Iluzia mai importantă ca realitatea – denunțarea unui eșec colectiv
Trăiesc într-o bulă, pe care mi-am construit-o în timp, cu migală și cu ajutorul celor buni și răi din preajma mea. Și fiindcă în bula mea e cald și bine, îmi ar cu sârguință ogorul, ascult Phoenix și le citesc copiilor mei, discut cu oameni care sunt, natural, de acord cu mine și mă potențează, această iluzorie lume mică și izolată a devenit mai importantă ca realitatea mare și rea. Nu am ajuns aici peste noapte, am ajuns în timp, eliminând din lumea mea multe surse de stres și neplăcere, oameni pe care îi simt sau îi văd comportându-se nepotrivit propriilor mele reguli. E adevărat că mulți dintre cei cu care eram incompatibilă m-au ajutat și ei, ferindu-se din calea mea și păstrând o distanță confortabilă pentru ambele părți. De asemenea, fără să văd asta până recent, niște oameni plătiți au avut grijă să mă izoleze în bula mea, protejându-mă de păreri care mi-ar fi putut tulbura iluzia. Prietenii m-au ajutat și ei, gândind și acționând sinergic cu mine și consolidând un cerc închis care își asumă și își impune un mod de viață moral, onest și constructiv. Nu e nimeni perfect acolo, dar avem câteva principii de viață, o pregătire școlară decentă și dorința de face bine. Ne putem contrazice fără să ne certăm, putem avea păreri, convingeri și credințe diferite fără a ne disprețui, putem vota diferit fără a ne înjura. Încercăm, măcar, să nu furăm, să nu dăm și să nu luăm șpagă, să fim buni cetățeni și predecesori darnici cu urmașii noștri. Ne educăm permanent, citind și ascultând păreri ale experților în domeniile care ne interesează. Nu suntem mai medici decât medicii și mai ingineri decât politehniștii. Ne implicăm în viața cetății, discret și adesea prea puțin semnificativ, fie plantând copaci, fie votând informat și responsabil. Ne vaccinăm, noi și copiii noștri, purtăm centură de siguranță și traversăm pe zebră. Îi ajutăm pe cei în nevoie și luăm apărarea celor slabi. Ne iubim țara la fel de mult cum iubim pacea, și-am apăra-o la o nevoie pe care sperăm cu tărie să nu o aflăm. Nu, toate astea nu sunt merite speciale, sunt doar căi oneste de fi oameni.
Dar de câțiva ani încoace, simt dureros și indubitabil, că am eșuat. Că noi, cei buni, cei educați, cei care am citit, am înțeles, am văzut calea, am explicat și am exemplificat, am arat ogorul nostru și am îndrumat și pe alții să o facă, suntem inutili țării și fiilor noștri. Că am dezamăgit nu numai sângele strămoșilor, dar și privirile inocente ale copiilor noștri. Că biata țară, terfelită de sentimente dușmane, gâfâie trist sub jugul propriei noastre incapacități. Prima oară când am simțit acut neputința de a fi liderul de opinie care aș fi putut fi a fost prin 2019, când explicând importanța vaccinurilor micului meu grup de mame din parcurile pantelimoneze, m-am lovit adesea de refuzuri îndărătnice și rezultate ale unei manipulări de dimensiuni incredibile. Am crezut atunci că e vorba doar de ignoranță, lipsă de informație și frica inerentă de ceea ce nu înțelegi. Am adăugat listei de motive senzația mea că ne îndreptăm spre un nou Ev Mediu, ceea ce duce la o decădere a competenților și a credibilității lor în fața poporului. Să se datoreze oare eșecul nostru și acestui fapt? Nu v-am spus, fiindcă poate părea ridicol, dar raportez eșecul clasei morale și intelectuale la reușita „pașoptiștilor”, oameni care au coagulat masele în jurul ideilor lor progresiste și au pornit astfel aventura aceasta minunată numită România liberă și suverană, de care își bat joc acum cu voluptate demagogii ce câștigă (și pierd) alegerile. Și întorcându-mă la ce ziceam de mica mea campanie de informare în favoarea sănătății și a vieții, nu știam atunci că mă luptam, pe lângă cauzele mai sus menționate, cu un pui de hidră socială născut și crescut cu grijă în străfundurile rețelelor sociale, care rostogolea tenace minciuni sfruntate amestecate cu