De la omidă la fluture și înapoi
Suntem într-o permanentă, iminentă și fiziologică schimbare. Puține din celulele pe care le aveam anul trecut mai există încă în organismul nostru. Și totuși, cu mici adaptări fizice, mentale și sufletești, noi suntem aceiași oameni. Fiindcă trama aceea fină care ține laolaltă celulele și ne face mai mult decât o complexă structură tisulară rămâne nemodificată. Nu întâmplător din trama asta fac parte, neschimbate, greu muritoare dar și mai greu renăscute, celulele nervoase, neuronii care mor încet pe măsură ce creștem și îmbătrânim, se regenerează extrem de rar, de încet și de neînțeles și păstrează în nucleii lor mari și colțuroși amprenta ființei noastre reale. În rest, până și oasele ni se schimbă integral, celulă cu celulă, la fiecare 10 ani. Într-un exercițiu crud de descompunere, după o fragedă vârstă, fiecare rând nou de celule e un pic mai bătrân, mai defect, mai prost calitativ decât cel anterior și astfel, ne metamorfozăm pe nesimțite în variantele noastre tot mai decrepite și mai bolnave. Dar, dacă avem mult noroc și voință, putem, în același timp, să devenim și variantele noastre mai înțelepte, mai tolerante, cu minte tot mai cuprinzătoare și mai pătrunzătoare. Dar asta nu prea vine de la sine, precum îmbătrânirea, necesită muncă și voință. Și asta este o altă temă, deja, aceea a mersului cu valul sau a mersului pe val.
Dintotdeauna varianta mai ușoară, mai tentantă, dar și mai plină de capcane este mersul cu valul. „Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei care o află.” (Matei 7:13-14) Chiar dacă nu sunteți creștini sau nici credincioși, vorbele acestea aduc cu ele mult adevăr. E suficient să vă uitați în jur, câți oameni se bulucesc pe calea lată a răutății, nepăsării, invidiei și urii. Și apoi, tot ei probabil se îndreaptă spre pierzania laică a nemulțumirii extreme, a lipsei oricărei împliniri, sub spectrul păgubosului: merităm mai mult, cineva să facă ceva. Sub acțiunea timpului și a minții umane, societatea (asta de tip vestic, în care trăim) s-a transformat în cea mai bună și înlesnicioasă lume de până acum. Și totuși, mai mult ca oricând, bieții oameni de sub vremuri acuză greutățile copleșitoare ale vieții și stresul cotidian insuportabil. Căci, pare-se, e mai ușor să suporți un război sau două, o deportare sau un refugiu, decât stresul că mâine s-ar putea să nu găsești lapte de capră la Mega și loc de parcare în buza blocului. Femeile noastre, atât de egale astăzi încât mai avem foarte puțin până vom cere „cote” de bărbați în mediile academice și de conducere a firmelor, se simt mai discriminate ca niciodată, mai împiedicate ca oricând să-și urmeze visurile de către această societate tot mai patriarhală în lipsa patriarhilor. Și sunt tot mai greu muncite. Căci mult mai greu e să duci copilul, într-o dementă mișcare browninană, la șah, fotbal, karate, robotică, trei limbi străine, două instrumente și canto decât să cari apă de la fântâna femeilor și să speli în curte, la albie, în zorii geroși de februarie. Că nici gerurile nu mai sunt ce-au fost. Bărbații noștri, pe de altă parte, nu au fost nici ei niciodată atât de împovărați și chinuiți. Căci mult mai greu, se știe, e să alegi sala la care mergi să tragi de fiare și tapițeria mașinii decât să cosești vesel de la 5 dimineața, bucurându-te de rouă, păsărele și dureri de spate. Că de mers la război, Doamne ferește, nici unii nu am vrea să știm de mai suntem în stare, chiar dacă pare-se că vom afla curând. Și uite-așa, de dragul metamorfozei, ne-am transformat într-un organism mai bătrâior și mai plângăcios în doar 2-3 generații. Da, dar trăim mai mult, slabă consolare. Și contestabilă, că dacii trăiau pe puțin 100 de ani, dar alte vremuri, alt aer, altă mișcare.
