Între generații
Pe vremea mea, maică, „când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de ocă de fer la un picior și tot i se părea că-i ușor”[1], tineretul avea morală, era cuminte ca o icoană și blând ca un miel. Acum toate s-au stricat. Cam așa se rezumă, șăgalnic, conflictul etern între generații, de fapt conflictul între o realitate prea complexă și amintirea îndulcită a unor vremuri glazurate cu dulceața copilăriei. Că n-am fost nici noi cuminți „până la 30 de ani”[2], dar ne place să păcălim pârdalnica de memorie, sperând că moșii noștri, care ne-au suportat toate arțagurile tinereții, și-or fi prăpădit amintirile de bătrânețe.
Istoric vorbind, scrieri datate încă prin secolul 7 î.Hr. se plâng de decăderea tineretului și poți urmări, ca un fir roșu, prin toată literatura mileniilor, această temă revenind necontenit. Dar, ca să fiu în ton, niciodată conflictul dintre generații și diferențele de percepție dintre seniorii și juniorii societății nu au fost, parcă, mai severe. Poate și secolul vitezei pe care l-am încheiat de-o vreme să fie de vină. Bunica mea, pe la 70 de ani făcea lecții de franceză cu copiii mahalalei. Mai știa conjugările din liceul comercial făcut în anii războiului. Eu, la nici 50 de ani, mai știu engleză cât pentru uzul propriu, dar nu aș putea preda nimănui nicio boabă. Dar nu am auzit-o pe bunica să se plângă de învățătura mea, ba dimpotrivă, avea impresia că educația mea academică e superioară celei agonisite de ea. Și-atunci de ce pe mine mă frapează adesea lipsa de cunoștințe banale a mai tinerilor din preajma mea?
Nu simt că generațiile de azi sunt mai lipsite de morală și politețe sau mai extravagante decât eram noi. Purtam haine mai scandaloase, fumam în toaletele liceului și râdeam cu cruzimea specifică vârstei nemuritoare de defectele celor din jur. Făceam glume proaste la telefonul fix, ne plângeam de obtuzitatea babelor din bloc și ne înfruntam părinții fiindcă, desigur, noi știam mai bine. Nimic nou sub soare, plictisitor chiar. Dar cumva mai multă glagore răzbătea până la noi și rămânea lipită de mințile noastre. Și știința asta, adesea nesistematizată, brută, ne deschidea într-un fel mințile spre frumusețea și valoarea lumii. Ne făcea să pătrundem într-o profunzime a lucrurilor pe care azi puțini o mai ating. E poate, cum spuneam, mai puțin vina lor și mai mult a noastră, cei care am eșuat să le oferim o lume cum ar fi avut nevoie. Am creat, noi, generațiile care ne găsim acum în miezul vieții profesionale, o lume agitată și nebună, poluată până la refuz de lumină și zgomot, o succesiune diabolică de imagini, sunete și mișcări care ne împiedică să ne cufundăm în adevărata realitate. Sună pleonastic, dar clar avem două realități: aceea superficială, gregară, în care lălăim o melodie simplă și stridentă și ascultăm frânturi rupte din zgomotul cacofonic al sutelor de reclame, dezbateri, conflicte, și o realitate profundă, în care ne ascultăm mințile și ne privim sufletul în albastrul cerului și în întunericul nopții. O doză prea mare din prima realitate o obturează complet pe cea de-a doua, tăind căile de acces la ea, până la o anula cu totul. Și din acest acces diferențiat la realitate se naște conflictul dintre generația mea și generațiile tinere. Căci la capitolul muzică, haine și modă, nimic nu mă miră și nu mă uimește. Nu calcă mai multe tabuuri decât orice altă generație din urma lor, ba chiar aș zice că sunt mai cuminți și mai puțin dornici de a șoca. Dar născuți și crescuți într-o lume guvernată de zgomot, imagini mișcătoare și viteză, nu se pot conecta la realitatea profundă din care ne hrănim noi. Iar noi, bătrâni rămași pe partea cealaltă a prăpastiei trans-generaționale, nici nu căutăm și nici nu am vedea de-am găsi realitatea lor.
Poate cel mai mult simt această ruptură, mai mare decât cea care mă separă de franceza bunicii, în limbajul care a început să ne despartă și el, ca un nou turn Babel. Tinerii din preajma mea vorbesc cu prescurtări, nu haioase, nu sugestive, ci doar scurte, mutilante, aproape fără semnificație. Nu e un slang în accepțiunea celor cu care ne oripilam noi bunicii, e mai degrabă o economie de comunicare, o abstractizare a cuvântului și o transformare a lui într-un supliciu, nu un instrument. O realitate ciuntită oglindită într-un limbaj amputat.
[1] Prostia omenească (Poveste) de Ion Creangă
[2] Amintiri din copilărie de Ion Creangă
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Generații” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
