ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cristiana Popp

Nostalgia vârstei de aur sau despre puiul stricat de la Făgăraș

Cred că toți avem nostalgia tinereților noastre. Oricât eram de săraci, de nefericiți, de lipsiți de dragoste, de bani, de perspective și speranțe, simțim că anii aceia, când eram tineri, sănătoși și ne simțeam nemuritori și indestructibili, reprezintă perioada cea mai frumoasă a vieții noastre, când cerul era mai albastru, lumina mai strălucitoare, roșiile mai gustoase și săpunurile mai parfumate. Și de aici, dezvoltăm o întreagă mitologie nostalgică a frumuseții care ne înconjura și ne reprezenta, frumusețe de-a pururi pierdută, pe care bietele generații de azi nu au cum să o mai guste. Pentru cei ajunși acum la senectute, vârsta aceea de aur, a mușchilor fermi și a articulațiilor suple, se suprapune nefericit cu perioada de sfârșit a comunismului, numită, ironic, mai degrabă, Epoca de Aur. Și fiindcă memoria este uitucă, confuză și inventivă, vârsta de aur și epoca de aur se contopesc și își comută calitățile. Și afli că era chiar bine să stai 3 zile și 3 nopți la coadă la benzină, că socializare ca acolo n-are să vadă facebook-ul în 100 de ani, că nu conta că alimentarele erau pustii ca Sahara, de n-aveai cu ce să chiorăști un șoarece când ieșeai de la cumpărături, de vreme ce toți procurau, de pe piața neagră, cum se spunea, pe sub mână, la suprapreț, toate cele necesare traiului. Și nu era nicio problemă că stăteai în frig și întuneric, că doar cumpătarea e o virtute și sa faci duș în fiecare zi un lux nemeritat.

Mă tot feresc, dar nu mă pot abține, așa că voi face o lungă paranteză spre o parte haioasă a excesului de corectitudine, ecologie și iubire de om și animale pe care îl întâlnim azi la tot pasul, mai ales în frumoasa lume bogată, lipsită de griji și probleme, al cărei maxim stres e faptul că și-a găsit locul de parcare ocupat și nici la Mega nu mai aveau lapte de capră. La începutul anilor `90 ai secolului deja trecut, multora li s-a reproșat: voi n-ați mâncat salam cu soia. Erau românii plecați în condiții diferite în Occident în timpul regimului comunist, care reveniseră cu idei prea noi, prea progresiste, prea occidentale, dornici să clădească, repede și durabil, o economie de piață funcțională, o democrație solidă și o societate similară celei în care trăiau în vestul Europei sau pe continentul nord-american. Iar frații lor, rămași în umbra marelui urs(s), le limitau dreptul de a interveni în evoluția țărișoarei străbune argumentând că nu suferiseră destul opresiunea comunistă. Lăsăm la o parte că unii dintre cei întorși își risipiseră tinerețea prin închisori sau aresturi politice, ca Radu Câmpeanu, unde mâncaseră, în cel mai bun caz, pâine goală, nu salam cu soia. Dar timpul și uitarea nu au milă, așa că doar 30 de ani mai târziu salamul de soia (ca și brânza, cârnații, chiftelele și șunca de soia) revin în glorie și sunt vândute nu doar scump, dar și cu o sforăitoare publicitate, ca fiind și sănătoase și lipsite de sacrificii animale (ca și cum ar fi vreo vină că leii sunt carnivori și oamenii omnivori). Cei de peste 40 de ani sigur își vor aminti becurile chioare cu care făceam economie la curent electric și orele obligatorii de întuneric din fiecare seară din perioada anilor `80. Precum și frigul din case. Cei tineri sunt mai mult decât dornici să stea pe întuneric și în frig ca să facă economie de carburanți și să evite poluarea. Desigur, rău e doar să facem iarna căldură în case, vara este chiar recomandabil să forjăm la maxim aparatele de aer condiționat și să păstrăm aceleași benefice 16 grade în case, magazine și birouri, ca să tremurăm democratic, fie vară, fie iarnă. Dresajul ăsta de oameni e de-a dreptul fascinant. Ne supuneam și de frică, dar, cu siguranță, nemulțumirile astea mici, cotidiene, au erodat regimul comunist și au asigurat ura populară declanșată în decembrie 1989. Dar din dorința de a fi „în tendințe” ne supunem cu entuziasm și vai de cei care nu se sacrifică alături de noi. De când nu ne mai temem de Dumnezeu, ne trebuie ceva de care să ne temem (poluarea, încălzirea globală, efectul de seră), căci altfel, rămasă singură, frica de moarte e prea copleșitoare. Și precum alții se flagelează ca să le fie iertate păcatele, ignorând una din ideile care stau la baza relației creștinului cu Dumnezeu (și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri), tot așa ne complicăm viața cu măsuri inutile sau chiar periculoase pentru probleme imaginare, ignorând complet problemele pe care nu ne convine să le remediem (încălzirea apei mării de către imensele servere care susțin extrem de importantele rețele sociale, obiceiul prost de-a ne duce și până la colț cu mașina, schimbatul telefonului anual și a mașinii la 5 ani cu toate costurile legate de producerea, reciclarea și distrugerea acestora). Nu contest complet valoarea măsurilor anti-poluare. Cu siguranță orașele sunt mult mai respirabile de când pungile de plastic trebuie neapărat cumpărate și se vor vedea și efectele pozitive ale altor măsuri înțelepte și gândite. Când eram eu copil, exista o mare îngrijorare privind gaura din stratul de ozon și ni se spunea, mult mai articulat, mai calm și mai științific, totuși, că viața pe Terra riscă să dispară dacă stratul de ozon va ajunge la o dimensiune critică. S-a identificat atunci și un potențial agent folosit excesiv de om (clorofluorocarburile care reprezentau un ingredient al spray-urilor și al substanțelor de răcire din instalațiile frigorifice), s-a negociat un plan internațional de reducere și eliminare a dispozitivelor care foloseau aceste substanțe chimice, fără să fie puși la zid cei care le foloseau și, ce să vezi, fără isterie și măsuri heirupiste, stratul de ozon se reface și omenirea poate răsufla ușurată ca a mai evitat o extincție.