adevăruri parțiale și argumente falacioase și în care se investeau cantități uriașe de timp și resurse financiare. Oricât am încercat, cu metode persuasive diverse, nu am reușit să ajung decât la mințile celor care nu apucaseră să guste din otrava hidrei. Am aflat atunci cât de rezistenți la argumente pot fi oamenii needucați, dar emancipați, oamenii care au drepturi și care formulează și enunță principii și păreri, fără a avea la bază informații reale, studiu individual și simț critic. Căci mințile acestea nu sunt ca un ogor nelucrat, pe care vii și plantezi informații complexe, argumentate simplu și clar, ci este o pârloagă invadată de pir pe care nu o poți nici măcar desțeleni, căci alt agricultor destoinic o înțelenește permanent. Mă găseam într-un paradox al competenței, căci eram pusă să explic unor profani ceea ce eu înțelesesem după mulți ani de studiu academic medical. Explicațiile astea se împotmoleau natural în imposibilitatea de a oferi atâtea cunoștințe cât să înțelegi mecanismele. Dar tocmai asta ar trebui să fie esența utilizării experților de către societate: acceptarea argumentelor lor cu o înțelegere minimă a motivelor care stau în spatele lor. Folosesc curent electric fără să știu în detaliu procesele de producere, stocare și transport ale acestuia, bazându-mă doar pe informații minime dobândite la școală, pe părerea experților și pe nevoia mea de a-l folosi. În problema vaccinării copiilor, m-am lovit de absența completă a tuturor celor trei elemente. Mulți adulți au renunțat intenționat și cu voluptate la informațiile învățate în școală, motivând că viața nu se trăiește din cărți și că teoria nu se poate aplica în practica de zi cu zi. Spuneau latinii că învățăm pentru viață, nu pentru școală, dar ce știau ei, în bezna antichității, probabil înainte să aibă acces la marea cultură (inexistentă) a dacilor sau pelasgilor, în esență a românilor care nici nu apăruseră încă. Este imposibil să explici ceva medical unui om care nu știe nici măcar că două evenimente succesive nu se găsesc, în mod obligatoriu, în relație cauză-efect, darmite ce sunt alea limfocite sau anticorpi. Și mă gândesc acum că oamenii needucați pe care i-au condus pașoptiștii știau instinctiv, din observația personală, neșcolară, cum funcționează relația cauză-efect în natură. Noi învățăm la școală, dar nimeni nu ne oprește să observăm și noi asta, cu mințile deja sensibilizate de învățătură. Dar, pare-mi-se, omul modern a pierdut și această abilitate, alături de multe alte instrumente de supraviețuire pe care le-am abandonat complet în favoarea tehnicii care ne dă iluzia că știm totul, că orice informație este la un clic distanță. Simt tot mai mult că informația e ca un animal sălbatic, nu e deloc de bun augur faptul că în pădurea în care vânezi sunt multe animale dornice să-ți iasă în cale. Dacă îți lipsesc abilitățile și cunoștințele de vânător, nu numai că vei flămânzi în timp ce hrana îți zburdă veselă pe sub nas, dar vei sfârși repede în colții unui prădător pe care nici nu îl vei recunoaște. În jungla informațională prin care zburdă mințile inocente, poți ajunge să știi mai puține decât triburile care trăiesc pierdute în Amazon. Priveam atunci cu uimire și frică, oameni cu studii din cele mai diverse, mânuind cu totală inconștiență niște informații medicale, parțial adevărate, parțial manipulate cu rea-voință, cu o lipsă totală de înțelegere a proceselor fiziologice și patologice la care se refereau, dar cu siguranța nebunului care jonglează cu grenade fără cui. Orice explicație se lovea de zidul neînțelegerii profunde din spatele informațiilor gata digerate pe care le luaseră în câteva minute de pseudo-documentare din ograda dușmanului. Părerea expertului, al doilea element din fundația luării unei decizii, nici nu merită ascultată. Experții ăștia sunt niște tocilari care nu văd dincolo de paginile cărții, folosesc cuvinte grele, pe care mai bine le