În tinerețile mele de medic anatomopatolog am pătruns, cu curiozitate și evlavie științifică, într-o arhivă de înregistrări a deceselor (și nu numai) cu acte peste care, între timp, a trecut un secol. Nu m-a mirat că la 1923 oamenii mureau pe capete, la vârste incredibil de mici, de boli de care aproape nici nu am auzit (deocamdată, stați pe recepție): rabie, difterie, tetanos neo-natal, tifos sau care azi se tratează cu pastiluțe, ceai cald și stat zgribulit pe canapea sau într-un salon neapărat posesor de TV (pneumonie, pleurezie) și doar arareori, la câteva sute de înregistrări găseai un senior de peste 60 de ani mort de cancer sau de inimă. Dar m-a mirat că aceeași dinamică s-a păstrat până spre mijlocul anilor ’70, metamorfozându-se apoi brusc, în aproximativ două decenii într-o componență destul de similară zilelor noastre, în care domină bolile bătrâneții, adică neoplaziile și bolile cardio-vasculare. Am citit eu niște studii, pe care nu am căderea să le judec, că asta se datorează, în procent insignifiant majorității științei medicale, adevărații campioni fiind igiena, adresabilitatea, vaccinarea și antibioticele. Și atunci, dacă mintea ta malefică sau proastă vrea înapoi în trecut, când eram săraci și fericiți și toate erau mai simple și mai frumoase (iarba mai verde, apa mai rece și gâsca mai grasă), nu găsește ea căi să ne învețe să abuzăm de antibiotice (și astfel să le pierdem) și să renunțăm la vaccinuri? Elementar, draga Watson. Iar dacă vă-ntrebați de ce acum sunt mai multe infecții decât când era bunica fată, motivul simplu e că ne-am bulucit cu toții așa hotărât pe calea cea lată, că e înghesuială mare, monșer. Și când e înghesuială, ne dăm din gură în gură nu numai idei, că oricum sunt puține și sărace, dar și microbi de toate neamurile. Că și metamorfozele astea ale societății vin cu schimbări nedorite și degeaba te superi pe ele. Vrem să trăim simplu și natural ca străbunica, dar supermarketul să fie plin (cu produse bio, eco, para-eco, ieftine și bune, dar mai ales multe), avioanele să ne ducă repede și ieftin prin lumea largă, să ne schimbăm garderoba anual (cu haine de bumbac eco și lână fiartă, desigur) și telefonul puțintel mai des. Zici că nu avem destulă mâncare bio să ne săturăm toți? Dar ce ne pasă nouă că nu avem, să ne dea, că de n-ar fura toți corupții ăștia, sigur am avea. Zici că bunica avea greieri în călcâie de cât muncea grădina aia cu roșii românești? Bravo ei, ce o reține să o facă în continuare, doar cu grijă să nu ajungă prea scumpe în raft, că după aia ne supărăm și punem de-un boicot. Zici că în metamorfoza asta a societății am câștigat viață lungă, confort inimaginabil și, deci timp nemăsurat de stat pe tik-tok, dar am pierdut simplitatea, liniștea și naturalețea satului dintre coline? Păi politicienii sunt de vină, laolaltă cu funcționarii publici, medicii și profesorii, că dacă ăștia și-ar face treaba….
Dar eu vorbeam de metamorfoze, nu de răsfățul acestei societății în care toți părem niște domni Goe care vrem și cerem solemn și imperios să vie trenul, să ne salveze cineva, să facă cineva, să dea cineva. Nu degeaba se zice că bătrânii dau în mintea copiilor. Societatea asta, a noastră, bătrâioară deja, cu sângele neîmprospătat de războaie, s-a senilizat într-un mod care ar fi haios, dacă nu ar fi tragic. Suntem nemulțumiții care au, nefericiții cărora nu le lipsește nimic. Ne plictisim, măi, oameni buni, de casele noastre confortabile, chiar dacă înghesuite, de mașinile noastre performante, de sutele de sortimente de mâncare, haine și obiecte, de toate serviciile care ni se oferă, deși nu avem nevoie de ele. Copiii mei se plictisesc într-o casă de jucării și cărți. Fiecare le place și s-ar distra mult folosindu-se. Dar sunt atât de multe încât se simt pierduți, plictisiți, nemulțumiți, nefericiți. Și-atunci urlă, chiar dacă urmările acestui comportament sunt adesea neplăcute pentru ei. Și restul societății, care din păcate nu mai are nici șase ani și nici speranța că se va coace la minte, sătulă de bine și belșug, urlă (mai mult pe rețelele sociale, că dacă ieși în stradă riști să-ți mototolești pantofii) ca un copil râzgâiat și cere altceva, cu lipsa totală de imaginație care să le arată că poate altceva e mai puțin confortabil, dacă nu de-a dreptul dezastruos. De pe margine, spectator al propriului răsfăț și al altora, nu pot decât să mă gândesc că în unele metamorfoze, fluturele liber se transformă în larvă.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „De la omidă la fluture și înapoi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
