Nebunul care conduce pe contrasens
Mărturisesc de la bun început că, precum orice om de vârsta a doua, consider fără dubii și fără argumente că lumea asta a înnebunit de tot. Că nu mai există „pic de respect”, așa cum zicea un uitat personaj de vechi desene animate și că, în general și în special, totul este cu susul în jos, mai pe scurt, anapoda.
Acum mi-e greu să aleg din toate nebuniile lumii pe cea despre care aș vrea să scriu. Să fie oare renegarea instinctelor? Sau schizoidul comportament ecologic al celor care merg cu mașini poluante să recicleze niște sticle goale? Să scriu mai bine despre nebunia de ne aminti doar ultimele întâmplări și fapte și de a crede doar ce vedem la televizor? Sau, mai bine, despre nebunia de ne închipui mereu că suntem miezul de la gogoașă, ombilicul de neignorat al întregului Univers? Să scriu despre nebunia părerologilor, a celor care au dreptul la o părere, chiar dacă habar nu au despre ce este vorba în propoziție? Sau poate chiar despre nebunia de a nu putea alege între propriile mele gânduri.
Aleg cu greu să scriu despre o cursă nebună, tot mai accelerată și mai disperată, al cărei martor sunt: căutarea distracției. Copiii mei îmi reproșează uneori că activitățile pe care le facem nu sunt distractive, de parcă aș fi un fel de clovn a cărui datorie este să născocească distracții când schimbăm așternuturile sau mergem la piață. Pentru ei, ca și pentru o mare parte infantilizată a societății, distracția este ingredientul care nu poate lipsi din nicio activitate. „Să ne distrăm, să ne distrăm, să ne distrăm” freamătă periodic grupuri de oameni în drum spre mall, spre mare, spre munte, spre club. În căutarea distracției cu orice chip, ratează bucuriile mici, ne-distractive ale cotidianului și se rătăcesc într-o mare înghesuială obositoare. Că nu știu cum, chemarea asta la distracție este profund gregară, de parcă ar exista un orar al distracției, mai exact decât Mersul trenurilor: azi de distrăm în club, mâine părăsim haotic capitala și ne distrăm la mare, la întoarcere vom merge negreșit să ne distrăm la mac. Îmi amintesc, în adolescență, cât de mirată eram de oamenii care mergeau în discoteci să stea pe un scaun și să bea un suc, ascultând muzică pe care arareori o rețineau, o recunoșteau sau o fredonau. Era prezentat acest obicei ca o mare distracție, deși, la întoarcere, toți recunoșteau că s-au plictisit de moarte și că distracția mult așteptată nu s-a conturat. Dar prinși într-un cerc vicios, continuau să caute distracție în același mod și în același loc săptămână de săptămână, repetând obsesiv mantra „să ne distrăm”, deși niciodată nu păreau a o face cu adevărat.
Între timp, eu am îmbătrânit și societatea a dat în mintea copiilor, așa că asist cu aceeași mirare la hoarde de oameni de toate vârstele plecați să vâneze distracția. Plimbări prin mall, cu sau fără cumpărături, aventuri care duc adesea spre moarte (zboruri cu avioane mici sau cu tot felul de dispozitive fragile, aventuri cu bărci pe ape învolburate, consum de substanțe dubioase, întâlniri cu necunoscuți), abuzuri alcoolice și alimentare, provocări stupide care sfidează logica, toate ne sunt vândute agresiv ca metode de distracție și folosite de hoardele mai sus menționate pentru a alunga plictiseala și a aduce împlinirea fanteziei celei mai de preț: să ne distrăm. Și nu e suficient doar să ne distrăm, trebuie să obținem, zi de zi, ceas de ceas, maximul de distracție posibil. Iar asta e nebunie plină de sclipici, dar care ne îmbolnăvește mințile și sufletele. Fiindcă viața nu e făcută majoritar din distracție. Omul, ca orice animal, își desfășoară zilele în căutarea mijloacelor de supraviețuire ca individ și ca specie: mâncare, apă, adăpost, haine, copii. Nu e distractiv să muncești pentru a cumpăra pâine și a plăti rata la casă, chiar dacă ai norocul să îți placă esența muncii tale. Fiindcă mereu munca va avea și părți neplăcute, supărătoare, constrângeri și limitări ale libertăților individuale, renunțări și compromisuri. Nici să crești zi de zi un copil sau mai mulți nu este, esențial, distractiv. E greu, provocator, interesant și îți aduce împlinire și fericire. Dar dacă rămâi sclavul nevoii de a te distra la maxim vei sfârși prin a-ți renega nevoile de supraviețuire. Și a dispărea, atât ca individ cât și ca specie, spre a lăsa locul cuiva mai interesat de viață decât de distracție.
