Il faut cultiver notre jardin
Mie îmi place să citesc. Nu citesc fiindcă trebuie sau se așteaptă cineva de la mine să o fac. Nu sunt cel mai bun exemplu, am fost un copil precoce, care a învățat să citească la 3 ani și un pic. Asta acum se cheamă hiperlexie și e încadrată ca tulburare de dezvoltare, fiind considerată o comorbiditate a diferitelor neuro-atipii (deși se admite cu jumătate de gură că și copiii neurotipici pot fi hiperlexici). Atunci, era motiv de mândrie pentru familia mea și de admirație pentru doamnele în capot matlasat din mahalaua bunicii. Părinții răsuflau ușurați, un copil hiperlexic e ușor de crescut, îi dai o carte în mână și unde îl pui acolo stă (și citește), educatoarele zâmbeau încântate, copilul hiperlexic își învăța colegii din grupa mică rolurile din sceneta de la serbare. Copiii mă priveau ca pe o ciudățenie, copilul cu abilități de adult. Și anii au trecut, iar din însușirea mea spectaculoasă și ciudată am rămas doar cu capacitatea de a citi repede și în orice condiții. Mă puteți găsi citind în stație la 335 sau chiar în aglomerația din burta lui de acordeon, în tren, în parc, în mall, în baie sau în bucătărie, cu cartea lipită cu scotch deasupra chiuvetei în care spăl vase. Dar nu citesc ce trebuie și ce dă bine. Fiindcă mie îmi plac poveștile și de-asta citesc, ca să trăiesc câte o viață nouă în fiecare poveste. Nu le spun copiilor mei că trebuie să citească, deși cred cu tărie că cititul dezvoltă și vocabularul, și imaginația, și capacitatea de înțelegere, sinteză și abstractizare, dar și empatia și bunătatea. Le spun doar că pe mine cititul mă face fericită și îmi doresc să găsească și ei, ca și mine, fericire și mântuire în cărți. Mi-e greu să spun de câte ori cititul, această plăcere cu costuri minime, mi-a salvat mințile și viața. Îmi trec prin spatele pleoapelor niște clipe de deznădejde în care doar un personaj sau o poveste mi-au fost ancore pentru viață și realitate. De ce zic că e o plăcere cu costuri minime? Dacă ținem cont de faptul că cititul și cumpăratul de cărți sunt niște pasiuni complet diferite și nelegate între ele (eu sufăr de amândouă, motiv pentru care am cumpărat deja cărți care să-mi acopere nevoia de citit pe următorii 300 și ceva de ani, în caz că reușesc să fentez moartea), atunci puteți citi gratuit de la bibliotecă sau ieftin de la anticariat. Ca un pasionat ce se respectă, le fac pe amândouă, deși vă spuneam că am sute de cărți cumpărate pe care ard de nerăbdare să le citesc.
Dar ce citesc și cum citesc? Cititorii au adesea preferințe ciudate. Mie îmi place să citesc cărți noi sau foarte puțin uzate, încă mirosind a tipografie. Îmi place să citesc cărți aerisite, tipărite cu caractere frumoase, pe pagini cât mai albe și mai mate. Citesc mereu începutul și sfârșitul, inclusiv caseta tehnică, cuprinsul și eventualele note de pe coperți. Nu mă impresionează frumusețea coperților, are pentru mine aceeași importanță pe care o dau cojii de banană. Nu-mi place să citesc cu gașca, cu curentul. Ani de zile am refuzat să îl citesc pe Dan Brown până când am cedat și am regretat timpul pierdut, fiindcă mi-a plăcut foarte mult. Știu că nu e Dante, am citit și Dante, dar nu mă simt întotdeauna în stare să-mi forjez neuronii la maxim. Când eram copil, nu am citit cu obstinație Jules Verne, până când, într-o vacanță, am devorat Insula misterioasă și Douăzeci de mii de leghe sub mări în câteva zile. Nu citesc nici acum SF, deși multe din filosofiile mele de viață îl citează pe Asimov. Cred că după acest sfârșit de an 2024 nu voi mai citi o vreme autori ruși, deși Pe Donul liniștit a reprezentat un punct de cotitură în viața mea de licean, iar Moscova-Petușki m-a scuturat din temelii în al cincilea deceniu al vieții mele. Să nu uit să vă spun că scriitorul meu favorit e Esenin.
