De la Dumnezeu la Wotan și înapoi
Încotro mergi, omule? Te-ntorci la Roma să fii, din nou, crucificat întru credință și mântuire?
Pare-se că da, chiar fără să știm, toate drumurile ne duc înapoi la Roma spre a ne lepăda de trupul civilizației pe care am construit-o pentru a învia, mântuiți prin durere și chin. Căci dacă omului îi e suficientă învierea lui Isus pentru a se izbăvi, omenirea are nevoie, se pare, de a se crucifica din timp în timp, spre a renaște prin propriile sale puteri, într-un cerc fără scăpare.
Mă sperie cât de repede se dezintegrează realitatea socială în care trăiam până în urmă cu câțiva ani. În „Pe aripile vântului”, Scarlett O’Hara trece printr-un război, iar pacea îi aduce completa răsturnare a sistemelor sale de valori. Învață că e imoral să fii bogat fără muncă și să deții, ca sclavi, alți oameni, ceea ce poate părea evident din secolul XXI, dar mai învață și că orice cale spre îmbogățire este permisă, atâta timp cât o faci prin puteri proprii. Lumea ei, cu imoralități și moralități demodate, piere ca eșec al propriilor reguli, precum Wotan. Sfârșitul lumii acesteia sudiste nu e tragic, ci doar necesar și istoria care s-a scris de la apariția cărții și până în zilele noastre, ne relevă că noul început a fost de bun augur. Deși, stați așa, ce s-ar fi întâmplat oare, dacă…?
Dar suntem noi, omenirea, un fel de zeu Wotan? Căci la ambii ochi am renunțat de mult în favoarea distracției, nu a cunoașterii. Ne-am mutilat de buna-voie și cu zâmbetul pe buze, enucleând nu un glob ocular, ci gândirea critică și dorința de a învăța și a înțelege, de dragul unor ecrane și a pseudo-adevărurilor care izvorăsc din ele. Nu inteligența artificială și confabulațiile ei ne pun în pericol, cel puțin deocamdată și, aparent, oricum mai târziu va fi prea târziu. Ne pune în pericol refuzul nostru de a învăța și de a gândi. Omul a devenit mare, important, puternic atunci când a învățat intens tot ce putea învăța, găsind apoi utilitatea fiecărui gest învățat. Și astfel omenirea a construit cu trudă și răbdare, în mii de ani, o societate care n-a descoperit nici cum s-aprindă focul de la prima încercare și care a început să sape fundații pentru clădiri pe care să le înalțe a șaptea generație de urmași. Mă-ntorc la Domul din Köln, început în 1248 de niște oameni cu buzunarele mult mai goale, dar cu sufletele pline de credință, de forță morală și de simțul apartenenței la o cultură care nu se termină cu moartea individului. Oameni care încă învățau, deși știau să fie mai nemuritori decât Wotan. Prima utilizare a Domului pentru slujbe s-a făcut în 1322 și, deși deja o parte din numele celor care săpaseră sau căraseră piatră pentru temelie fuseseră uitate, adevărata nemurire, cea prin continuitatea muncii și a credinței, era asigurată tuturor. Poate nu întâmplător pelerinii se închină și azi la Köln moaștelor celor trei magi, primii oameni din afara familiei sfinte care au aflat despre venirea lui Isus și s-au mântuit crezând în Dânsul.
Și după această gură de nemurire, ne-ntoarcem la civilizația noastră „wotaniană” aș putea să spun. Am fost o vreme căutători ai adevărului, ai științei, descoperitori de soluții care ne-au făcut viața mai lungă, mai sănătoasă, mai ușoară și mai frumoasă. Apoi, din plictiseala vieții prea ușoare, împovărați de propriile noastre reușite, uitând că avem privilegiul de a fi aleși să avem liber-arbitru și simț critic, am abandonat lupta pentru cunoaștere în favoarea nimicniciei. Știm din istorie că și alte civilizații avansate s-au prăbușit în uitare și mizerie. Era, oare, sfârșitul nostru evitabil? Sau, ca Wotan, suntem prizonieri ai propriului nostru destin pe care, oricât de puternici și de știutori am fi, nu îl putem schimba? Credeam, în urmă cu doar câțiva ani, că am învățat suficient din istorie. Că vom putea evita colapsul prin evoluție, că date fiind nesfârșitele căi pe care știința le-a deschis ochilor noștri, vom continua, setoși de cunoaștere, să mergem spre mai bine. Mă întreb dacă era doar o iluzie sau s-a întâmplat ceva. Am lăsat din nou o molimă să ne devieze de la drum, precum ciuma lui Iustinian? Sau molima aceasta a fost doar infectarea inevitabilă a unei societăți afectate de putreziciune? Suntem, ca Wotan, victimele propriilor noastre legăminte?
