ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cristiana Popp

Fără pedeapsă și fără iertare – perpetua vină

          Este vina, ca sentiment, o formă de auto-pedepsire? Ne pedepsim pentru că nu ne ridicăm la nivelul așteptărilor, ale noastre sau ale altora, simțindu-ne vinovați și frământându-ne chinuiți de vină? Conform înțelegerii sociale, pedeapsa, ispășirea greșelii, o dată asumată și îndeplinită, ne absolvă și de vină, așa încât vina și pedeapsa sunt concepte opuse, care se exclud, într-o măsură, reciproc.

          Din punct de vedere social, deși o emoție negativă, vina este necesară, alături de teama de pedeapsă, pentru a limita comportamentele antisociale și a favoriza comportamentul corect, adecvat societății. Și iată iarăși, acest duet vină-pedeapsă, aceste două concepte care mențin societatea suportabilă, „trăibilă”. Dacă pedeapsa este un concept bine înțeles, atât în forma ei auto-aplicată, cât și în mai larga sa aplicare de către altul, mai puternic, despre vină nu știm foarte multe lucruri. Trebuie să stabilim de la început că vina (sentimentul care prevede efectul neplăcut al greșelii asupra celorlalți) este diferită de teama de pedeapsă (sentimentul de frică legată de urmările unei greșeli) și de rușine (sentimentul care prevede efectul neplăcut al greșelii asupra propriei persoane). Vina are adesea efecte sociale pozitive, cel ce se simte vinovat va încerca să își repare greșeala, să își asume o pedeapsă care să îi ușureze conștiința și să evite, în viitor greșeala, pe când celelalte două au, de obicei, efecte mai degrabă negative la nivel social, ele inducând comportamente de ascundere activă (și uneori periculoasă) a greșelii, de evitare a pedepsei și a asumării publice a faptei. Vina însă, atunci când este exacerbată și întreținută, din interior sau din exterior, poate avea efecte negative asupra individului, inducând anxietate, insomnii, agitație, abuz de alcool, droguri sau medicamente și pedepse auto-aplicate care pot fi, și ele, periculoase. Disecând astfel sentimentele induse de conștientizarea greșelii, te întrebi ce simțea Raskolnikov – vină, rușine, sau teamă de pedeapsa oprobriului public, dincolo de pedeapsa penală. Și Sonia îi oferă suport sau îi îngreunează viața, ca martor omniprezent al vinovăției sale, vinovăție de care Raskolnikov se ascunde în izolare?

Fiziologic vorbind, vina asociază modificări ale sistemului nervos vegetativ, cel care funcționează autonom, fără control conștient. Sentimentul de vină, acea voce critică a propriei conștiințe care ne mustră, meritat sau nu, pentru faptele sau lipsa faptelor noastre, pentru gândurile și sentimentele noastre, adesea pentru simple manifestări ale altor procese perfect fiziologice (somn, foame, oboseală, nervozitate, frică), se asociază cu răspunsuri reflexe autonome care modifică ritmul de înghițire, activitatea electrică la nivelul pielii și al stomacului. Există astfel explicații medicale pentru faptul că vina ne gâtuie, ne strânge dureros stomacul și ne înroșește obrajii.

          Ni se spune, tot mai des în ultima vreme, să nu ne temem de greșeli, căci ele sunt calea cea mai sigură spre învățare. Dar aceste greșeli, de care nu ne temem și care nu sunt pedepsite, nu ne induc oare un sentiment perpetuu de vină, fără putința de absolvire prin pedeapsă și fără posibilitatea de evitare în viitor prin lipsa fricii de a greși? Îndemnul acesta de a greși fără teamă și fără pedeapsă este, pentru mine, un motor al sentimentului de vină care bântuie societatea și care ne face tot mai puțin capabili de critică constructivă, de combatere a ideilor și a faptelor rele, de inițiativă socială și politică. Fiindcă cei mai mulți oameni nu pot greși la nesfârșit fără ca vina să îi copleșească și atunci vor alege să tacă, să se retragă, să nu acționeze. Căci vina lucrurilor pe care nu le-ai făcut deși trebuia e mai ușor de dus decât vina lucrurilor pe care le-ai făcut greșit. De acționat, vor acționa cei care au o diminuare, normală sau patologică, a sentimentului de vină și iată unul din motivele pentru care ei ne conduc, ei ne îndrumă, ei sunt în fruntea oricărei organizații de la state federale la banale asociații de proprietari de bloc.

