O țară care nu își iubește copiii
Trăiesc într-o țară care nu își iubește copiii și, când am spus asta pe un grup de părinți, am fost aproape lapidată cu furie. Fiindcă fiecare își iubea copilul lui și asta li se părea tuturor suficient, căci de copiii altora nu are de ce să ne pese. Nu știam că trăiesc într-o țară care nu-și iubește copiii, ba chiar aveam iluzia inversă de vreme ce, când mă confruntam cu infertilitatea, toți erau dornici să știe când fac copii. Dar, când i-am făcut, ochii de mamă mi s-au deschis într-o țară care nu-și iubește copiii. În țara în care gravidelor nu li se oferă loc în tramvai (decât poate din partea altor femei tinere), iar copiilor li se interzice să râdă în autobuze. În orașul în care, până de curând, nu mă puteam urca în tramvaie cu căruțul de copii și în care urcarea mea în autobuze și ocuparea locului rezervat cărucioarelor ridicau întotdeauna nemulțumiri și murmure furioase. Trăiesc în țara cu cea mai săracă schemă de vaccinare pe care o poate gândi cineva, în care a preveni suferința unor copii nu face doi bani (sunt boli ale copilăriei, lasă-i să sufere, așa ies oameni), drept care niciun alegător care se respectă nu va cere alesului său să investească câțiva bani în plus să scutească anual câteva sute de copii de meningită, de exemplu. Trăiesc în țara în care nu putem convinge nici cu buna (că nu avem programe de educare), nici cu sila (că nu avem repercusiuni și pedepse) părinții să-și vaccineze copiii, să-i hrănească conform nevoilor vârstei sau să-i mai smulgă măcar uneori din fața tabletei sau a telefonului. Trăim în țara în care oamenii se plâng întâi ce greu e să crești un copil și abia apoi admiră frumusețea unui chip de pui de om, în care tinerii căsătoriți sunt sfătuiți pe nepusă masă să nu facă prea repede copii și să se limiteze la unul pentru a nu-și distruge viața și fericirea.
Multă vreme am crezut că această lipsă de iubire este urmarea teribilului decret 770 din 1966 prin care regimul comunist condus de Nicolae Ceaușescu interzicea avortul la cerere. Deși cred că avortul la cerere este o barbarie care ar trebui să dispară încet-încet ca efect al educației și al modernizării, cred cu aceeași tărie că o țară care își iubește copiii și mamele ar trebui să păstreze legală opțiunea de a întrerupe o sarcină la cererea femeii. Fiindcă interzicerea avortului, mai ales în absența completă a accesului la contracepție, a dus la mii de morți printre fetele și femeile care au apelat la avorturi clandestine. Nu știm câte femei au murit între 1966 și 1990 din cauza avorturilor empirice, există o statistică absolut revoltătoare care a înregistrat doar un pic sub 10.000 de amărâte care ar fi murit din cauza complicațiilor celor mai fantastice metode de a întrerupe sarcinile nedorite. Dar alte mii și mii au rămas neconsemnate, fiindcă recunoașterea acestei cauze de deces reprezenta începutul unei anchete penale care ducea la condamnarea celor implicați. Nu ne-a rămas, însă, nicio dovadă privind numărul de orfani și familii ciuntite pe care aceste morți ni le-au adus. Și nici privind numărul de copii născuți cu malformații și handicap în urma unor avorturi eșuate, triști învingători ai unei lupte nedrepte. Și, nu în ultimul rând, nu vom ști niciodată câte mii de copii nedoriți s-au născut atunci, împovărându-și mamele peste puterile lor și purtând prin viața pecetea venirii lor inoportune pe lume. Gândindu-mă la toate efectele acestea în domino, nu mi-a fost greu să cred că țara care a fost împinsă în brațele acestei tragedii a ajuns în scurt timp să nu își (mai) iubească copiii. Apoi am aflat că nu e chiar așa, că infamul decret a avut drept cauză o scădere dramatică a natalității și o creștere absurdă a numărului de avorturi la cerere în această țară care nici atunci nu își iubea copiii. Avortul la cerere fusese permis, în România, în 1957, ca urmare a ideii de emancipare a femeii promovată de regimul socialist și a ordinelor venite din URSS. Din păcate, metoda a fost repede folosită abuziv. Astfel, în 1958 s-au înregistrat 112.000 de avorturi, iar în 1965 să atingă șocantul număr de 1.115.000 de avorturi (aproximativ 4 întreruperi de sarcină la cerere pentru fiecare copil născut viu). Bineînțeles că măsura brutală de a interzice dreptul la contracepție și avort a adâncit această neiubire, a oferit motivul perfect unui sentiment care, până atunci, fusese clandestin și, poate, inexplicabil. Măsura a eșuat să-și atingă scopul (creșterea durabilă a natalității la 20 de nașteri la mie) din mai multe motive. În primul rând fiindcă întotdeauna o interdicție va naște dorința de a o surmonta, de a îți demonstra nesupunerea. În al doilea rând fiindcă statul, preocupat de alte probleme, nu a oferit niciun fel de susținere, psihologică sau materială, proaspeților părinți. Ce a reușit cu adevărat decretul a fost