Atrofia conștiinței sau întoarcerea mizantropului către lume
Atrofia conștiinței nu există ca termen medical consacrat. În locul acestei formulări, îndatoritorul motor cu inteligență artificială îmi sugerează atrofia cerebrală, adică micșorarea creierului din cauza bolilor sau a vârstei. Și asta mă duce cu gândul la una din întrebările cu răspuns aparent facil, dar nedemonstrat încă: este creierul sediul conștiinței? Care structură, ce mediator, ce succesiune de sinapse ne face atât de diferiți în ceea ce privește conștiința. Mă refer la conștiință ca acel sentiment al responsabilității morale. Adesea aud acuze la adresa generațiilor tinere că ar fi lipsite de conștiință, că aceasta s-ar fi atrofiat sub acțiunea timpului, a lipsei educației, a expunerii excesive la conținut media de slabă calitate. Nu cred ca vreo generație actuală are mai puțină conștiință decât năvălitorii mileniilor trecute sau decât conducătorii războaielor mondiale sau decât inițiatorii masacrului armenilor, al evreilor, al țiganilor sau al populațiilor băștinașe americane sau africane. Până la urmă, cu siguranță, nu noi am inventat tortura, sclavia sau eșafodul. Ba dimpotrivă, nu numai că erau inventate și folosite cu voluptate lipsită de conștiință, ba chiar în vremurile noastre au devenit excepțional de rare și ne revoltă de câte ori le observăm. Nu am inventat noi nici promiscuitatea sexuală sau machiavelismul politic, nici simonia, nici bacșișul și traficul de influență și nici violul, niciunul din comportamentele lipsite de conștiință care ni se reproșează în raport cu mai moralele generații anterioare care purtau costum la trei rânduri și salutau politicos bătrânii. Că fac parte din firea noastră și încă ne plac și ne trezesc instincte ascunse, o dovedesc „Știrile de la ora 5”, cronică a ororilor cu mii de următori avizi. Dar ne face asta mai lipsiți de conștiință decât cei care le-au practicat?
Ne naștem oare cu conștiință sau vine ea la pachet cu educația formală și informală de care beneficiem toată viața din partea familiei, a anturajului, a școlii și a societății? Probabil se combină ambele variante și probabil există ceva în însăși esența fiecărui individ care reglează nivelul de conștiință. Uitându-mă în spate, la evoluția propriei mele conștiințe, observ, fără îndoială, o atrofie a acestei, proces dureros și adesea încetinit cu efort de voință, dar căruia nu m-am putut realmente opune și care, este posibil, să fie responsabil de menținerea minții mele într-o zonă a confortului și a normalului. Deși neplăcut, pentru mine, atrofia conștiinței a fost un proces de igienă, de sănătate mentală, ca o micșorare chirurgicală a unor amigdale prea voluminoase și prea reactive.
Ca într-o anecdotă ale cărei învățăminte le folosesc adesea, atrofia conștiinței se produce pe același principiu cu ajutorul căruia poți fierbe o broască vie: puțin câte puțin, surâzând relaxat ca și cum nimic nu s-ar întâmpla. Îmi amintesc cu nostalgie, dar și cu blândețe de tânăra cu numele meu care intra la facultate în urmă cu aproape 30 de ani. Cred că sunt norocoasă că încă o mai recunosc, că, deși îmbătrânit, de „optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit”[i], sufletul meu a rămas esențial același și atrofia conștiinței doar a lăsat mici cicatrici nemutilante. Facultatea de care vă spuneam m-a pregătit să fiu medic, m-a pregătit științific, dar și uman, să mă cobor în mizeria suferinței omenești și să alin sau să vindec. Dar a început, tăios ca un bisturiu, să îmi amputeze bucăți din conștiința mea hipertrofiată. Nu am ajuns niciodată să renunț la învățat în favoarea metodelor mai facile de a trece examenele, poate și fiindcă eu mă duceam acolo nu să trec examenele, ci să învăț. Dar mi-am înăbușit revolta și am asistat chiar cu zâmbet strâmb cum alții au cumpărat timp, relaxare și prostie în sesiuni. Mi-am găsit chiar o scuză călduță, pansament cu rivanol pentru biata conștiință plină de contuzii: ce-mi pasă mie dacă alții învață sau fură? Un tânăr profesor, inteligent și vizionar, dar sarcastic, mi-a explicat atunci că șarpele pe care îl ignori voit se poate întoarce în cele mai grele momente să te muște, iar colegii care defilează aproape analfabeți, dar bursieri de merit ar putea ajunge să mă trateze în viitor. Asta nu știu să se fi întâmplat încă, dar cu înțelepciunea și sarcasmul vârstei, garantez că o să mi se întâmple. Să nu mă înțelegeți greșit, universitatea mea, încă mult iubita „alma mater” craioveană lupta pe toate căile morale și cunoscute cu fenomenul pe care îl incriminez, așa cu mai bine de un sfert de secol mai târziu, văd această luptă în universitatea în care mi-am găsit rostul. Dar atrofia conștiinței mele s-a produs când am înțeles că răul are căi nenumărate de a-și duce la îndeplinire scopul, căci mijloacele lui nu trebuie să fie nici oneste, nici morale, nici legale. Și eu sau tu, purtători obosiți ai sabiei dreptății nu vom câștiga niciodată acest duel, fiindcă ne vom împiedica mereu de cătușele grele ale moralității de acțiune. Nu putem face dreptate cu riscul de a pieri lumea, așa că trebuie să ne mulțumim cu măsurile pe care conștiința ni le îngăduie și cu apelul la conștiința celor buni pe care îi presupunem amestecați printre cei fără conștiință.