Cândva, demult, cineva care mi-a marcat viața mi-a dat să citesc Pe culmile disperării. Aveam 16 ani și nu mai citisem filosofie. Mi-a strecurat cartea într-o seară, în umbra porții, ca pe un potir fermecat și secret. Nu am dormit sau mâncat în următoarele 15-16 ore, am citit-o ca pe cel mai palpitant roman polițist. Nu mai citesc Cioran de multă vreme, nici filosofie nu prea mai citesc, dar în anul acela de pomină, tristețea lui Cioran m-a salvat.
Un an mai târziu am descoperit memoriile lui Mircea Eliade. Mare parte din ceea ce sunt azi se datorează acelei cărți care m-a învățat disciplina intelectuală și rigoarea învățatului. Dar după ce m-am canonit vreo câteva luni cu Foamea lui Knut Hamsun, am cam lăsat baltă lista de lecturi recomandată de Eliade, împăcându-mă cu ideea că de la hiperlexie la geniu e o cale lungă pe care n-am s-o fac vreodată.
Cu câțiva ani înainte, în fantomaticii și cețoșii ani ’90, mi-am petrecut o vacanță de iarnă descâlcind Geneza, pentru ca mai apoi, ca prin desfacerea unui zăgaz, să citesc cu plăcere întreaga Biblie dintr-o suflare. Deși multe nu am înțeles atunci, cu mintea mea necoaptă și nedezlegată încă complet de comunism, nu m-am întors niciodată la cartea aceasta, așa că aș putea spune că-mi trăiesc credința creștină cu inocența unui copil de 13 ani, care înțelege cu sufletul ce mintea nu poate desluși.
Cam tot atunci, am citit, recitit și răscitit până la rupere, Candid sau Optimismul, carte care încă îmi este călăuză și încerc de-atunci să-mi cultiv grădina mea, lăsându-i pe alții în lanurile propriilor conștiințe. Am uitat să spun și asta îmi plăcea pe vremea tinereții, când timpul avea mai multă răbdare cu mine și curgea molcom ca-n primul volum din Moromeții: să citesc și să recitesc cărți până le rupeam, deși niciodată nu am fost un cititor neglijent. Păstrez pe-acasă un exemplar a cărui imagine de pe copertă pur și simplu s-a șters din Nuvelele lui Agârbiceanu, cu scrisul pătat de lacrimile aduse de Fefeleaga și paginile mototolite de tremurul de la Popa Man. Și-un exemplar din Cel mai iubit dintre pământeni a avut o soartă similară, dar și Ciuleandra lui Rebreanu și cartea mea polițistă preferată, Misterul camerei galbene. Și dacă filosofie și SF citesc rar, polițiste citesc mereu, că au povești interesante. Am mai uzat și alte cărți prin folosire excesivă, ultima cred c-a fost Numele trandafirului. Să nu uit de primele: Cuore – inimă de copil, Copilăria lui Gorki și Legendele Olimpului de Mitru.
Și fiindcă mă întorc din nou la ruși, mărturisesc că am vrut teribil să învăț rusa pentru Esenin. Cred că i-am citit extensiv pe marii ruși, Dostoievski, Tolstoi, Gorki, Pușkin, Lermontov, dar pe lângă eternul Esenin, doar Șolohov și Donul său liniștit mi-a umplut și sufletul, nu doar mintea. Crimă și pedeapsă mi-a ridicat o mie de probleme la care încă mă gândesc la peste 25 de ani de când am citit-o, dar de când mă îndrept spre toamna vieții, am tot mai des certitudinea că nu mă voi mai întoarce niciodată la această carte. Așa cum nu voi citi niciodată nici Ulise, nici În căutarea timpului pierdut. Mi-a trebuit o vreme să înțeleg că eu citesc ca să fiu fericită, nu cultivată.
Așadar, vă îndemn pe toți să vă cultivați grădina umplându-vă sufletul din orice vă face cu adevărat fericiți. Atât de fericiți încât să fiți obligați să fiți și buni.
„Binecuvântat să fie-n veci / Că trăiesc și că mă duc spre moarte”
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Il faut cultiver notre jardin” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 