Mirarea perfecțiunii întruchipate în om
Mă mir și mă răsmir, zicea bunica mea, o olteancă aprigă și mucalită. Nu se mira des, văzuse multe în viața ei, dar atunci când se mira, o făcea apăsat, cu „zurgălăi” să știe întreaga mahala. Nici eu nu mă prea mir, că viața a avut grijă să-mi arate și mie multe. Mai gust „antropologie pe pâine” cu diferite ocazii, dar și atunci nu prea mă mai mir. Dar nu încetează să mă uimească cum o ființă atât de perfectă, precum omul, poate fi mereu nemulțumit, orice-ar avea și ce i s-ar da. Cum încetăm să simțim miracolul care pornește de la LUCA (last universal common ancestor) și care ne-a zămislit, după chipul și asemănarea perfecțiunii dumnezeiești și ne pierdem în detalii sordide, mereu nemulțumiți, cârtind și suferind pentru temperatura ciorbei din farfurie.
Când încearcă să mă ducă de nas, îi spun fiului meu că n-o să-i meargă, deoarece îl cunosc de când avea șapte celule și era un embrion microscopic. Fiind conceput prin fertilizare in vitro (într-o cutie Petri, nu într-o eprubetă, cum merge vorba în folclor), chiar atâtea celule avea când echipa alcătuită din ginecolog și embriolog a decis să îl transfere în pântecul meu. Exista undeva, într-un laborator, pierdut într-unul din miile de dosare, o poză a lui, embrion de ziua a treia, alcătuit din șapte celule plăpânde. Cum să nu te umpli de fericită uimire când micul embrion neregulat, ca o floricică de porumb, s-a transformat într-un copil în carne și oase, care aleargă, învață înmulțirea și se oftică când pierde la fotbal?
Precum se oftică el că pierde la jocurile copilăriei, așa îi văd pe adulții din jurul meu supărați nevoie-mare că viața nu e dreaptă și frumoasă fiindcă altul câștigă mai mult, fiindcă vremurile erau mai bune când alții erau tineri, fiindcă „afară” viața e mai ușoară, iarba mai verde și vaca mai lăptoasă. Iară nu-i bai că a noastră vacă e moartă în grajd, primordiala dorință e ca vaca altora să fie un pic „mai” moartă ca a noastră, ca să ne tihnească sărăcia și nevoile. Că nici sărăcia nu mai e ce a fost, până și oamenii străzii au telefoane smart și așteaptă răbdători la Mc sau la terasă la Kaufland să le încarce, bombănind nemulțumiți că băncile hotelului de o mie de stele nu numai că nu oferă confort sporit, dar nici priză măcar nu au.
Și iată iarăși mă împiedic, cu ochii larg deschiși și gura căscată de uimirea perfecțiunii care se supără de meschinării de doi bani. Embrionii se formează din două celule, care unindu-se formează zigotul, prima celulă omenească cu baterie completă de cromozomi. Fiindcă spermatozoizii și ovocitele, celulele genitoare au doar câte o jumătate de ADN și, ca-ntr-o poezie, se caută unii pe alții pentru a-și întregi zestrea genetică. Și-acolo, în gene, creatorul a zămislit din doar câteva ingrediente: patru baze (adenină, timinp, guanină și citozină), un glucid simplu și un grup fosfat, o foarte complicată compoziție cu mii și mii de rețete care se combină ingenios și dau naștere la zeci de miliarde de indivizi fără să se repete măcar o dată. De la zigotul unicelular, cu patrimoniul genetic integru și irepetabil, începe o primă călătorie fabuloasă, numită embriogeneză. Va dura opt săptămâni, iar la sfârșitul ei, prin doar două procese: diviziune și diferențiere, unicelularul zigot se va transforma într-un făt complet format, cu organe complexe, foarte apropiate de forma lor finală, din viața extrauterină, cu funcții încă arhaice, dar adesea surprinzătoare (un embrion la sfârșitul perioadei embrionare care durează 8 săptămâni din momentul concepției) simte lumina, sughite, are reflexe, simte gusturile, are activitate cardiacă, își suge degetul. În doar opt săptămâni, dintr-un vârf de ac crește un miniatural copil ca Făt-Frumos din povești.
Părtași și beneficiari ai acestui miracol, mă-ntreb cum ne putem pierde vreodată starea de beatitudine, cum atât de evidenta noastră evoluție ca fii ai lui Dumnezeu, care i se aseamănă și care îi poartă esența, nu este suficientă să ne asigure, pentru tot restul vieții de unicitatea și valoarea noastră. Căci suntem fire de nisip într-un ocean imens și rece, dar fire de nisip ce s-au format prin cel mai complex proces posibil, punând în practică, în carne și oase, esența cea mai pură a voinței divine, aceea de a crea perfecțiunea. Și moartea, cea atât de naturală parte a vieții, devine un detaliu, căci fără îndoială, din pământ fiind născuți, în pământ ne vom întoarce, purtând cumva cu noi, peste moarte, spre promisa noastră înviere, perfecțiunea întruchipată de divin în uman. Mă mir atunci cum, atât de perfecți în esență, putem să ne abatem de la calea hărăzită nouă și să ne pierdem nemurirea, mânjindu-ne cu meschine nemulțumiri fără rost. Mirarea aceasta fără răspuns o las vouă, cititorilor mei, spre răsmirare și, poate, dezlegare.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Mirarea perfecțiunii întruchipate în om” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
