Lumina care ne dă viață și credință
Ne formăm în întunericul uterului matern. Vreme de aproximativ 40 de săptămâni, embrionul, respectiv fătul, nu văd și nu cunosc lumina. Și totuși, își formează ochi, nervi optici și lob occipital pentru a se naște pregătit de marea întâlnire cu fotonii și minunea pe care o aduc ei în viața noastră.
De curând, un grup de cercetători italieni a propus ca eveniment declanșator al activităților specifice vieții extrauterine, răspunsul creierului la lumină. În mod tradițional, se consideră că viața începe la prima respirație. Această afirmație nu e lipsită de implicații etice și legale. În unele societăți antice, viața nou-născutului începea atunci când un bărbat îl ridica în brațe și îl proclama viu. Suprimarea unui nou-născut înainte de acest gest nu era considerată omor, de vreme ce micul suflet nu își începuse viața. Societatea modernă a admis că prima respirație, gest complet nou, ne-exersat în uter (unde copilul primește, prin arterele ombilicale, sânge oxigenat din circulația mamei), este momentul primordial al vieții. Pe aceasta se bazează, etic și legal, stabilirea caracterului infracțional al morții nou-născuților. Astfel, în medicina legală se folosește proba docimaziei pulmonare: fragmente mici de plămân recoltate în cursul autopsiei sunt puse într-un recipient cu apă. Plămânul nou-născutului viu, care a respirat cel puțin o dată, e plin cu apă și plutește, așadar proba docimaziei este pozitivă. Plămânul „nerespirat” e compact și se va duce la fund. În funcție de acest simplu test (al cărui rezultat este, ulterior, verificat prin examinarea la microscop a țesutului pulmonar), se declanșează sau nu o anchetă penală vizând infracțiunea de pruncucidere sau omor.
Dar ce declanșează această primă respirație? Ipoteza general acceptată este aceea că schimbarea dramatică de mediu, având în vedere diferențele remarcabile între mediul intrauterin și cel extrauterin, este cea care declanșează mișcarea toracelui și expansiunea plămânilor. Durează aproximativ 20 de secunde de la expulzia sau extragerea fătului din organismul mamei până la prima respirație. În acest timp, bebelușul este flasc și nu are activitate neuro-motorie vizibilă. Însă, în acest scurt timp primordial, are loc o schimbare dramatică a modului de funcționare a creierului, care trece din starea pre-natală într-o stare tranzitorie, neonatală. Se înregistrează niște schimbări temporare ale rolului unui neurotransmițător și mediator, acidul γ-amino-butiric (GABA), care are, pe rând, rol excitator al sistemului nervos central (în ultimele săptămâni de sarcină), apoi rol inhibitor (în preajma nașterii și în primele zile de viață extrauterină) și apoi, din nou, rol excitator. Explicația probabilă a acestui mecanism este nevoia de protecție a sistemului nervos al nou-născutului de trauma travaliului, a nașterii și a părăsirii definitive a mediului intrauterin, unde toți stimulii sunt ameliorați de funcția protectoare (mecanică, termică și chimică) a lichidului amniotic. Totuși nu acest schimb al efectelor GABA declanșează prima respirație, deoarece și indivizii care nu trec prin această schimbare (de exemplu, cei cu tulburări de spectru autist) au un debut normal al respirației.
Daniela Polese et al susțin, într-un articol publicat în 2022, că un candidat bun la rolul de factor declanșator al respirației este stimularea pe care lumina o realizează asupra nou-născutului. Astfel, ei propun ipoteza stimulării, de către lumină, a unui pigment retinian, melanopsina, care declanșeză impulsuri nervoase transmise pe o cale non-vizuală. Adică, nou-născutul nu trebuie să vadă lumina, efectul ei este independent de vedere, ea stimulează creierul pe o altă cale decât cea care formează imagini în mod obișnuit. Lumina, adică fluxul de fotoni, este un candidat bun deoarece îndeplinește simultan mai multe condiții: este un stimul nou, nemaiîntâlnit, este disponibilă inclusiv în întuneric, are viteza și energia necesare pentru a stimula rapid creierul să reacționeze.
Această teorie are niște lipsuri semnificative: nu explică cum se declanșează respirația nou-născuților fără globi oculari și, deci, fără retină. De asemenea, este foarte greu de verificat, de vreme ce nu se pot naște copii în întuneric absolut doar pentru a verifica o ipoteză științifică. Dar, totodată, deschide căi interesante de cercetare privind dezvoltarea sistemului nervos uman. Îl găsiți, integral, aici: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC9478760/
Și, fără îndoială, ridică o problemă interesantă pentru gânditori: noi, ființe plămădite în întuneric, ne începem cu adevărat aventura prin viață stimulați de lumină? Este ea, această avalanșă de energie fără masă, evenimentul cel dintâi, din care toate izvorăsc? Să nu uităm că Lumina este evenimentul primordial al Creației, căci în ziua dintâi Dumnezeu a despărțit Lumina de întuneric, dar și al creștinismului, căci Isus spune despre sine însuși: “Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” [Ioan 8,12]. Poate noi, oamenii săvârșiți de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa, abia după ce ne făcuse lumina, suntem nu numai un amestec miraculos de țărână și speranță, poate suntem înainte de toate lumina care ne-a dat viața pământească după ce am părăsit pântecul mamei. Și poate în lumină eternă vom păși după ce vom părăsi și lumea aceasta.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Lumina care ne dă viață și credință” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 