Apoptoza – de la corabia lui Tezeu la programarea genetică
Apoptoza (din greaca veche: ἀπόπτωσις, care înseamnă cădere – a frunzelor din copac sau a petalelor unei flori) este sinuciderea programată a celulelor bolnave sau inutile, un proces controlat foarte riguros de mecanisme complexe. A fost descrisă inițial de Carl Vogt, personalitate extrem de controversată a cercetării medicale, a filosofiei și chiar a politicii, în 1842. Procesul a fost descris mai detaliat de Walther Flemming, descoperitorul mitozelor și al cromozomilor, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, apoi îngropat în uitare și ignoranță, până la folosirea microscopului electronic în medicină, în a doua jumătate a secolului XX. Dar adevărata glorie a apoptozei începe în primii ani ai secolului al XXI-lea, când trei cercetători (Sydney Brenner, Robert Horvitz și John Sulston) au primit Premiul Nobel pentru descrierea genelor care controlează apoptoza. O informație simpatică este faptul că numele acestui proces a fost ales de un profesor de limbi clasice de la Universitatea din Aberdeen care a inclus în alegerea sa inclusiv o recomandare de pronunție (cu accent pe penultima silabă și cu al doilea p mut).
Apoptoza este inclusă în comportamentul normal al celulelor, ea fiind declanșată fie de factori intrinseci (celulele pornesc în acest proces ireversibil de sinucidere fiindcă sunt supuse stresului celular care ar produce, mai devreme sau mai târziu, mutații genetice) sau de factori extrinseci (alte celule emit semnale pro-apoptotice către celulele cu mutații sau infectate viral). Diferența între această fiziologică sinucidere programată și orchestrată încă de la nașterea fiecărei celule și necroză, procesul patologic de moarte celulară neprogramată, este dată nu numai de mecanismele implicate, ci și de faptul că din apoptoză rezultă structuri care pot fi îndepărtate cu ușurință de macrofage, gunoierii normali ai țesuturilor, pe când necroza formează structuri mari, greu de eliminat pe căile uzuale. Dar diferența cea mai importantă între cele două forme de moarte celulară este implicarea celulei în propria sa moarte. În timp ce necroza, moartea catastrofală a celulelor, este o moarte „pasivă” în care victimele nu pot interveni, apoptoza este o moarte controlată de însăși celula victimă, un fel de suicid eroic precum cele ale ultimilor apărători ai bastioanelor cetăților.
Apoptoza e mecanismul care ne face oameni, eliminând diferite structuri embrionare care nu se mai regăsesc la naștere, de exemplu membranele care ne țin degetele lipite ca la rațe sau reptile și dar și mecanismul care, atâta timp cât funcționează fără greș, ne menține în viața. Singurele celule care scapă apoptozei sunt celulele maligne, cele care trăiesc și se divid în ciuda mutațiilor genetice și a anomaliilor structurale pe care le poartă. Această diviziune necontrolată a unor celule bolnave, care ar trebui să meargă pe calea apoptozei, acest refuz celular al sinuciderii este punctul de plecare al cancerului. Și, ca o sabie cu două tăișuri, în cancer, apoptoza este atât purtătoarea problemei, cât și a soluției, numeroase chimioterapice având ca rol tocmai promovarea apoptozei celulelor maligne. Și, ca un al treilea tăiș al imaginarei lame ucigașe a cancerului, unele celule tumorale „învață” să inducă dușmanilor lor, limfocitele anti-tumorale, apoptoză, astfel încât rău-făcătorii celulari împing paznicii la suicid.
Și astfel, normal sau anormal, procesul apoptozei cuprinde zilnic aproximativ 50 de miliarde de celule din corpul fiecărui adult (care e alcătuit, în medie, din 13 trilioane sau 13 mii de miliarde de celule). Unele dintre ele sunt înlocuite de celule tinere, mai sănătoase, neinfectate sau fără mutații genetice. Căci dacă vă uitați în oglindă cu senzația că sunteți tot cel de ieri, ar trebui să știți că 0,5% din ceea ce erați ieri s-a sinucis și a fost, cel puțin parțial, înlocuit. Și sunteți, de fapt, o corabie a lui Tezeu cu față umană, mereu desfăcută și reconstruită.
Cât de interesant e pentru cercetătorii vieții acest suicid celular asumat și programat? Cum a evoluat acest interes? O simplă căutare pe bătrânul pubmed ne aduce niște date fascinante: in anii ’50 apărea maxim o lucrare pe an, în timp ce media în anii ’80 este de 27 de lucrări pe an. În 1990 au apărut 103 lucrări, iar în 1994 numărul crescuse la 1646 de lucrări. Maximul a fost atins în anul 2021 când se consemnează apariția a peste 38 de mii de lucrări pe această temă. În acest context de fervoare științifică, nu e de mirare că apoptoza a depășit limitele biologiei și a pătruns în cele ale filosofiei. Un foarte interesant concept a fost lansat de unul dintre cei mai interesanți filosofi ai ultimilor ani, Daniel C. Dennett, care propune, ca soluție a umilinței degradării, o condiționare genetică a unei apoptoze a întregului organism cândva, la un moment neprecizat după cea de-a 85-a aniversare a fiecăruia dintre noi. Din păcate, Dennett s-a stins de curând, fără să atingă cei 85 de ani programați. Ideea lui suna cam așa: dacă ar fi să alegem cum să ne încheiem viața după ce am atins vârsta de 85 de ani, ce am alege: să fim loviți de trăsnet sau să ne degradăm progresiv până ne stingem? Cum cei mai mulți ar alege trăsnetul și cum acesta lovește prea rar, Dennett propune un mecanism controlat genetic (oferit sau impus tuturor celor în viața și tuturor embrionilor concepuți în viitor) care să elibereze, cândva, după a 85-a aniversare, niște endo-curare, substanțe care să ne sufoce în scurt timp precum celebra curara a triburilor amazoniene. Deși departe de al 85-lea an al vieții mele și complet neconvinsă de faptul că voi păși în el, ideea unei astfel de bombe cu ceas intenționat pitite în ADN-ul meu mă îngrozește. Căci omul nu-i făcut să moară (auto-)programat și, pare-mi-se că suntem mai mult decât o sumă de celule, așa cum lumea e mai mult decât o grămadă de particule de nisip.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Apoptoza – de la corabia lui Tezeu la programarea genetică” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
