Despre Memorii
Eram o adolescentă care își caută calea. Uneori am impresia că a fost o căutare mai ușoară ca a altora, fiindcă nu a fost atât de zgomotoasă pe cât e la modă acum. Era o lume atât de diferită, încât nici mie, care am trăit în ea, nu îmi mai vine, uneori să cred că a existat. Era, probabil, 1992 sau 1993. Atunci sărăcia avea altă definiție, iar disperarea societății era palpabilă. Și motivată. Trăiam o încercare de rescriere a ierarhiilor de valoare și o vreme a nevoii de lustrație. Nevoia nu a fost îndeplinită, iar ierarhiile doar s-au amestecat derutant. Era haos peste tot. Atunci l-am descoperit pe Eliade și am citit Memoriile lui. Nu aveam nici psiholog, nici duhovnic, nici o relație de înțelegere reciprocă cu familia mea. Obiectiv vorbind, eram mai singură ca niciodată și cărțile îmi erau și prieten, și duhovnic, și familie. Îmi amintesc și acum cu emoție cum m-am simțit după primele pagini din Memoriile lui Mircea Eliade. Parcă găsisem, pentru prima oară în viață, făgașul căutat, calea care să mă ducă undeva anume, nu să mă rătăcească fără scop. De atunci, poate cu mici sincope întâmplătoare, drumul meu a fost drept și haosul meu interior s-a ordonat puțin câte puțin. Nu pot spune neapărat exact ce pasaje m-au luminat, dar pot să spun ce idei mi-au marcat viața și maturizarea.
Are acolo Eliade niște liste de cărți. Pe care le-a citit și care l-au format. Le-am copiat, am mers cu ele la frumoasa bibliotecă craioveană și, încărcată, m-am întors acasă hămesită să le citesc. Dar, fiindcă nu toți suntem Eliade, m-am blocat în majoritatea lor. Îmi amintesc și acum modul în care am suferit lângă „Foamea” lui Knut Hamsun. La 14 ani a fost imposibil de citit. Am reluat-o mult mai târziu, cu relativa ușurință a unei minți mai coapte, dar fără bucurie, suferisem prea tare aflând că nu suntem toți geniali. Acum știu vă nici nu e important să fim, e destul să fim buni și cinstiți și harnici și tenace și viața ne va zâmbi la momentul potrivit. Între timp am învățat să citesc de plăcere, cu bucurie și nesaț și să las baltă cărțile cu care nu mă împac. Oricum, nu voi fi niciodată Eliade…
Tot Eliade ne povestește cum și-a autoeducat somnul, mutându-și ceasul puțin câte puțin mai devreme, privându-se de plăcerea dormitului pentru plăceri mai înalte. Asta chiar mi-a ieșit, probabil și datorită geneticii mele, dar și educației întru hărnicie primite în copilărie. Cel mai important de aici mi se pare faptul că am înțeles că, într-o lume a plăcerilor, în care ne putem satisface cele mai năstrușnice bucurii, trebuie să alegem, altfel ne vom pierde mințile în desfătări frugale și ne vom găsi nemulțumiți de alegerile noastre. Într-o lume flămândă de distracție și antren, renunțarea la unele plăceri în favoarea altora mi-a fost de mare ajutor și mi-a permis să văd adesea lumea din jur fără ranchiuna celui care se simte mereu în pierdere.
Din magicul volum am deprins și rigoarea lucrului și a învățăturii. Eliade a fost un învățăcel care nu a respectat disciplina impusă (a fost chiar corigent), dar care și-a creionat propriile rigori de studiu și muncă intelectuală. Cred că ele fac adesea diferența între ratare și succes în lumea academică, o lume de furnicuțe, până la urmă, în care geniul lipsit de disciplină se poate pierde cu ușurință. E o lecție greu de înțeles, aceea că, dacă vrei să oferi lumii ceea ce îi datorezi, și anume cea mai bună variantă a ta, e nevoie, în egală măsură, de inteligență și tenacitate, de sclipire și rutină. În muncile astea normale, adică atunci când ești medic, profesor, cercetător, scriitor, filosof, inginer sau teoretician al marilor științe, nu poți fi nătărău, așa cum nu poți fi leneș sau prea dezordonat. Cea mai inteligentă minte sclipește din când în când, ca un far, dar ce-ar fi un far care nu luminează în ceață fiindcă îi e lene? Eliade, chiar genialul Eliade, muncește ordonat și constant în domeniile care îl interesează, învinge oboseala, plictisul și rutina, căutându-și mereu ideile, șlefuindu-și gândirea și exersându-și până la epuizare scrisul. Ideile lui de geniu pornesc din efortul lipsit de strălucire al unei munci istovitoare de studiu sistematic.
Poate cea mai valoroasă învățătură care mi-a rămas și pe care încerc să o practic zi de zi este aceea a modestiei. Un om timid în esență, care își simte propria genialitate cu teamă și responsabilitate, Eliade rămâne modest și mereu interesat de efectele pe care le are asupra celor din jur. Din unele însemnări transpare grija de a nu deranja, de a nu reprezenta un factor care să îi disturbe pe ceilalți prin stângăciile sale. Se descrie ca fiind un neîndemânatic, auto-ironic pe alocuri, simțindu-se vinovat în altele. Consacră multe gânduri modului în care ar fi cel mai potrivit să se poarte în anumite împrejurări, astfel încât să își evidențieze ideile, fără a-și promova persoana. Întâi adolescent precoce, convins de propria valoare și încăpățânat urmăritor al drumului ales, apoi tânăr și mai puțin tânăr adult, modestia omului Eliade rămâne, pentru mine, cea mai impresionantă trăsătură a caracterului său complex. Nu este modestia omului care nu își cunoaște valoarea, dimpotrivă, e modestia celui care, știindu-se pe culmile inteligenței, vrea și luptă activ să rămână un om între oameni, să respecte particularitățile culturale ale celor pe care îi întâlnește și, mai ales, să nu reprezinte niciodată o inutilă spină iritativă. Iar pe măsură ce scriu, înțeleg cât de desuetă poate părea această modestie plenar asumată, dar cât de important este pentru noi, cei ce nu suntem Eliade, să existe încă. Se consideră un om excepțional și crede că destinul său merită consemnat ca exemplu de succes, dar totodată își recunoaște limitele și greșelile, conștient de imperfecțiunea omenească.
Și n-aș putea să închei fără să amintesc de patriotismul profund al lui Eliade. Într-o vreme în care ne iubim țara doar dacă suntem încredințați că suntem vreun neam de eroi, unici și fără pereche pe lume, Eliade își iubește țara ca un spațiu cultural aproape sacru. Patriotismul lui e unul modest, e patriotismul blând și iubitor al omului care se simte român fără drept de apel și își iubește țara ca pe o bună și caldă mamă, înțelegând că pentru alții există alte mame, la fel de minunate și de iubite. Iar dac-ar fi să le ofer copiilor mei vreo moștenire de iubire, aceasta ar fi cea mai bună: iubiți-vă țara ca pe un părinte, nici mai bun, nici mai rău ca alții, nici mai mare, nici mai glorios, dar nici mai nemernic ca alții, iubiți-o nu fiindcă e mare, liberă, sfântă sau eternă, iubiți-o doar fiindcă e a voastră și voi a ei.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Despre Memorii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 