În schimb, măsurile isterice, lipsite de suport științific serios și impuse fără negocieri și discuții pot face mai mult rău. Fiindcă vedeți voi, ecologia asta e și ea o știință, complexă și riguroasă, nu-i suficient să fii dispus să te legi cu lanțuri de structuri industriale ca să înțelegi mecanismele schimbărilor pe care le simți și să găsești și soluții. Astfel, în 2020, Organizația Maritimă Internațională a impus navelor comerciale să reducă drastic emisiile de dioxid de sulf (rezultat din arderea păcurii). Logica era simplă: acest gaz, ajuns în troposferă, generează ploi acide, smog și afectează negativ sănătatea populației. Dar, tot dioxidul de sulf, transformat în stratosferă în acid sulfuric sub formă de aerosoli, rămâne multă vreme acolo (deci nu afectează sănătatea populației aflate la 20 de kilometri mai jos) și absoarbe și reflectă radiația solară incidentă, determinând o răcire a aerului și a solului. De altfel, citesc [1] că injectarea norilor cu mult temutul dioxid de sulf este o măsură realmente ecologică propusă pentru reducerea încălzirii globale. Și uite-așa, o minunată reducere a emisiilor de dioxid de sulf în atmosferă duce la creșterea semnificativă a cantității de radiație solară absorbită de Pământ și, logic, la încălzirea climei. Așa că, dacă fierbeți în autobuz la 8 dimineața, să le mulțumiți, măcar parțial, ecologiștilor care cred că doar bunele intenții vor salva planeta. Vă asigur că doar știința aplicată cu bune intenții o va face, căci măsurile prostești, gândite pe jumătate, impuse de Grete mici și isterice care nu au timp să studieze, ci doar să protesteze, nu vor ajuta mai mult decât o sănătoasă frecție Galenica la un picior de lemn.

