ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cristiana Popp

O lume fără certitudini

Prima lecție despre fragilitate am primit-o de la tata: a murit, la 36 de ani, după o scurtă boală desfășurată pe vreo 10 zile la trecerea dintre anii 1985 și 1986. Era tânăr, sănătos, puternic și dornic de viața. Dar combinația teribilă între o greșeală personală (a mâncat și a băut fără măsură la o petrecere de Sfântul Ștefan pe șantier), perioada sărbătorilor de iarnă și tenebrosul sistem de sănătate al ultimului deceniu de comunism i-a dezvăluit fragilitatea. Sistemul sanitar al anilor ’80 din secolul XX era un amestec teribil de oameni competenți care munceau până la sacrificiu cu politruci și securiști ajunși în poziții cheie datorită meritelor politice, toți funcționând aberant fără aparatură și medicamente, cu vechiul instrumentar și fără acces la informație, într-un context ideologic de un absurd kafkian. De exemplu, se decisese la nivel înalt că SIDA este o boală a Occidentului decadent, pe care o fac doar prostituatele, drogații și homosexualii, boală pe care România comunistă, imaculat de morală, nu o poate avea. Opriseră, pe semne, bravii grăniceri virusul imunodeficienței umane (HIV) la frontierele țării precum făcuseră soldații instruiți de moș Teacă cu epizootia: „Ori de câte ori m-îți vedea venind la voi, să mă-întrebați: vită bolnavă ori sănătoasă? Măcar să vie și gheneralul, nu-l lași să treacă până nu ți-o spune ce fel de vită este!”[i]

Dar tata nu de asta m-a învățat fragilitatea, ci din motive mult mai simple și mai curabile, chiar și în acele vremuri grele. Dar nu a fost să fie. Lecția asta despre fragilitate este, de altfel, cea mai solidă amintirea a mea legată de tata, de vreme ce, în rest, memoria mea mai găzduiește doar amintiri născocite (mi-l amintesc uriaș și nemaipomenit de îndemânatic, deși nu era nici una, nici alta), frânturi reale lipsite de semnificații (cum jucam un domino cu cartonașe cu păsări, cum s-a speriat când am căzut pe scări, cum s-a bucurat ca un copil când nenea Bebe ne-a pus un neon în bucătărioară, cum s-a supărat că trânteam cuburile de lemn când el încerca să doarmă) și multe amintiri fabricate din pozele și poveștile care mi-au populat copilăria după moartea lui. Dar nu am uitat niciodată că omul cu toate ale lui e fragil ca un lujer de floare și toți ne putem frânge ca tata, cu ușurință și aproape fără motiv.

Acum 7 ani, în 2019, când s-au născut copiii mei, nu întrevedeam niciun nor la orizont. Trăiam într-o lume liniștită și sigură, aveam o căsnicie bună, o casă muncită de noi, slujbe bune și interesante, familii normale. Dar eram fragili și știam asta, chiar dacă nu păream. Apoi, din adâncurile Asiei, a venit o molimă, cum ne învățaseră istoria și epidemiologia că poate veni. Întâi am ridicat cu toții o sprânceană la relatările chinezilor, apoi ne-am îngrozit când nordul Italiei a îngenuncheat sub apăsarea epidemiei și, puțin înainte ca boala să fi pătruns în România (iar teribilele granițe care opresc epizootia), frica a descătușat o nebunie ascunsă în măruntaiele lumii: teoria aberantă a conspirației și căutarea de profeți izbăvitori. Mărturisesc că am privit toate nebuniile, fără să înțeleg, până de curând, cât de ireversibilă era schimbarea. Căci societatea s-a întors pe dos, ca un tricou obosit și-și expune acum, grotesc și vulgar, nodurile cusăturilor și petele de transpirație, iar lucrurile menite a fi ascunse privirii, din pudoare și decență, sunt exhibate cu tupeu. Fragil a fost zăgazul care a ținut mizeria inerentă a minții umane departe de luminile reflectoarelor. Căci nu e anormal să ai, în mațe, o puturoasă zeamă, dar e indecent să o expui în văzul tuturor, mândrindu-te cu ea ca parte definitorie a cărnii tale. Tot așa, nu e anormal să nu înțelegi nimic din procesele complexe care guvernează lumea, dar e indecent să îți trâmbițezi prostia cu fudulie, afirmând-o ca pe primordiala valoare a ființei tale. Probabil că zoaiele astea ale sufletelor și minților mici se revărsau și în trecut, în cârciumile de biciușcari și prin șanțurile mahalalelor, iar acum, într-o combinație spontană de frică, prostie și acces la largă diseminare, ele inundă urbea și devin, încet, dar sigur, norma și legea. Altă lecție despre fragilitate se desprinde de aici: înțelepciunea și echilibrul sunt fragile și, nesusținute, se surpă inexorabil.