evităm ca să nu ne surmenăm și mai au și enervantul obicei de a ne cere să gândim, să procesăm informații, de parcă nu ar ști că ele sunt gata gândite, oferite cu generozitate de alții. Gânditul ăsta, fiecare pentru el însuși, este demodat și revolut, e ca și cum am merge pe jos la mall în loc să luăm mașina să ne treacă strada. Cât despre al treilea element: nevoia de a folosi vaccinurile e una dificil de evaluat și înțeles. Argumentul superficial și prostesc: n-o să mi se întâmple tocmai mie a fost ridicat, între timp, la rangul de valoare națională perenă. După vaccin, copilul e plângăcios, poate face și un pic de febră (oroarea societății, febra, care trebuie combătută agresiv, ca altfel aduce moarte și durere), pe când nevaccinat stă bine-mersi, lipit de telefon și nu ne deranjează. Dacă va face boala în viitor? Viitorul nu există pentru această lume regresată la stadiul de bebelușeală. Așa cum puiul mic plânge amarnic când mama se depărtează chiar și 5 minute, fiindcă nu are simțul și înțelegerea viitorului, pentru el starea prezentă este singura care există, așa adulții, hrăniți cu informații mestecate de alții, au ajuns să refuze orice precauțiune care le-ar aduce un viitor mai bun, căci la ce bun să faci un efort acum pentru o răsplată viitoare, care poate să nu survină niciodată. Ce involuție față de generația pașoptiștilor care trăiau cu viziunea unui îndepărtat viitor glorios al României. Viitor pe care am ajuns să îl trăim uitând complet de cei ce ni l-au fundamentat, un secol și ceva în urmă. Căci nici trecutul nu există, viața a apărut în preajma nașterii fiecăruia și nimeni nu e interesat de ceva întâmplat în Epoca de Piatră, pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Și astfel, m-am lovit de o realitate pe care nici nu aș fi bănuit-o, oameni aparent educați acționând instinctiv, dar pe baza unor instincte pervertite și degradate.
Ce nu am înțeles atunci a fost amploarea fenomenului, căci nu mă gândisem la campaniile de dezinformare ca la un război plănuit detaliat și susținut financiar și ideologic cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună. Și nici nu am înțeles că oamenii aceia erau niște victime devenite agresori la rândul lor, care vor atrage, în anii următori, tot mai mulți indivizi în mrejele ușurinței de a trăi cu păreri gândite de alții. M-am bazat prostește pe o iluzorie dorință a oamenilor spre mai bine, nu spre mai rău și m-am ascuns în bula mea, așteptând să treacă furtuna. Și furtuna s-a agravat, iar vortexul ei a înghițit, turbat, oameni și idei, domenii nebănuite ale vieții și segmente imprevizibile ale societății. Oamenii s-au hrănit cu ură și dezbinare, cu convingerea de nestrămutat că au drepturi, uitând că, fără obligații, exercitarea drepturilor ajunge să fie doar un șir de abuzuri. Persoane care în urma cu o generație ar fi fost doar „prostul satului” au devenit, încet și sigur, lideri de opinie, conducători luminați ai gloatei, de parcă ar fi posesorii, ca-ntr-o poveste de Kadare, a ștampilei primăriei, obiect magic care poartă cu sine întreaga competență necesară oricărui domeniu, vademecum nescris al tuturor științelor și artelor umanității. Pe vremuri se zicea glumeț că la fotbal și la politică ne pricepem cu toții, insinuându-se discret și ironic că sunt domenii în care toți neaveniții își dau cu părerea. Între timp, ne pricepem toți la toate, mergeți în piață și întrebați orice trecător, vă va putea oferi o părere (căci, nu-i așa, avem toți dreptul la o părere) despre vaccinuri, climă, fractali, dictatură, război, combustibili, calota glaciară și compoziția apei. Nu înțelege, desigur, nimic din toate domeniile astea, dar s-a încetățenit ideea că părerile nu se bazează pe nimic altceva decât dorința de a le emite. Și tendința dictată de hidra, desigur. Căci pirul crește mai ușor ca grâul, nu e nevoie nici să ari și nici să irigi, pământul singur hrănește mai cu bucurie buruiana.
