Cristiana Popp
Natural born old. Who wants to live forever?
Înainte să fiu mamă, nu mă temeam de moarte. Nu din teribilism al vârstei, am devenit mama la 40 de ani, o vârstă la care doar proștii mai sunt teribiliști, ci dintr-o combinație între împăcarea cu soarta umană (moartea fiind singura certitudine pe care o avem în viață) și încrederea în viața veșnică promisă nouă de Dumnezeu. Dar de bătrânețe mi-a fost întotdeauna frică. De neputință, de decrepitudine, de singurătate, de demență, de izul greul al pielii, de pierderea dinților, a acuității vizuale și auditive, de lipsa elasticității minții și a articulațiilor, de senzația copleșitoare că nimic bun și frumos nu mai vine, că urmează doar o spirală a involuției. Mi-e frică și acum, când încep să bifez multe din cele de mai sus. Și atunci, ca să îmi cunosc inamicul, am aflat mai multe despre bătrânețe și multe din cele aflate m-au îndemnat la reflecție, până când, pentru o clipă, am uitat de frică.
Îmbătrânirea, adevăratul opus al nemuririi, este un proces cu baze genetice care afectează plantele, animalele și omul, cu câteva excepții (virusuri, bacterii, plantele perene și unele organisme simple). Îmbătrânim noi, ca organism, dar îmbătrânesc, independent și însumat, și celulele noastre. Îmbătrânirea este influențată de factori genetici, de mediu și stil de viață și de factori stocastici. În principiu, îmbătrânim fiindcă ADN-ul nostru, copiat iarăși și iarăși în fiecare celulă nouă și supus alterărilor determinate de factori variabili (dintre care stresul oxidativ este aproape omniprezent), acumulează tot mai multe defecte și mutații. În plus, unele procese naturale epigenetice (cum este metilarea ADN-ului pentru a-l păstra frumos împachetat în nucleul celulelor) determină deteriorări ale acidului nucleic. Din punctul ăsta de vedere, ADN-ul nostru e ca o frumoasă și iubită hartă, pe care o împachetăm și despachetăm de sute de ori, o murdărim cu cafea și o uităm pe bord în soare, o înghesuim în rucsac printre tricoul transpirat și florile culese de copil, o rupem câte un pic și o lipim cu scotch și care devine din ce în ce mai ponosită până se dezintegrează în bucățele de nefolosit.
Factorii de mediu care influențează îmbătrânirea sunt, în principiu, cei care determină alterări ale ADN-ului și cei care ajută repararea lui. Obezitatea este considerată unul dintre cei mai importanți factori care grăbește îmbătrânirea. Un studiu efectuat pe 9000 de cetățeni americani a arătat că bărbații care au obezitate severă în a treia și a patra decadă de viață pierd aproximativ 10 ani de viață.[1] În mod evident, unul din principalele mecanisme este creșterea riscului de boli care însoțesc bătrânețea, o grăbesc și o îngreunează: diabetul zaharat, bolile cardiovasculare, accidentele vasculare cerebrale, artrozele. Un mecanism mai puțin ușor de înțeles este legat de efectul pro-inflamator al țesutului adipos, inflamația cronică, chiar dacă minimală, fiind o sursă continuă de radicali liberi de oxigen, cei care produc stresul oxidativ asupra ADN-ului. Obezitatea induce și o scădere a aportului de oxigen în țesuturi, pe de o parte prin îngreunarea respirației și incidență crescută a apneei de somn, pe de altă parte prin reducerea exercițiului fizic. În condiții de hipoxie, metabolismul celular produce mult mai mulți radicali liberi cu efect toxic asupra ADN-ului. Modificările endocrine induse de obezitate sunt și ele factori care grăbesc și agravează îmbătrânirea: creșterea rezistenței la insulină, reducerea sintezei de hormon de creștere sau alterările metabolismului hormonilor sexuali. Astfel, o restricție calorică (consumul a cam 60-70% din cantitatea de alimente pe care individul ar consuma-o ad libitum) poate crește semnificativ durata de viață și poate încetini procesul de îmbătrânire. Dar nu numai cât mâncăm, ci și ceea ce mâncăm influențează îmbătrânirea: dieta bogată în carbohidrați rafinați, zahăr, carne procesată, prăjeli sau alcool accelerează îmbătrânirea, pe când dieta de tip mediteraneean, bogată în legume crude, pește, uleiuri nesaturate și nucifere crește atât durata cât și calitatea vieții. Mișcarea moderată și regulată nu numai că luptă cu obezitatea, dar îmbunătățește prin multe alte mecanisme supraviețuirea și are un efect important în prevenirea demenței senile.
Expunerea excesivă la soare, fumatul, consumul de alcool sau droguri, efortul fizic excesiv sunt factori care grăbesc bătrânețea.
Alți factori au efecte mai subtile și mai greu de înțeles. De exemplu, deși deficitul de somn (sub 5 ore pe zi) este legat de o creștere a mortalității cardio-vasculare, excesul de somn (peste 9 ore pe zi, pe perioade îndelungate) duce la o dublare a riscului de deces precoce. Singurătatea, tristețea și depresia scad și ele speranța de viață (independent de riscul suicidal) și accelerează îmbătrânirea. Căci tinerețea este, fără doar și poate, și o stare de spirit și de suflet.