Se întâmplă, zilele astea, o reacție exagerată, ucigătoare, la ceea ce este perceput ca un atac la morală. Cândva, societatea noastră a considerat, pe bună dreptate, că suntem destul de puternici ca să ne permitem să fim buni, toleranți, generoși. Nu a fost o decizie aplicată brusc, ci natural am început să îi acceptăm, să îi integrăm și să îi valorizăm corect pe cei diferiți. Am eliminat, prin educație dar și din senzația că suntem într-o poziție suficient de puternică pentru a ne permite mărinimia, atavicele porniri care ne făceau să îi eliminăm pe cei care erau altfel, ca să supraviețuiască cei ca noi. E rădăcina adâncă a xenofobiei, a naționalismului și a discriminării: eu țin cu tribul meu, cu familia mea, te voi elimina dacă ești altfel fiindcă mă tem că nu există suficiente resurse pentru noi toți. Și-atunci, au ieșit la iveală oameni și comportamente ascunse vreme de secole, considerate rușinoase, ținute secrete tocmai din instinct de supraviețuire. Și, în câteva generații, instinctul de supraviețuire, ameliorat de toleranță pe de-o parte și de excesul de resurse pe de alta parte, s-a atrofiat aproape complet. Ne uităm la războaie la televizor ca la meciuri, căci filmele ne-au desensibilizat deja de tot ce-nseamnă suferință și moarte. Și dacă mai ieri eram foarte toleranți cu toți și cu toate, ne simțim brusc copleșiți de cei diferiți și atunci, cei mai puțin educați, mai atavici se întorc brutal și brusc la intoleranța dinainte. Dar cum spuneam, cu acest nou simț pervertit, bolnav, lipsit de discernământ. Nu ne apărăm împotriva celui care face război, căci el e puternic și ne-ar putea opune rezistență. Ne îndreptăm lipsa de mărinimie asupra victimelor, căci ce e mai ușor decât să lovești într-o țintă deja căzută la pământ? Nu ne opunem celor care aduc în gările și piețele noastre bombe și care au transformat vechile noastre mahalale idilice în spații de luptă cu forțele de ordine, e mai simplu să deportăm minori și șoricei de bibliotecă din laboratoarele științei care deja nu ne mai place. Nu îi corijăm pe tinerii noștri, răsfățați și lipsiți de orizonturi, îi înjurăm pe bieții livratori nepalezi care au străbătut o jumătate de mapamond să ne aducă nouă mâncarea la ușă și să ne strângă gunoaiele. Orbită de faptul că ne-am sacrificat ochii minții în favoare ușurinței de a nu gândi, civilizația noastră simte pericolul, dar nu știe și nu poate să se lupte cu adevăratul inamic. Și, ca să simtă că face ceva, latră ca un câine zălud, la luna plină, amenințare inexistentă și incredibilă. Barbarii nu mai vin, cu adevărații dușmani ne temem să ne luptăm, cunoașterea ne repugnă și învățătura ne sperie, Baldîr, speranța, a murit de mult și-atunci te-ntrebi, ce ne oprește să ne lăsăm înghițiți de lupul întunecat al Evului Mediu? Și de acolo, ca din burta chitului, să renaștem în civilizația Dumnezeului viu, cel fără de început și sfârșit, născut mai înainte de toți vecii, cel care nu luptă cu soarta ci este dincolo de ea.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „De la Dumnezeu la Wotan și înapoi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 