Am viețuit în bula mea de iluzorie liniște până la pandemia de COVID-19 care ne-a bulversat pe toți. A fost, indiscutabil, cea mai dificilă încercare pe care am trăit-o eu până atunci. Ieșind nevoită din bula mea, am combătut tot felul de fantezii și iluzii, venite pe calea deja bătătorită de anti-vaccinism. Întâi s-a zvonit că ascundem morții de COVID, ca la Revoluție, ba chiar că îi ardem pe ascuns atunci când a ieșit un fir de fum pe fereastra spitalului. Chiar un ziarist de investigații cu mare priză la public, a combinat niște foi de observație pe care le-a publicat măiestru, dovedind printr-un fals de proastă calitate că medicii-torționari pitesc prin cabinetele lor opulente morți de COVID. Apoi lumea a fost oripilată de faptul că declaram prea mulți morți de COVID, toți știind că ne vom îmbogăți de vreme ce statul, președintele țării sau al asociației de bloc ne dă pentru fiecare mort fals declarat de COVID, un premiu ca în celebrul banc cu Radio Erevan. Apoi am auzit că virusul SARS-COV2 nu există, de vreme ce nimeni, niciodată nu l-a văzut cu ochiul liber hoinărind pe străzile pustii. Așa cum probabil nu există nici aerul, nici gazul metan, iar la aragaz arde spiritul nemuritor al vechilor daci liberi. Apoi hidra a găsit un articol care prevedea cu ceva ani în urmă că există riscul unei pandemii virale și că agentul cel mai probabil va fi un Coronavirus. Desigur, epidemiologul care îl scrisese, argumenta perfect științific părerile lui, dar cine să se mai obosească să le citească și să le înțeleagă? Cui să-i explici că epidemiologia e o știință cu rezultate predictibile și reproductibile? Bănuiesc că cele mai periculoase meserii ale secolului XXI vor fi acelea de epidemiolog, statistician, sociolog sau meteorolog, căci ei vor fi vrăjitoarele arse pe rug pentru practici necurate de citire a viitorului în cărți. Deși cred că, în lumina ultimelor sondaje electorale, pot șterge fără grijă sociologii de pe listă.
Fără dubiu, măsurile de combatere ale răspândirii virusului SARS-COV2 au fost disproporționate și cheltuielile au depășit mult beneficiile, dacă e să calculăm viețile salvate (mii și mii de vieți) strict în dolari. Dar dacă ai ști cu certitudine că viața ta sau a copilului tău a fost salvată de aceste măsuri excesive și puțin isterice, ești sigur că nu le-ai considera providențiale? Căci până la urmă, percepția este și ea o iluzie, realitatea fiind complet diferită în funcție de ochiul care o privește. Iar hidra a avut mare grija ca empatia să fie considerată semn de slăbiciune. Nu voi mai povesti aici cum m-am vaccinat prima oară într-o atmosferă de maximă suspiciune că am fi în stare să furăm vaccinuri pentru noi și familiile noastre, doar ca să îi salvăm peste rând. Doar câteva luni mai târziu îmi făceam dozele de rapel într-o isterie similară legată de faptul că îi vom vaccina pe toți cu forța provocându-le daune ireparabile. Aceiași oameni o întorseseră precum Republica de la Ploiești, uitând complet motivul anterioarei discordii. Căci importantă pentru hidră este discordia, nu motivele ei, care pot fi schimbate fără ezitare și fără ca războinicii de sub steag să sesizeze schimbarea de macaz. Principiile? Principiile nu există, ele sunt la fel de demodate ca gramatica sau ortografia (ptiu, ptiu, piei, drace!).
Și astfel am mai adăugat o platoșă bulei mele și m-am depărtat tot mai mult de realitatea palpabilă. Am urmărit ca simplu spectator cum toate s-au descompus și degradat: școala, asistența medicală, asistența socială, clasa politică, elitele. Până am ajuns să ne izbim la fiecare colț de stradă de un fals profet, de n-am mai ști să-l recunoaștem pe Mesia dacă s-ar întoarce mâine. Și am ajuns s-avem de ales între cele două clasice cete, între smintiți și mișei, și să ne fie greu să ne hotărâm dacă ne place mai mult să fim furați sau să fim sclavi. Am atins limitele democrației, când votul fără cap se-ndreaptă către demagogi și ne putem salva libertatea doar sacrificând principiile cele mai sfinte ale puterii populare.
Să nu credeți că am câștigat tăind un cap al hidrei care amenința să ne arunce înapoi în siniștrii ani staliniști. Căci adevărata ei victorie e dezbinarea dintre noi, cei ce ne disprețuim reciproc și nu suntem în stare să găsim o cale de a vorbi într-un glas. Așteptăm, vlăguiți, barbarii despre care știm deja că nu ne vor salva, căci ei vin în căutarea străzilor noastre spălate cu șampon și a banilor noștri iluzorii, dar până la venirea lor completă, ne va înghiți Leviathanul urii și al dezbinării între intelectualii dezabuzați și ignoranții emancipați.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Iluzia mai importantă ca realitatea – denunțarea unui eșec colectiv” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 