(Încă) În umbra Marelui Urs
Dintre toate forme de extaz irațional despre care aș putea scrie, am ales-o instinctiv și irațional, pe una care mă sperie și mă intrigă în egală măsură: isteriile în masă. Pe vremea când omoram vrăjitoare ca măsură de control al epidemiilor, și miza și efectele acestor isterii erau impresionante. Azi, trecând vremea glorioasă a execuțiilor în piață publică, isteria în masă se limitează la spectacole de circ mai blânde, dar abordând teme din ce în mai derizorii. Bunicii mei îmi povesteau despre turme de oi care se aruncau în prăpastie cu un entuziasm de neoprit după ce cădea, din întâmplare, una din ele. Adesea în ultimii ani am avut senzația că sunt martor la o scenă similară doar că oile purtau chip uman, iar hăul era doar o idee sau credință absurdă.
Una care mi s-a părut antologică este lupta societății împotriva construirii, la București, a unei monumentale catedrale ortodoxe. Aceiași oameni, care se extaziază în Domul din Kӧln sau în Notre-Dame de Paris și admiră sincer eroicul popor sârb pentru a lor imensă Sfântul Sava, se simt prea săraci și prea trecători spre a asista, măcar, la construirea unei catedrale ortodoxe în țara asta declarată bastion al creștinătății răsăritene. Arhitectul șef al Domului din Kӧln ne atrăgea atenția că primii oameni care au pornit a săpa groapa fundației catedralei (în 1248) nu numai că erau mult mai săraci decât ne putem măcar imagina în opulentul secol XXI, dar știau că nu vor apuca să vadă nici măcar fundația, cu atât mai puțin vor ajunge să se roage în biserica pe care mâinile lor o plăsmuiau. Dar, chiar dacă numele lor e pierdut în negurile timpului, făclia credinței lor mai luminează minți peste aproape un mileniu. Și vă spuneam că, în vremurile de mai an, se iscă pe maluri dulci dâmbovițene o isterie a smereniei si toți cei ce mănâncă pește de dezlegările unui post pe care nu îl țin începură a slăvi cele mai umile locuri de rugăciune, de parcă ar fi fost asceți. Ba chiar, glăsuiră artiștii, să construiești un templu măreț întru slava Domnului e dovada păcatului trufiei, căci Dumnezeu, se știe, „preferă lemnul și spațiile mici”. Curată dovadă de smerenie să știi tu ce preferă Dumnezeu, de parcă ți-ar fi spus, la o șuetă, unul din Magii care se odihnesc în admiratul Dom al Kӧlnului! Dar nimeni nu a observat, în isteria globală, acest paradox al smereniei trufașe.
În urmă cu câțiva ani, asistam la isteria apei alcaline. De la vlădică până la opincă, lumea bea apă alcalină la niște prețuri demne de șampanie franțuzească și întinerea de la zi la zi. La minte, desigur, că doar nu degeaba se zice din popor că „dai în mintea copiilor”. Uitaseră cu toții de bietul acid clorhidric din stomac și cum am învățat noi la desueta aia de biologie din liceu că, orice am mânca sau bea, pH-ul conținutului unui stomac sănătos rămâne 1,5. Și uite-așa se ducea pe apa sâmbetei toată alcalinizarea apei. Nu vă mai zic de moda apei alcaline cu lămâie (adică cu acid citric), paradox al prostiei și incapacității de a înțelege ce învățăm. Că tot se mira cineva zilele trecute: cine ar fi crezut că toate chestiile învățate la școală se pot folosi și în viață?!