să stabilească un dureros record, acela al copiilor abandonați. În 1989, România deținea peste 700 de orfelinate care adăposteau peste o sută de mii de copii, foarte mulți infectați, prin grija sistemului și a partidului, cu HIV și/sau virusurile hepatitei B, C sau D. Și de-acolo, bulgărele s-a rostogolit, am devenit curând țara cu cei mai mulți copii bolnavi de SIDA din Europa, țara cu cea mai mare mortalitate infantilă, țara cu cei mai mulți și mai năpăstuiți orfani, care în scurt timp au împânzit subsolurile marilor orașe și au devenit celebrii „aurolaci” și ținta pedofililor lumii. Aurolacul, pentru cei care nu știți, era o vopsea aurie sau argintie cu uscare rapidă din cauză că avea în compoziție solvenți organici din neamul acetonei sau toluenului, substanțe care, inhalate, aveau efecte halucinogene. Cu acest aurolac, cu care bunicii mei vopseau ușița de la sobă, copiii nedoriți ai acestei țări și-au încălzit amarul vieții fără iubire. Cu vântul dulce și împovărător al libertății, încă din decembrie 1989, decretul infam a fost abrogat, așa încât în 1990 s-au efectuat un milion de întreruperi de sarcină la termen, de 3 ori mai multe decât numărul de nașteri. Deși, pe măsură ce contracepția a devenit tot mai accesibilă, atât financiar cât și ca disponibilitate, numărul de avorturi la cerere a scăzut semnificativ, natalitatea nu a înregistrat, în ultimii 35 de ani, nicio îmbunătățire.
Societățile bogate și burtă-verzite nu mai fac copii, națiunile care își renegă patria nu au nici ele dorința de avea copii, iar la toate astea, se adaugă faptul că această țară nu își iubește copiii. Așa încât ne îndreptăm cu pași mai repezi decât multe dintre vecinele noastre europene (nu toate, că mereu rămâne, pentru consolare, o capră mai moartă în cotețul vecinilor) spre-o cutremurătoare iarnă demografică. Nu face nimeni nimic, desigur, politicienii sunt mai preocupați de autostrăzi pe care să ne plimbăm singurătatea la bătrânețe decât să împing cumva, târâș-grăpiș, tinerii să dea naștere unor copii. Emmanuel Macron vorbea de curând despre o armă demografică, subliniindu-i importanța în acest al treilea război mondial care tronează deja în ograda bătrânei Europe ca elefantul ascuns în hambar într-un desen animat. Fiindcă nu-i suficient că trăim în țara în care copiii sunt mai degrabă poveri pe umerii părinților lor, dar suntem afectați sever și de una dintre cele mai ciudate boli: infertilitatea. În prezent, în țările europene, între 1 din 6 și 1 din 4 cupluri care își doresc un copil se confruntă cu dificultăți în a-l obține. Unele state susțin timid costurile tratamentului infertilității, altele ezita, așa cum o face România de câțiva ani. Fiindcă e greu să înțelegi de ce să vrei copii, când alții nu mai știu cum să scape de sarcini nedorite. Fiindcă e greu să înțelegi că soluția infertilității de cuplu nu este despărțirea, ci există un tratament care implică ambii parteneri ai cuplului. Fiindcă e greu să înțelegi de ce a-i investi banii statului în a aduce guri noi la masă, în condițiile în care, în alte familii, ție îți mor zilnic copii de nemâncare, nevaccinare sau neîngrijire. Fac parte și, câteodată, fac și voluntariat pentru Asociația SOS Infertilitatea, un grup de oameni entuziaști care au devenit părinți după ce au înfrânt, pe o cale sau pe alta, infertilitatea și care își investesc o parte din resurse pentru a netezi drumul altor cupluri către copilul dorit. Ne luptăm cu lipsa de informare și, mai grav, cu informarea greșită. Cu cei ce cred că fertilizarea in vitro se poate face cu succes la o vârstă oricât de înaintată fiindcă mici vedete de carton au reușit la vârste neverosimile (uitând să spună că au apelat la material genetic donat). Ne luptăm cu țara care nu iubește copiii și care mai degrabă ar planta panseluțe pe calea ferată decât să finanțeze proceduri de reproducere umană asistată. Ne luptăm cu politicieni aleși de țara care nu-și iubește copiii și care retrag finanțarea tratamentelor împotriva infertilității după doar un an de acordare, pe motiv că nu s-au născut destui copii ca să justifice investiția (demni urmași ai lui Moș Teacă care a fost avansat tată în 5 luni de la nuntă, „la alegere, nu la vechime”, acești politicieni uită cât durează o sarcină la specia umană). Dar ce mică frână poate reprezenta asta pe drumul avântat al țării care nu iubește copiii spre iarna demografică? Cum să ne înarmăm noi demografic, noi, popor pacifist, căruia armele ne repugnă? Mai bine luăm, colea, un mic și-o bere, în mod tradițional, cât timp mai are cine, că dacă vine înghețul, n-o să mai aibă nici cine să-i aștepte pe barbari, o să le lăsăm cheia sub preșul de la ușa țării care nu își iubește copiii.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „O țară care nu își iubește copiii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 