Și, după lunga paranteză, mă întorc la nostalgicii Epocii de Aur și cât de nocivi sunt ei astăzi, când tot mai puțini au amintiri reale din anii aceia. Întâlnesc, ici și colo, tineri născuți mult după 1990 contaminați de nostalgia comunismului pe care nici nu l-au trăit. Că toți aveau un loc de muncă (ce contează că absolventul de drept Corneliu Coposu lucra ca muncitor necalificat într-un atelier de tâmplărie mecanică sau că alții, mulți și nenumiți, muriseră de muncă bună și viață grea la Canal, la Transfăgărășan sau la Bicaz). Unii își explică nostalgia unor vremuri pe care nu le-au trăit prin senzația de siguranță pe care azi nu ar mai avea-o. Căci pe vremea lui Ceaușescu nu era libertate, nu era belșug, nu era confort, dar era siguranța zilei de mâine. Adică da, eram cu toții siguri că mâine ne trezim tot în frig și întuneric, cu burțile goale, ne încotoșmănăm teribil și pornim voinicește pe la 4 dimineața să stăm la coadă la ce-o fi, că avem nevoie și de pâine, și de lapte, dar și de hârtie igienică, vată, săpun și poate-poate, chiar de portocale. Aveam siguranța că nu putem vorbi liber, că nu putem pleca din țară, că nu putem asculta o emisiune străină și că, în general, o să ne temem și de umbra noastră, că poate secretarul de partid, sectoristul sau securistul de la colț sunt în toane proaste. Aveam și siguranța că ne naștem copiii în maternități colcăind de HIV (Romania a avut peste 11 000 de copii infectați în anii `80 cu HIV în maternități și spitale), că o să mergem în vizite cu pâinea de-acasă, că gazdele nu au de unde să facă rost de porții peste celebra cartelă și că, de 23 august, o să stăm, zi de vară până-n seară, la o frumoasă demonstrație pentru pace. Azi, în democrație și libertate, nu avem deloc certitudinea zilei de mâine, când e posibil să fie inventar la supermarket și chiar să scumpească cu doi bani benzina. Iar de Crăciun nu mai avem certitudinea că vom serba pe ascuns, la lumina felinarului cu gaz, mâncând adidași de porc și celebrul salam de soia, ci avem nesiguranța sumei pe care o vom scoate din buzunare ca să sărbătorim la mare în Grecia sau la munte în Bulgaria. Nu, nu contest că după 1989 au urmat ani grei, de sărăcie, umilințe și disperare, dar azi, când am ajuns încet și dând cu capul de toate pragurile de sus, în minunata lume liberă și prosperă pe care o visam atunci, e trist să mai fim nostalgici după lumea gri de frică și supunere în care trăiam în Epoca de Aur.

Deși mă apropii de sfârșit, nu am explicat ce-i cu puiul ăla din titlu, simbol pentru mine al nostalgiei în virtutea absurdului. Încercam cândva să demontez fantasmele nostalgice ale unui om bun, dar pierdut fără pic de rezervă în admirația vremurilor ceaușiste când muncea mândru la Faur și își burdușea congelatorul de pe piața neagră la triplu preț. Cu mult după ce pierdusem lupta, am apelat la un argument derizoriu: dar acum nu mai cumpărăm de pe piața neagră, pe ascuns, marfă de contrabandă supraevaluată, avem de toate chiar la colț. Exasperat de lipsa mea de înțelegere, omul îmi spune: da` de unde atâta mâncare, că am fost eu anul trecut la Făgăraș și-am cumpărat de la chioșcul de la colțul străzii un pui congelat, dar stricat. Asta nu am pățit niciodată înainte de revoluție. Căci iată nostalgia adevărată e un fel de credință religioasă, imună la argumente din derizoriul realității imediate.

De dragul tinereților noastre înmiresmate, suntem pe cale să ne otrăvim bătrânețile și să compromitem mintea urmașilor noștri glorificând o perioadă sinistră. Și cine își admiră greșelile trecutului nu numai că le va repeta, dar le va pune și moț perpetuând și amplificând răul până la sfârșitul vremurilor.

1. Constantin Crânganu, Un experiment climatic neintenționat: Reducerea bruscă a emisiilor din transporturile maritime produce o încălzire substanțială, https://www.contributors.ro/un-experiment-climatic-neintentionat-reducerea-brusca-a-emisiilor-din-transporturile-maritime-produce-o-incalzire-substantiala/?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTEAAR3SiRRc99tS_FTEtSVRmf5d8CmXvyWTQjRoIZO1k8auQ9_0UbpbvGLO-kk_aem_1Um0RF2a8rlXVMAsPJWWIw

INDICAȚII DE CITARE

Cristiana Popp, „Nostalgia vârstei de aur sau despre puiul stricat de la Făgăraș” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.