Concomitent a debutat isteria detoxului. Toată lumea vrea să se detoxifice și pentru a atinge acest țel e dispusă la torturi demne de o închisoare medievală. Las la o parte că am învățat cu toți că nu se acumulează nicăieri toxine cât timp ficatul și rinichiul funcționează. Am stabilit deja că biologia de liceu e desuetă și nu se aplică în realitate. Dar metodele de detox pe care isteria globală le-a îmbrățișat cu bucurie și extaz sunt, pentru o minte rațională, greu de acceptat. De la maglavaisuri de o culoare și o consistență incerte, alcătuite din ceea ce bunica dădea la porci (napi porcești, tărâțe fanteziste, buruieni mizere), la înfometări îndelungi și repetate, interzise probabil de Carta Drepturilor Omului, atunci când nu sunt auto-provocate și la miraculoasele clisme cu cafea (fără țigară), clinoptilolit (nu kriptonită, că vă detoxificați, nu vă luptați cu Superman) și chiar, de ce nu, apă caldă (asta se cheamă, duios și sincer, hidroterapia colonului). Si dacă vă apucă vreun râs homeric imaginându-vă caznele la care se supun unii de dragul iluzoriului detox, gândiți-vă bine unde emigrați, în caz că devine obligatoriu.
În exact același registru putem lista isteria naturistelor, căci doar medicamentele au fost inventate de niște neica-nimeni, cu scopul declarat de a nu mai beneficia lumea de avantajele incontestabile ale ceiuțului cald care te scoală și din morți, isteria apiterapiei, de consumă oamenii și lemn de stup tocat mărunt când se termină aparent interminabila listă de produse apicole cu rol de panaceu, isteria uleiurilor esențiale, mult mai bune și mai sănătoase decât alea neesențiale.
O isterie mămicească, nou-nouță, izvorâtă în deceniul ăsta și unind la unison zeci de voci anti-vacciniste, pro-detox, alcalinizare și homeopatie, este laptele de măgăriță, oferit copiilor, neapărat crud și nepasteurizat. La ce ajuta? Crește imunitatea, previne infecțiile, vindecă tusea, ameliorează alergiile, crește pofta de mâncare, ajută la un somn liniștit și gonește vârcolacii. De ce să vaccinăm copilul de tuse convulsivă când avem la îndemână acest miraculos lapte de măgăriță ușor de procurat (că doar sunt crescătorii de măgărițe pe toate drumurile și pe la răspântii) și, mai ales, foarte foarte scump? Că dacă vreți să declanșați o isterie mămicească, vindeți-le lapte la preț de Chanel No. 5 și apă la preț de șampanie exclusivistă, iar ele, conștiincioase, vor renunța la multe ca să le ofere copiilor ce e mai bun și mai scump.
Am lăsat la urmă isteria anti-vaccinistă, fiindcă am convingerea că ea este un instrument serios de reducere a populației, de menținere a stării de angoasă și anxietate, precum și de cultivare a vulnerabilității popoarelor care nu o combat. De-a lungul timpului, întâmplător sau nu, sursele anti-vaccinismului european au indicat spre Marele Est, de unde vine și lumina și întunericul deopotrivă. Într-o lume occidentală grăbită să obțină rezultate imediat după implementare, marele urs a avut răbdare și a săpat încet și tacticos cu ghearele lui murdare la temelia democrațiilor tinere, slabe, periferice. Nu ne omoară ei copiii pe front, ar fi complicat, murdar și scump. Îi omoară gratis rujeola, gripa și varicela, în ciuda faptului că știm și putem preveni asta. Dar isteria globală ne împiedică, căci iată, bietul om tot sub vremuri se nevoiește. Avem cea mai săracă schemă de vaccinare gratuită dintre țările lumii occidentale. Avem o rată de vaccinare care ar îngrozi orice specialist veritabil. Și nimeni nu are curaj să ia nicio măsură spre a corecta situația cât încă se mai poate, căci opinia publică, global isterizată, ar mătura cu furie orice tentativă de a ne salva. Căci iată, nu ne mai îneacă marea învolburată, ci colacul de salvare demodat și decolorat. Iar smeriții trufași ce ies cu Dumnezeu la o bere privesc preocupați în altă parte. Și nici barbarii nu mai vin.
Ne putem oare feri de isterie prin raționament? Da, dacă am avea pe ce bază raționa. Dar, câtă vreme învățătura e Cenușăreasa societății, suntem condamnați să ne pierdem mințile în isterii iraționale și în extazieri induse cu măiestrie, aruncându-ne cu entuziasm în prăpastia deschisă oportun chiar la picioarele noastre.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „(Încă) În umbra Marelui Urs” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 