          Pentru noi, ceilalți, vinovații de serviciu, care ne asumăm zilnic travaliul a zeci de vinovății individuale și colective, rămân puține căi de a ne simți absolviți. Mărturisirea păcatelor, către preot, psiholog sau alt confesor ales sau găsit este o cale, nu întotdeauna ușoară și adesea insuficientă. Scuzele, verbalizate sau exprimate prin gesturi, ajută și ele într-o oarecare măsură, mai ales când primitorul lor este dispus să ofere o iertare zgomotoasă, activă, izbăvitoare. Acțiunile de reparare a greșelii sau de compensare a ei prin fapte bune care să ne ușureze povara rămân, desigur, cele mai bune. Dar ce te faci când din motive care te depășesc te afunzi și mai mult în greșeală, adăugând cu fiecare zi, noi vini poverilor pe care deja le porți?

          Se pare că din studiile de neuropsihiatrie rezultă că femeile au o tendință mai mare de a se simți vinovate, probabil ca urmare a unor particularități ale sistemului simpatic, cât și a influențelor hormonale și educaționale asupra sentimentului de vinovăție. Și în acest context discriminatoriu (cel care discerne, care observă și clasifică în funcție de o diferență obiectivă, fără conotație negativă) aș vrea să scriu un pic despre copleșitoarea vină maternă. Citesc pe undeva că ea nici nu există cu adevărat, e doar expresia unei societăți defecte care nu susține suficient mamele și maternitatea. Și ce ușor mi-ar fi să cred asta, mai ales mie, cea care m-am născut și am născut într-o țară care nu își iubește copiii și, implicit, nu le iubește mamele. Dar realitatea din teren este alta și anume că oricât de mult te-ar susține societatea, familia, statul, vecinii, părinții, soțul și străinii, vinovăția maternă este o componentă normală a vieții noastre. Dacă v-aș spune că mereu ne dorim ce e mai bun pentru noi și pentru cei pe care îi iubim, ați fi de acord. Dar când îți iubești fiii cu toată tăria instinctului de conservare, la care se adaugă intima lor apartenență la sufletul și la trupul tău și totuși nici măcar nu știi ce e mai bun pentru ei, cum să nu te simți vinovată? Dar când rareori ai o idee care ar fi alegerea cea mai bună pentru ei și pur și simplu nu o poți face fiindcă nu ai forța fizică, emoțională sau mentală necesară, ce altceva ai putea simți decât vină? Sau când ai vrea din răsputeri să le oferi ceva, ceva ce n-ai fiindcă nu ai primit, la rândul tău, cum să te simți altfel decât iremediabil și profund vinovată? Și cum pentru cele mai multe din faptele astea determinate de neștiință sau neputință nu există nici scuze, nici pedepse, nici reparații și, implicit, nici iertare, rămâne să îți porți vina, să defilezi cu ea în public, într-o imaginară lumină a reflectoarelor, ca un anti-Raskolnikov. Dincolo de toate împlinirile și provocările ei, maternitatea este o lungă listă de vinovății care te fac să greșești și mai mult, pe care nimeni altcineva nu le poate înțelege (pe cele mai multe nici măcar o altă mamă, care se luptă cu alte vini) și pentru care primești și îți oferi doar surogate de ajutor. Și nici nu știu dacă mai mult rău face neînțelegerea urmată de o condamnare verbală sau cea urmată de o falsă empatie care te asigură că tot ce simți e fals și lipsit de suport. Oricât de dornice ar fi mamele să audă o falsă absolvire a vinilor lor în fața propriilor copii, în realitate cred ca doar timpul ajută, timpul care ne va fac copiii mari și îi va învăța să aline cu un zâmbet perpetua vinovăție a mamelor lor. Căci în virtutea acelei iubiri de care ziceam mai sus, doar ei putea-vor cândva să ne înțeleagă și să ne absolve.

INDICAȚII DE CITARE

Cristiana Popp, „Fără pedeapsă și fără iertare – perpetua vină” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.