Medic bogat, medic sărac
Nu sunt un medic fără arginți. Trăiesc din banii câștigați din această profesie, îmi cresc copiii, îmi îndeplinesc și necesitățile minimale și micile sau marile luxuri care îmi fac viața frumoasă. Nu iau șpagă, mită, atenții sau cum vreți să le numiți. Nu numai că nu cer, dar nici nu accept, sub nicio formă bani sau cadouri scumpe de la pacienții mei. Aș putea face o listă a cadourilor primite de-a lungul a aproape 20 de ani de truditor cu mintea, trupul și sufletul prin saloanele patriei. Subliniez: primite, niciodată solicitate. Flori, bomboane, prăjituri, vreo cinci torturi, miere, dulcețuri și prăjituri de casă, mirodenii bio, eco, culese de mâna pacientului, ouă, roșii, cafea, mai multe cărți, un stilou personalizat, un set inscripționat ,,uneori îngerii nu au aripi, ci microscop”, un microscop – operă de artă, jucării sau hăinuțe de bebeluși și, absolut odios pentru mine, un deodorant Fa. Ce am refuzat? Bani, mulți sau puțini, uneori șocant de mulți, alteori șocant de puțini, parfumuri sau cosmetice (deodorantul mi-a fost strecurat în buzunar în fuga pacientului), excursii, haine scumpe și multe promisiuni de influență pozitivă.
Am aflat, deunăzi, de la un glumeț și înțelegător procuror că prioritizarea unui caz, la rugămintea unui coleg, chiar fără niciun beneficiu material, poartă numele de trafic de influență și este infracțiune. Adică, în traducere liberă, dacă colegul meu mă sună și îmi cere un rezultat mai rapid, pe motiv că pacientul este în stare gravă, iar eu doar văd cu prioritate acel caz (eventual înainte sau după program) suntem amândoi buni de dus la celebrul „beci domnesc” al Poliției Capitalei. Cu sinceritate, oricât de hilar ar părea, ideea asta mi-a cam stricat somnul ultimelor nopți. Și mă gândesc trist și mucalit cum nu am prioritizat cazurile a zeci de politicieni sau ziariști influenți (doar fiindcă nimeni nu mi-a adus argumente medicale pentru a motiva urgentarea cazului), dar am comis nenumărate prioritizări ilicite pentru amărâți în stare gravă, pentru care o zi însemna diferența dintre viață și moarte.
Mai demult, în tramvaiul 36, loc în care am avut revelații antropologice neașteptate, un grup de oameni guralivi și mirosind a băutură dezbătea un articol din ziar. Scria acolo că o doamnă director în minister, de altfel unul dintre cei mai respectați specialiști români în administrație medicală, om cu o carieră de peste 30 de ani, cu studii superioare, doctorat și activitate științifică remarcabilă, câștigă ultragianta sumă de 25 de mii de euro pe an din salariu. După cuvenitele înjurături, unul dintre ei a oftat: „și nu le e, mă, rușine, că eu trăiesc din alocația copiilor și n-au mai mărit-o de doi ani”. Și punctul lui de vedere umple azi lumea. Căci nimeni nu va înțelege după câtă muncă și câte sacrificii ajunge un medic să salveze vieți. Și niciunul dintre toți apostolii stresului nu pot înțelege, pentru o clipă măcar, ce mare-i stresul celui care ține, literalmente, în mână o inimă și o oprește, iar apoi o face din nou să bată. Sau stresul patologului care îi spune omului de lângă el, alături de care ieri a călătorit cu tramvaiul, că are un cancer incurabil. Mi-e frică uneori să spun ce meserie am. Taximetristul care m-a dus sâmbătă dimineața la un congres medical mi-a spus că medicii au omorât mai mulți oameni decât naziștii și că el n-a văzut niciodată un om salvat de medici. Instalatorul știa că bolnavilor de COVID li s-a administrat oxigen industrial, nu medical, din ală care te omoară fără nicio șansă (nu a știut să-mi spună care e diferența dintre cele două) Și toți, în cor, îmi spun că medicii sunt toți niște șpăgari (urât cuvânt). Deși, așa cum spune unul din puținii mei mentori, dacă aș vrea să-i blestem la sărăcie lucie, i-aș blestema să trăiască din șpaga pe care am primit-o eu.