Apoi pacea s-a spulberat ca și cum nici nu ar fi fost. Lecțiile scrise cu sânge în cele două războaie mondiale au fost ridiculizate de parcă ar fi fost niște biete jocuri de copii. Trei sferturi de secol de pace ne-au fost suficiente ca să ni se urce la cap, cum zicea bunica. Să ne simțim de neatins, să fim siguri că, de data asta, furia războiului ne va ocoli, că Holocausturile viitorului vor fi rezervate pentru alții și că exilul nu ne va fi necesar, așa că putem să râdem în voie de cele care și-au părăsit casele pentru a face loc frontului și morții. Pacea, cu toate beneficiile ei, s-a dovedit a fi fragilă și invadarea Ucrainei a spart-o ca pe un bibelou aflat prea multă vreme pe marginea servantei. De-atâta vreme ne jucam cu amenințarea războiului, încât Putin și armatele lui deveniseră un fel de lup al lui Petrică, stârnind cel mult zâmbete ironice. Și apoi, într-o noapte, un suflu scurt a doborât bibeloul și el s-a spart tăcut și iremediabil. Nu că ar fi fost loc să îl auzim, în vacarmul nemulțumirilor noastre meschine. Iar dacă nu era suficient, ordinea mondială care părea de neschimbat, s-a dovedit a fi la fel de fragilă ca o bătrânică spulberată de un camion. Știam că unii sunt buni, iar alții răi, că putem avea încredere în cei ce păzeau democrația, libertatea, adevărul și justiția. Ne simțeam de partea bună a baricadei, ajunși acolo prin luptă după ce jinduisem o bună perioadă la ea de dincolo de cortina de fier. Iar apoi, tânărul Skywalker s-a transformat, sub ochii noștri în „ăla negru de respira greu” și am ajuns, aproape peste noapte, să nu mai știm cine e cel bun și cine e cel rău. Iar suflul distrugerii atinge tot, ca într-o explozie nucleară: universitățile decad, organizațiile internaționale implicate în sănătate, ecologie, justiție devin irelevante, inundate de non-sensuri și conspirații inventate, oamenii își aruncă măștile politicoase și își urlă bădărănia.

Și lumea liberă așteaptă un profet izbăvitor, un guru care să ne salveze cu orice preț, chiar renunțarea la libertate. Căci pare-se că una dintre cele mai vechi aspirații ale omului, dorința de libertate, este fragilă și ușor de frânt sub apăsarea grijilor cotidiene. Când nu știi dacă mai găsești lapte de capră la Mega, stresul te împiedică să mai păstrezi libertatea câștigată ție de alții. Când te lupți cu gramatica, cu logica, cu informarea și, mai ales, cu gânditul, ocupația asta demodată, greoaie și care nu-ți folosește la nimic, renunți bucuros la libertate, punând-o în palmele larg deschise ale celui care îți promite, ca un drog, că îți va lua toate grijile și nevoile și, în schimbul lor, îți va oferi binemeritatele tinerețe fără bătrânețe, viață fără de moarte, bogăție fără de muncă și pricepere fără învățătură. Iar tu, născut din cer și mare, hrănit cu lapte din „sfârcuri de cometă”[ii] le primești pe toate, renunțând la mica și neimportanta libertate. Iar un proces de restaurare a libertății, a gândirii, a pudorii incluse în contractul nostru social e prea lung și prea costisitor pentru a mai fi inițiat într-o lume fragilă, în care nu mai există certitudini.

---

[i] Anton Bacalbașa – Moș Teacă. Din viața militară. Editura Junimea, 1989

[ii] Mircea Dinescu  – Sunt tânăr, Doamnă

INDICAȚII DE CITARE

Cristiana Popp, „O lume fără certitudini” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.