Un studiu foarte interesant[2] a examinat legătura dintre poluare și îmbătrânire, folosind o cohortă de indivizi care a inclus toți copiii născuți în Scoția în anul 1921, respectiv 1936 și care erau școlarizați în 1932, respectiv în 1947 (Lothian Birth Cohort 1936). Studiul a relevat, pe lângă multe alte informații foarte interesante, că expunerea la poluare industrială și urbană ca nou-născut și ca adult tânăr este asociată cu accelerarea îmbătrânirii epigenetice și cu scurtarea telomerelor.
Păstrarea integrității ADN-ului este nu numai secretul longevității, dar și secretul menținerii cât mai îndelungate a funcționării optime a organismului. Dar ce-i cu epigenetica și cu telomerele? Epigenetica este responsabilă de plierea și metilarea ADN-ului astfel încât, în anumite celule și în anumite momente ale vieții, unele gene să se exprime, în timp ce altele să fie mute. Metilarea și demetilarea repetată a ADN-ului duce la erori și defecte ale acestuia. Telomerele sunt niște fragmente de acid nucleic aflate la capătul cromozomilor, care nu conțin gene și care joacă rolul de tampon între cromozomi evitând degradarea lor și apariția mutațiilor genetice prin recombinare genetică. La fiecare diviziune a celulei, telomerele sale se scurtează, iar, când ating un prag critic, celula, astfel îmbătrânită, moare. În timpul acestui proces, fiicele celulei moștenesc un număr de telomere proporțional cu numărul de telomere ale celulei-mamă în momentul diviziunii, prin urmare, celulele se nasc tot mai bătrâne pe măsură ce sușa lor îmbătrânește.
Bazele genetice ale îmbătrânirii au fost studiate inițial la copiii cu progerie, o boală care provoacă o îmbătrânire accelerată cu debut în prima copilărie. Au fost identificate mai multe gene care prestabilesc durata de viață și ritmul îmbătrânirii. Prima genă identificată și studiată (la o specie de viermi cilindrici) a fost denumită simbolic age-1, mutațiile acesteia alterând durata de viață cu până la 50%. Nematodele cu mutație a genei age-1 au o rezistență mai mare la stresul oxidativ și la acțiunea razelor ultraviolete, deoarece au mecanisme mai eficiente de reparare a leziunilor pe care acești factori le produc în ADN-ului celulelor. Ulterior, mai multe sute de gene, cu funcții diferite au fost legate de mecanismele de îmbătrânire, existând, în acest moment, mai multe căi de îmbătrânire documentate și care ar putea fi influențate din exterior.
Prevenirea îmbătrânirii, de fapt mai degrabă obținerea unei îmbătrâniri eficiente, cu păstrarea cât mai târzie a funcțiilor fizic și cognitive specifice tinereții, este, desigur, o tentație căreia i-au cedat mulți cercetători. Problemele etice sunt complexe, de vreme ce ne aflăm oricum în fața unei crize a suprapopulării și a îmbătrânirii populației. Câteva medicamente, uzuale sau exotice, au obținut efecte promițătoare la animale, dar cercetările pe subiecți umani sunt încetinite de probleme de etică și deontologie, precum și de probleme legate de durata supravegherii cohortei de pacienți. Ingineria genetică a înregistrat și ea câteva succese, dar e departe de a fi permisă pe oameni, capacul cutiei Pandorei fiind, în acest domeniu, încă bine bătut în cuie și piroane. Fără îndoială teama de îmbătrânire ne bântuie pe mulți și tratamentele împotriva bătrâneții sunt foarte tentante. Totuși, mai multe probleme etice se ridică: este moral să investim timp, bani și cercetători pentru a evita îmbătrânirea celor ajunși deja la o vârstă destul de înaintată în timp ce, în altă parte a lumii, milioane de tineri și copii mor anual de foame, mizerie și lipsă de resurse medicale? Ce ar fi viața fără imuabila moarte? Cine are prioritate în a consuma resursele planetei: bătrânii rejuvenați sau copiii ce tocmai se nasc? Totuși, nu ne-ar fi mai bine, ca societate, dacă am avea niște bătrâni înțelepți și experimentați, dar sănătoși, activi și autonomi?[3]
Dar până vom rezolva toate aceste probleme și vom găsi un răspuns acceptabil la toate întrebările de mai sus, elixirul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte își mai așteaptă descoperirea undeva, în chimirul lui Dumnezeu.
Poza
[1] Fontaine KR, Redden DT, Wang C, Westfall AO, Allison DB. Years of life lost due to obesity. JAMA: JAm Med Assoc. 2003;289(2):187–193. doi: 10.1001/jama.289.2.187.
[2] Baranyi G, Deary IJ, McCartney DL, Harris SE, Shortt N, Reis S, Russ TC, Ward Thompson C, Vieno M, Cox SR, Pearce J. Life-course exposure to air pollution and biological ageing in the Lothian Birth Cohort 1936. Environ Int. 2022 Nov;169:107501. doi: 10.1016/j.envint.2022.107501
[3] Mackey T. An ethical assessment of anti-aging medicine. J Anti Aging Med. 2003;6(3):187-204. doi: 10.1089/109454503322733045.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Natural born old. Who wants to live forever?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 