Cum se naște bunătatea și de ce ne poate face nemuritori
M-a întrebat un coleg: „care e scopul tău, că toți avem unul?”. „Să fiu un om bun”, i-am spus, spre nemulțumirea lui, căci zicea că toți declarăm asta. Da, poate, dar cui îi reușește cu adevărat? Că nici sfinții nu sunt neapărat numai și numai buni, cum spune cronicarul despre cel ce va fi să fie Ștefan cel Mare și Sfânt, dar a fost în viața sa pământească „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”. Sigur că nici mie nu îmi reușește tot timpul, ba chiar, dacă îmi întrebați familia, îmi reușește arareori. (Suntem, cumva, anapoda, ne purtăm cel mai frumos cu oameni necunoscuți, în timp ce, în fața familiei noastre, ne permitem comportamente dictate mai degrabă de oboseală și frustrare decât de bunătate.) Dar Dumnezeu mi-e martor că încerc activ, conștient, asumat. Și cred cu tărie că dacă toți am încerca astfel să fim buni, puterea colectivă ar mișca ceva în energiile Universului.
Dacă lăsăm la o parte oamenii afectați de tulburări psihice, care fie nu discern între bine și rău, fie găsesc bucurie în a comite răul, pe care îl identifică corect, majoritatea oamenilor pe care îi întâlnesc sunt, în esență, mai degrabă buni decât răi. Ne naștem oare îndreptați spre bunătate sau societatea a învățat, în milenii de exercițiu să ne canalizeze spre bunătate, comportament aparent mai util grupului decât individului?
Bunătatea nu are baze neuroanatomice și fiziologice simple, nu avem un centru al bunătății în creier sau în inimă. Avem, în schimb, un caleidoscop unic, ca o amprentă digitală, dar mereu în schimbare, ca o apă curgătoare, de genetică, neurotransmițători, hormoni, educație, experiență și voință. Cortexul prefrontal, acea structură miraculoasă a creierului, cu care nu ne naștem, dar pe care o creștem și descreștem cu măiestrie până spre 30 de ani, este centrul bunătății sau răutății noastre. În primii 5 ani de viață, la acest nivel se produce un proces exploziv de creștere, se formează rapid mii și mii de sinapse, cuprinși de fervoare, neuronii se leagă și se împrietenesc haotic. Fiecare experiență, fiecare gest și cuvânt pot determina adevărate avalanșe de sinapse care să modifice, mult sau puțin, dar adesea disproporționat cu amploarea reală a evenimentului, structura cortexului prefrontal. Tot procesul acesta efervescent, rapid, amplu este adesea greu de suportat, mai ales într-o lume care aleargă și ea nebună și haotică, zgomotoasă și strălucitoare, în jurul copilului copleșit de amestecul de haos interior și exterior. Ce ajuta? Fără îndoială, iubirea. Aceea sinceră, omenească, nefiltrată. Ajută și echilibrul mental și emoțional al părinților, precum și exemplul parental. Copilul nu cunoaște lumea și va învăța că ea este așa cum o vede în ochii părinților lui. În primii 5 ani de viață suntem nu numai ancora emoțională a copiilor noștri, ci și filtrul etic așezat în fața ochilor și a urechilor lor. Dacă alegem să le prezentăm o lume rea, urâtă, plină de invidie și meschinărie, ea îi va ține captivi în ea, mai mult sau mai puțin, pentru tot restul vieții. Ce privilegiu și ce responsabilitate imense să schimbi lumea viitorului! Ce mai ajută? Somnul suficient, exercițiul fizic în aer liber, învățarea și interacțiunile sociale. Ca o surpriză poate, învățarea ne face mai buni. Nu doar prin înțelegerea mai bună și mai simplă a lumii, dar prin întărirea sinapselor, prin exersarea unor căi logice, luminoase în haosul despre care am vorbit mai sus. La fel o fac relațiile sociale directe, nemijlocite, în care copilul interacționează „cum îl taie capul”, vede efectele reacțiilor lui și simte, uneori neplăcut, bunătatea și răutatea celor din jur. Iar aici intervine adultul, care modulează percepția realității și răspunsul al cărui cale se va bătători în efervescentul cortex prefrontal. Copilul care va învăța să răspundă răului cu rău va impune neuronilor să formeze sinapse care să valideze această răutate, până când ea va deveni nu doar un răspuns, ci o identitate.