Nu îi susțin pe medicii imorali care primesc bani de la pacienți. Nici măcar pe cei care îi primesc după actul medical, ca semn de recunoștință. Deși știu de unde vine acest obicei oribil. Vine din anii ăia în care salariul meu de medic era mai mic decât întreținerea unui apartament de două camere în timpul iernii (trăită de mine în cumplitul an 2004). Vine din vremea când îi invidiam pe colegii care primeau bani că puteau mânca în gărzi și o plăcintă dobrogeană de la colț, nu numai pulpele de pui rahitici și tocana lungă și apoasă cu trei felii de cartofi scofâlciți pe care o primeau la spital. Vine din vremurile umilitoare în care fără banii ăia imorali, ilegali, iliciți, o familie de doi medici erau condamnată să stea în frig și întuneric și să mănânce te-miri-ce. Am avut noroc de o specialitate cu sporuri mari (pentru condiții deosebit de grele de muncă) și am scăpat repede de grija acerbă a zilei de mâine. Am simțit un fior al ei când bunul guvern Boc a decis netam-nesam o scădere drastică a veniturilor bugetarilor, dar lucrurile s-au redresat relativ repede.
Ce resort al necinstei îi face pe unii medici să mai accepte încă bani negri de la pacienți, n-am să înțeleg. Dar nici nu am să înțeleg voluptatea cu care publicul larg și presa liberă lapidează în public medici suspecți de fi șpăgari. Suspecți zic, fiindcă trăim într-o lume în care prezumția de nevinovăție nu face nici cât o ceapă degerată. Cine mai știe azi că Victor Ponta a fost declarat nevinovat în dosarul penal pentru care a fost împins să demisioneze din funcția de prim-ministru? Nu știu dacă e o hotărâre judecătorească corectă, dar, ca trăitor umil în acest stat de drept, aleg să cred juste hotărârile definitive și irevocabile. Așadar, omul ăsta a coborât vertiginos din fruntea Guvernului în poziția de șomer de lux, ca urmare a unei acuzații nedrepte. Păi zic că nu era chiar mare diferență dacă îl închideau fără proces. Că oricum procesul nu a mai contat pentru nimeni, el fiind condamnat de la început de toți, fără drept de recurs.
Zilele trecute, un condamnat din ăsta, fără drept real la proces, la apărare sau avocat, s-a înfipt cu viteză într-un picior de pod. Avea în spate 20 și ceva de ani de muncă, din ăia cu rezidențiat de 80 de ore de muncă pe săptămână, cu zile care încep azi la 8 dimineața și se termină mâine după ora 18, cu operații de 16 ore, timp în care nu bei, nu mănânci, nu folosești toaleta, nu știi dacă îți moare un părinte sau ți se îmbolnăvește copilul. Mai avea o soție însărcinată și o campanie de presă absolut dezlănțuită împotriva lui. Nu, nu cred că era inocent. Dar nu era un criminal cu premeditare. Cred că merită să aibă o anchetă și un proces cinstite. Să beneficieze și de prezumția de nevinovăție și de circumstanțe atenuante (dacă era cazul) și de reabilitare după ispășirea pedepsei.
Medicii nu sunt nici îngeri, nici sfinți, nici eroi. Dar nici criminali și infractori prin definiție. Medicii nu sunt săraci și nici nu ar trebui să fie. E o meserie grea și plină de suferință și sacrificii. Medicii nu ar trebui niciodată să ia bani de la pacienți. Dar cum nu există pădure fără uscături, societatea le datorează extirparea uscăturilor respectând și legea și restul tagmei medicale. Căci dacă nu știți să fi văzut vreun om salvat de medici de la moarte, uitați-vă în oglindă, sunt șanse mari să fiți chiar voi aceia. Și dovadă să stea cicatricea unui vaccin, antibioticul ăla care v-a vindecat fără sechele amigdalita, cicatricea puțin strâmbă de la apendicectomie sau chiar povestea travaliului complicat prin care ați venit pe lume.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Medic bogat, medic sărac” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 