Omul Nou și Mortul Viu
Ce-ar putea scrie un medic anatomopatolog despre moarte? Sau cum s-ar putea opri din a scrie? Dacă ar fi să mă joc cu cuvintele, aș zice că este cea mai certă incertitudine. Fiindcă moartea este destinul implacabil al nostru, al tuturor, pe care nimeni și nimic nu îl poate împiedica. Dar incertitudinea provine din definiție: ce este moartea, din punct de vedere fiziologic vorbind? Deși nu ar părea, oamenilor le e greu să definească moartea în mod specific, dar și fără să excludă vreo parte a ei. Și pare-se că au transmis această incapacitate și programelor de calculator. Mă jucam zilele trecute cu un program de inteligență artificială (Open WebUI) punându-i diferite întrebări și cea la care a răspuns cel mai lent și mai neconvingător a fost: ce este moartea?
E oare oprirea cordului și a respirației egală cu moartea? În era resuscitărilor și a defibrilărilor reușite, doar oprirea lor ireversibilă este egală cu moartea. Și când e o oprire ireversibilă și o resuscitare un eșec? Oare linia izoelectrică de pe electroencefalogramă, egală cu lipsa completă a activității cerebrale, este egală cu moartea? Dar dacă în ciuda morții cerebrale inima și plămânii încă funcționează? Poate fi mort un individ căruia încă îi bate inima? Putem defini moartea ca starea în care se instalează semnele certe ale morții (rigor mortis, răcirea corpului, lividitățile cadaverice)? Dar în ce stare e ființa aceea în răstimp? Atât de greu e să scrii despre moarte dacă nici nu știi să o definești!
Și-atât de ușor vorbim despre moarte, că exprimarea colocvială e plină de acest cuvânt cu cele mai neașteptate valențe. Astfel poți fi mort de foame sau de somn, dar și mort de dragul cuiva. Și atunci, ce să scrie un anatomopatolog într-un articol despre moarte? În urma unei mari tragedii, atenția publicului s-a focalizat în ultimii ani asupra unui slogan pe care cu puțin timp în urmă nu îl băgase nimeni în seamă: „ziua în care vom renunța e ziua în care vom muri”. Până ca moartea să îi lovească crud pe autorii ideii, puțini auziseră de acest slogan și mai puțini îl băgaseră în seamă. Apoi, mulți au început să defileze cu el în frunte și să își ghideze gândurile și acțiunile în funcție de el. Dar la ce să nu renunțe? Ce le mai rămăsese, de fapt? Că renunțaseră la muzică în favoarea manelelor, la citit în favoarea telefonului și la gândit în favoarea tik-tok-ului. Și nu muriseră, cel puțin nu vizibil: respirau, mâncau, vorbeau și, mai ales, aveau păreri. Fiindcă în ultima vreme, mi se pare că datul cu părerea este esențial supraviețuirii, atât de disperați sunt toți oamenii din preajma mea să nu le scape vreun subiect fără să își exprime public, cât mai zgomotos, părerea. Știți cum se zbat însetații să ajungă la izvor? Tot astfel omul anului 2025 se zbate să își dea cu părerea și să fie auzit. Nu se pricepe la subiectul respectiv? E o părere, nu auzi, ce nevoie are să se priceapă, ce, însetatul se pricepe la formula apei? Și totuși, are nevoie pentru a supraviețui de apă, la fel cum omul nou are nevoie de părere. (îmi cântă în cap, nu mă pot abține: „dimineața, omul nou/se coboară la metrou”[i]) Iar omul ăsta nou, de prim pătrar de secol XXI, e urmașul demn al altor oameni noi care au bântuit societatea românească: cel definit de Corneliu Zelea Codreanu: „În acest om nou va trebui să învieze toate virtuțile sufletului omenesc” și cel anunțat de Nicolae Ceaușescu la al XIV-lea Congres al PCR: „punerea pe picioare a activităților ideologice, politice și educaționale menite să creeze Omul Nou”. Și ca să se nască el, omul nou părerolog, trebuie să omorâm omul vechi. Și așa se închide cercul și iar ajungem, cum spuneam, la moarte.
Dar mă întorc la sloganul care ne îndeamnă să nu renunțăm. Am putea alege să nu renunțăm la învățătură și muncă, fiecare după mintea și puterile lui. Dar asta e greu, ar putea necesita efort și chiar gândire. E mai simplu să păstrăm altceva, de exemplu pretențiile. Ne-am putea trezi, Doamne ferește, că îi cerem Guvernului să investească în învățământ, să angajeze profesori și să îi atragă acolo unde este nevoie de ei. Dar e mai simplu să desființăm câteva zeci de mii de posturi de profesori, cu o mișcare aproape elegantă, din poignet, cum m-au învățat pe mine profesorii mei de semiologie: adăugăm doar două ore mici, micuțe, nesemnificative și neimportante, în norma fiecărui profesor. Armata părerologilor ne va aplauda, se știe doar că două ore de tik-tok trec cât ai clipi. Dar ce ne facem cu învățătorii? E elementar, dragul meu, le punem acolo două ore de ce-o fi. Și fiindcă trebuie să poarte un nume, le zicem ore remediale. Sună beton, e un neologism nou-nouț și armata de părerologi ne va aplauda din nou, mulțumită. Și până la urmă, cum spunea cineva, ce atâta educație, am trăit atâtea secole bine-mersi fără ea, iar acum ne putem lipsi de ea aproape fără să simțim.
Am putea alege să nu renunțăm la modestie, la efortul de a da ce e mai bun în noi, fără a aștepta răsplata. Căci răsplata noastră e în binele făcut, în echilibrul pe care îl aducem universului prin fapta noastră. Sau, dacă suntem creștini, plata noastră multă e în ceruri, cum scrie Biblia. Dar am renunțat demult și la credință, căci nu suntem nici atât de umili încât să credem fără a cerceta și nici atât de educați încât să credem după ce am cercetat. Și iată, se închide iarăși cercul renunțărilor, la educație, la modestie și la credință și ajungem, din nou, la moarte. La moartea spiritului pe care nicio valoare omenească nu-l mai defibrilează.
Și iată noul Om Nou, despodobit de educație, de modestie și credință, care a renunțat demult la tot ce avea valoros și acum a aflat că, de fapt, murise odinioară fără să știe, ca un biet pacient a cărui inimă încă mai bate în ciuda liniei izoelectrice sufletești.
[i] Melodia Omul nou a formației Secret, lansată, cândva, la începutul anilor ’90, când oamenii aveau nevoie mai mult de mâncare decât de păreri
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Omul Nou și Mortul Viu” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 