Întorcându-ne la cortexul prefrontal, după perioada 0-5 ani în care crește precum Făt-Frumos, urmează o perioadă de remodelare prin renunțarea la sinapsele mai puțin folosite. Copilul își face ordine în haosul cortexului prefrontal și renunță la căile pe care a trecut rar în favoarea celor bătătorite anterior, cunoscute și înțelese. Și fiindcă e o etapă de optimizare prin reducerea opțiunilor, prea puțin mai putem interveni din exterior asupra deciziei de a elimina o cale sau alta. Va culege ce am semănat în prima parte a vieții lui, având el însuși puține căi de a cultiva comportamente neexersate anterior. Abia în adolescență va căpăta cu adevărat control asupra cortexului prefrontal, putându-și modula prin puterea voinței realitatea în care alege să trăiască. Fiindcă, precum într-un cântec care îmi bântuie neclar mintea, realitatea nu există, ea fiind alterată de modul individual de percepție. Dacă ne învățăm copiii că fiecare furtună e un uragan, viața lor va fi într-un continuu tangaj și e greu să fii bun când ești supus zilnic stresului de a echilibra furtuni care urlă înăuntru și afară. Dacă însă am apucat să îi învățăm că realitatea are și frumos și magie, că furtunile trec spre a lăsa sufletul și cerul mai curate, vor găsi, poate, resurse pentru bunătate. Da, vor avea traume, vor face lucruri greșite, vor condamna și vor ierta, dar, în final, își vor găsi calea lor spre ceea ce i-am învățat că e mai puternic: întunericul sau lumina. Căci vestea bună este că neuroplasticitatea se păstrează până la adânci-bătrânețe, adică creierul rămâne, ca o cocă moale și bună, deschis modelării permanente. Iar după ce furtunoasa adolescență trece, hormonii se mai liniștesc și cortexul prefrontal ajunge într-un echilibru cu sistemul limbic, putem să ne cultivăm bunătatea activ, conștient și voluntar. Dar putem să ne cultivăm și răutatea, e, până la urmă un șir enorm de alegeri, ca niște mici giratorii ce trec aproape nevăzute, dar care, însumate, ne decid calea și destinația. Fiindcă așa cum nu știm care gest al nostru are efect maxim asupra copiilor noștri, nu știm nici ce efecte va avea, pe termen lung, decizia de a ceda locul la coadă, de a îi zâmbi dulce funcționarului morocănos sau de a o oferi o înghețată unui copil necunoscut. În neștiutele căi energetice ale universului, micul nostru gest de bunătate poate să ne schimbe definitiv traseul și locul în care vom ajunge. Iar dacă ne gândim la efectul, iarăși imposibil de estimat, pe care micul nostru gest îl produce asupra celor ce îl văd, tabloul devine imposibil de complex, precum sistemul de robinete din subsolul unui bloc vechi: nu știi unde va răbufni jetul de apă la simpla atingere a celui albastru.
Am învățat scriind acest articol că nu e destul să vrei să fii bun și să reușești asta doar uneori, mai ales afară, printre străini, când filtrele dresajului social funcționează la maxim. Că miza este să transmiți bunătatea trans-generațional, copiilor tăi și, astfel, ca un fir nevăzut, să o întinzi tot mai mult înainte, peste generații. Curând, cândva, oasele noastre se vor întoarce în huma neformată din care ne-am ivit. Mormintele noastre, mai simple sau mai fastuoase, se vor toca și ele, fir cu fir, și vor dispărea. Cerneala cu care numele noastre sunt scrise în registre și documente va păli și se va șterge încet. Până și poveștile noastre se vor risipi neștiute în câteva generații. Dar, așa cum noi facem autostrăzi pe vechile drumuri romane, căile bunătății pe care le bătătorim în cortexul prefrontal al copiilor noștri vor învinge vremea, furtuna și uitarea și ne vor asigura un fel de nemurire. Nu știm ce gest al nostru are mai multă importanța, care va da naștere unei sinapse puternice care va rezista remodelărilor interioare și exterioare. Amintirile mele de la 5 ani sunt foarte vagi și stranii. Îmi amintesc mai bine păsările pictate pe niște cărți de domino, decât chipul tatălui meu cu care jucam acel domino. Fiindcă adesea nu dăm importanță lucrurilor obișnuite, pe care le considerăm ca parte intrinsecă a vieții. L-am pierdut și pe tata și am pierdut și jocul probabil cam în aceeași perioadă, acum 40 de ani. În memoria mea conștientă, jocul și-a bătătorit o cale foarte solidă, în timp ce chipul tatei s-a pierdut cumva. Dar în timp ce jocul doar a existat pe niște cartonașe colorate, pe tata îl regăsesc în ochii fiului meu, în chipul meu obosit din oglinda dimineților, în micile mele obiceiuri fără importanță și, fără îndoială, în exercițiul meu temeinic, de zi cu zi, de a fi un om bun. Dacă voi putea lăsa asta copiilor mei, am putea crede că tata nu a murit niciodată, că l-am salvat cumva de la dispariție, în ciuda faptului că nu am reușit să îi păstrez chipul, altfel decât din poze.
Și iată cum, de fapt, bunătatea nu este mai benefică societății decât individului. Căci este și ea o cale spre scopul suprem și intangibil al omenirii: nemurirea. Un critic atent îmi va spune: și răutatea funcționează la fel de bine în direcția asta. Da, de acord, dar aici intervine orgoliul, până la urmă. Ce vrem oare să cultivăm pe ogorul nemuririi noastre: grâu sau neghină?
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Cum se naște bunătatea și de ce ne poate face nemuritori” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