Și alunec acum spre a vorbi de altă nebunie pe care nici nu am cuvinte și idei să o combat: nebunia de a ne renega apartenența la lumea animală, cu nevoile ei atavice, cu instinctele ei primordiale care duc la perpetuarea speciei. Sunt o mamă bătrână, adesea sunt întrebată dacă nu sunt cumva bunica copiilor mei. Am avut singura mea sarcină și mi-am născut copiii la 40 de ani, vârstă natural fertilă, dar atât de avansată pentru a deveni mamă. Am simțit din toate încheieturile greutățile maternității la 40 de ani. Dar am ajuns aici dorindu-mi în fiecare clipă a vieții mele de adult să am copii. Nu prea m-am întrebat de ce, răspunsul meu cel mai simplu și cuprinzător ar fi: pentru că așa e datul sorții, să ne naștem, să trăim, să avem copii și apoi să murim lăsând în urma noastră un fir de nisip din ceea ce am fost și-am devenit. În ultima vreme, întâlnesc oameni care se întreabă la ce bun să avem copii și au nevoie de argumente mărețe pentru asta. Dar argumentele acestea înalt spirituale, revelatoare, care să zguduie planeta din temelii, nu există, pentru că argumentul este unul surprinzător de simplu și atavic: fiindcă noi ne-am născut ca să dăm mai departe scânteia de viață care ne animă. Iar atitudinea depresivă: ce rost mai are să ne înmulțim, și așa suntem o specie degenerată sau suntem prea mulți sau nu avem niciun viitor este de un egoism feroce, de parcă ai fi tu, micul individ de pe paralela 44°25′49″ N, cel ce decide și pune în practică măsurile de control al viitorului. Și asta în niște vremuri și în niște locuri în care lipsurile sunt atât de puține și de ușor de corectat, încât am avea resurse să creștem zeci de copii, nu doar unul. E asta nebunia celor care primesc prea mult, prea ușor, prea nemeritat și care uită că totul e trecător, mai puțin viața în sine, nu a individului, ci a lumii. Spuneam mai demult să nu vă întrebați pentru cine bat clopotele, căci pentru noi nu mai bat demult. Când alegi distracția și egoismul, când alegi să crezi că meriți totul și nu trebuie să dai nimic, că tradiția care te-a zidit e bună doar pentru alții, iar pentru tine doar când e convenabilă, doar clopotele înmormântărilor mai bat pentru tine. Și poate nici ele, fiindcă și înmormântările astea cu clopote și colivă țin de o tradiție pe care o renegăm tot mai mult, uitând că și clădirile noi au nevoie de fundații și pomii tineri au rădăcini.
Trăim, fără-ndoială, de mii de ani, într-o lume care ni se pare tot mai nebună, fiecare vreme și generație având nebuniile și răzvrătiții ei. Dar mă întreb, uneori, oare nu eu sunt nebunul care conduce pe contrasens? Căci așa, lovită de nebunie după nebunie, lumea pare a-și găsi resurse să izbândească, iar cei care, ca mine, își fac griji, cu ele vor rămâne, căci precum distracția nici grijile nu zidesc nimic.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Nebunul care conduce pe contrasens” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 