a adus în România și care cer neutralitate precum au elvețienii, iar pe celălalt versant pe cei care nu pun mare preț pe istorie și așteaptă nerăbdători să se adape din marea înțelepciune rusească. Uităm, desigur, că nu avem nici măcar așezarea geografică a Elveției, ca să nu vorbim de activele lor bancare, dar și că ideea romantică din manuale, că am fi un popor care se pleacă în furtună ca să nu fie frânt, rămâne doar o metaforă care nu s-a verificat în trecut. Nimic mai senzațional decât vești despre război, mai ales când e purtat prin orașele altora pe care îi putem desconsidera.
Vorbim despre corupție? Îi avem, desigur, pe un versant pe cei dispuși să închidă ochii la marea corupție, doar fiindcă se văd și niște rezultate ale investiției, iar pe celălalt versant, pe cei care i-ar vrea trași în țeapă pe toți suspecții de corupție, fără judecată. În încăpere, sunt doi elefanți despre care absolut nimeni nu vrea să vorbească. Unul este faptul că cei mai mulți sunt dispuși, ei înșiși, la o faptă mică de corupție, dacă au interesul: o șpăguță pentru un locușor de parcare, un mic trafic de influență pentru un postuleț mai călduț. Al doilea elefant e, cumva, rudă cu acesta. Dacă cei mai mulți dintre noi suntem corupți sau coruptibili, deschidem ușa unui stat polițienesc, care va pedepsi, fie fără discernământ, în stânga și în dreapta, fie cu prea mult discernământ doar pe ce cei care sunt incomozi, în momentul in care devin incomozi. Și nici una dintre aceste două variante nu respectă ideea de justiție. Când toți se fac vinovați de o faptă, trebuie corectat ceva, în educație, poate, dar sigur rezolvarea nu este un arest general. De asemenea, a folosi justiția ca răzbunare contravine flagrant ideii de dreptate și încalcă dorința de a-l corecta pe făptaș prin pedeapsă, justiția devenind, astfel, un instrument de răfuieli politice și personale. Dar modul acesta de a face justiție ne hrănește nevoia de senzațional, fiindcă nimic nu este mai satisfăcător să-l vezi pe cel care până ieri reușise mai bine ca tine, scos încătușat pe scările unei instituții confuze în lupta pentru dreptate.
Vorbim despre creșterea copiilor? Avem pe de-o parte, mamele care îi lasă nelimitat la ecrane încă de la ieșirea din maternitate, îi hrănesc cu sarmale de la 4 luni și îi urechează când se murdăresc în parc, iar pe de altă parte pe cei care le oferă doar drepturi și mâncare cultivată cu mâna lor. Ambele tabere se consideră senzațional de bune și își laudă zgomotos metoda, în timp ce banalitatea faptului că avem copii tot mai fragili și mai neadaptați ne lasă reci pe toți. Întrerupem acest cotidian prin senzaționalul unui copil care pierde lupta cu depresia sau cu caii-putere ai mașinii proaspăt primite cadou.
Eu, om al rutinelor și al tradițiilor, mă simt sufocată de tot acest senzațional, care înlocuiește viața normală și îmi dă tahicardie paroxistică. Poate vom construi ceva, dacă timpul și timpurile vor mai avea răbdare cu noi, doar dacă ne vom liniști foamea de senzațional și ne vom lăsa pradă tihnei în care să putem munci. Știu că munca nu e, în niciun fel, senzațională, dar rezultatele ei ar putea fi.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Pradă unui zeu senzațional” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 9/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