Mi-e greu să rememorez câte umilințe ascundea începutul vieții profesionale pentru un tânăr medic din generația mea. Ce să vă spun, că salariul nu acoperea întreținerea unei luni de iarnă pentru un mic apartament de două camere? Că maximul lux pe care ni-l permiteam era, câteodată, dar nu în fiecare lună, să ne regalăm cu cea mai ieftină înghețată de la mec? Că onoratul minister a redus cu trei săptămâni înainte de rezidențiat materia de la aproximativ 3000 de pagini de tratat medical și 3000 de întrebări grilă de exersat, la doar acele întrebări pe care colegii care deciseseră că tratatul medical e prea greu și nici nu merită răsfoit, le parcurseseră deja de peste 20 de ori? Că nimeni nu avea nevoie de rezidenți, considerați cu grație și eleganță, prin extinderea sensului unei neaoșe vorbe românești, abia „izmene pe călător”? Miezul meu de conștiință încă nu știe ce s-ar fi întâmplat dacă nu aveam noroc. Căci am avut noroc când, lovită dureros ca o bilă de biliard într-un lung carambol, am ajuns în locul în care sunt și astăzi. Un loc în care pacientul este mereu pe primul loc, în care totul este iertat mai puțin nepăsarea față de omul bolnav, un loc în care comercializarea imorală a serviciilor medicale este cu desăvârșire interzisă, iar valoarea profesională este singurul argument acceptat. Mi-ar plăcea să pot spune că, dacă ajungeam într-un loc imoral, aș fi avut puterea să fiu altfel și să îmi păstrez moralitatea, dar sinceritatea nu mă lasă să o fac. Fiindcă în acest loc, conștiința mea a suferit un amplu proces de remaniere și atrofie, sub acțiunea vieții pur și simplu, așa încât mă tem că într-un loc lipsit de moralitate, viața m-ar fi împins spre o pierdere completă a bietei conștiințe, aruncate ca un balast dintr-o nacelă care altfel s-ar prăbuși. Ce am pățit în anii mei de medic din ce în ce mai bătrân și mai lipsit de iluzii? Să nu credeți niciodată că omul obișnuit, normal, de pe stradă, tratat omenește și în slujba căruia ți-ai pus, necondiționat, întreaga știință și abnegație, nu va fi tentat să ceară și mai mult pentru ca, apoi, să plece nemulțumit. Și-atunci când dai tot ce puteai, când faci eforturi și sacrificii mari, rămâi cumva vulnerabil în fața beneficiarului eforturilor tale. Iar nemulțumirea lui te lovește dureros și, implacabil, ajungi să îți pese tot mai puțin. Ajungi să mai păstrezi o fărâmă de energie și bună-voință pentru tine și familia ta, ajungi să îți găsești întâi scuze, apoi explicații și apoi chiar să ridici pretenții privind durata și intensitatea efortului pe care îl depui pentru ceilalți. Începi să prevezi, în fiecare acțiune, nemulțumirea care îi poate urma și asta este o frână teribilă. Neîndoios, medicii sunt orgolioși. Chiar și cei mai modești dintre ei, se simt uneori mai aproape de zei decât ceilalți muritori. Fiindcă, cred eu, nu ai cum să ții în mână o inimă care stă și să o faci apoi să bată fără să te înalți un pic de pe pământ. Dar asta nu ar trebui să fie problema societății și a pacienților. Nu am cerut niciodată ofrande priceperii mele, care este până la urmă, o meserie ca toate celelalte. Dar viața m-a forțat să accepte ofense și jigniri, dispreț și umilință, fiindcă oamenii văd în medic un furnizor de servicii oarecare. Dar nu chiar oarecare, fiindcă serviciile lui au importanță vitală, deci obligațiile și responsabilitățile lui sunt imense. Iar eu mi le asum. Dar mai e ceva dincolo de această povară? Adesea doar dispreț, că, până la urmă, de când lumea și pământul, dai în calul care trage.
Textul ăsta se transformă, pe măsură ce literele se așază pe monitor, într-un fel de cerșeală. Ajung să aflu, scriind, că țin mult la conștiința care mi-a mai rămas, dar că păstrarea ei nealterată depinde de alții, poate chiar mai mult decât de mine însămi. Am străbătut vreo jumătate din vârsta mea de adult păstrându-mi conștiința ca pe o avere, renunțând rar și puțin la bucățele prea terfelite din ea. Și, mai acut ca niciodată, înțeleg că trăind între oameni, depind de ei mai multe decât mizantropul din mine și-ar fi dorit vreodată.
[i] Mihai Eminescu – Departe sunt de tine
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Atrofia conștiinței sau întoarcerea mizantropului către lume” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 