Adolescenți
Vouă v-a fost greu în adolescență? Mie da, deși abia îmi mai aduc aminte de acea perioadă. Nu fiindcă aș fi bătrână (deși sunt), ci fiindcă catastrofele epocale pe care le resimțeam atunci au fost întrecute de atâtea mii de evenimente, altfel banale, care încarcă cu greutăți viața unui adult, încât perioada adolescenței mi se pare acum chiar frumoasă. Fiindcă era vârsta de aur și, dacă ar fi să regret ceva, aș regreta că nici atunci, precum nici în copilărie, nu am trăit mai conștient de părțile bune, de energia nesecată și entuziasmul exploziv, de inocența absolută și bunătatea nealterată de care aveam atunci parte. Mi se păreau atunci de la sine înțelese, iar gândul că mă voi trezi vreodată obosită era străin minții mele.
E paradoxal: eram tânără, puternică fizic ca un cal nărăvaș, nu mă durea nimic și nicio stachetă nu mi se părea prea sus, nicio muncă prea grea, niciun efort de nesuportat, dar totuși mă plecam plângând sub greutăți care azi mi se pare mici impedimente nedemne de menționat. Căci mintea și sufletul mi-erau fragile, încă scârțâiau a nou ca o pereche de pantofi de lac abia scoși din cutie. Și așa cum trupul tânăr și sănătatea perfectă nu mă ajutau prea mult să lupt cu problemele lumii, tot așa azi, reziliența psihică și înțelepciunea nu mă prea ajută să lupt cu pârdalnica de durere de șale. Cumva, ca în oglindă, atunci mi se remodela creierul, pregătind copilul care fusesem pentru viața de adult, iar acum mi se remodelează articulațiile, pregătindu-mă pentru a mă întoarce în țărâna din care am venit. Cum ar fi, tot o trecere și asta, că omul e ca apa, când nu vine, pleacă.
Adolescența este o vârstă a dezechilibrelor și a exceselor nu fiindcă cei ce trec prin asta sunt prea răsfățați, răi sau needucați. Ci fiindcă maturizarea creierului se găsește într-un punct de decalaj între dezvoltarea a două structuri esențiale în echilibrul psihic: lobul prefrontal, zona inhibițiilor și a controlului educat asupra acțiunilor, și sistemul limbic, centrul emoțiilor, al recompenselor și al plăcerilor. Astfel, cortexul prefrontal, care funcționează ca o frână, este încă imatur, copilăros, acționează șters și nehotărât, în timp ce sistemul limbic, pedala de accelerație, este hipersensibil și extrem de activ, biciuit de furtuna hormonală specifică vârstei. Încercați dumneavoastră să coborâți pe niște serpentine cu o frână obosită și o accelerație hiperreactivă. Dar să nu vă enervați!
Și dacă imposibilitatea sincronizării maturizării creierului nu era suficientă, să știți că nici neurotransmițătorii, micile molecule ale fericirii și nefericirii, nu sunt prea echilibrate în adolescență. Dopamina, neurotransmițătorul căutării, impulsivității și al plăcerii active, se secretă din abundență, în timp ce serotonina, molecula liniștii mentale și a echilibrului, oscilează brusc și semnificativ.
Dacă o mașină cu dezechilibru între frână și accelerație trebuie dusă în service, un adolescent cu asincronism de dezvoltare emoțională și rațională ar trebui tratat cu răbdare și iubire, fiindcă momentul este o fereastră de dezvoltare, iar drumul spre un adult echilibrat și matur, care să fie și responsabil, dar și jovial, se construiește cu suport social. De-ar fi așa de simplu! Impulsivitatea adolescenților, necontrolată de inhibiții prefrontale și de dureri de șale, poate fi periculoasă și este, fără îndoială, greu de înțeles și acceptat. Pentru adolescenții de pe vremea mea, interiorizarea trăirilor era mult mai comună și mai ușor de aplicat. Învățasem, încă de mici, să fim tăcuți și să nu dăm prea mare atenție sentimentelor noastre. Cu siguranță atâta interiorizare nu ne făcea bine, aducea cu ea frustrări înghițite și anxietăți pustiitoare. Aveam muzica, poezia, lectura, lacrimile și cumva cei mai mulți răzbăteau spre vârsta adultă, adesea cu sufletul ciuntit sau prea plin de amar. Amarul ăsta izvorăște acum din acțiunile noastre de adulți, uitați-vă numai cât venin se împrăștie la cea mai banală interacțiune umană. Fiindcă, cumva, printr-o conjugare a libertății de gândire și cuvânt, a ușurinței de a disemina, pe de o parte, gândurile noastre cele mai ascunse și, pe de altă parte, de a le citi pe ale altora, și a lipsei de lupte reale în viața noastră, s-a ajuns ca inhibițiile anormal de mari pe care ni le-au impus vremurile în adolescență să se anuleze și să ne permită o revărsare necontrolată de frustrări și venin. Întâlnirile între oameni necunoscuți din autobuz, de la coadă din magazin sau din subsolurile postărilor gastronomice au devenit maidane pe care bătrâni blocați în adolescență se ceartă imatur și steril, fără argumente, cu jigniri fizice și porecle de curtea liceului industrial. Urându-i pe cei mari, care în situația asta nu mai sunt părinții, ci politicienii, factorii decizionali, șefii, dar rămânând, din comoditate, dependenți economic de ei, pseudo-adolescenții semi-centenari au mult timp liber, multe resurse neutilizate, multe frustrări scăpate de sub control și drept nesfârșit la microfon. Și, precum un bețiv ce perorează în miez de noapte către boschetul sub care s-a aciuat, umplu spațiul fizic și virtual cu lamentații și acuze, rezultat al unui întârziat dezechilibru între maturizarea sistemului limbic și a cortexului prefrontal.
Generația asta, crescută cu cheia la gât și cu convingerea că bărbații nu plâng și femeile nu pot fi președinți, este, cel mai probabil, pierdută definitiv. E suficient să priviți spre vârful politicii, științei, administrației, artei ca să vedeți că noi, această generație de care vă vorbesc, nu avem nici măcar elitele care să ne poarte spre o salvare prin valoare. Oamenii buni, care au și minte, și învățătură și curaj și stofă de lideri, sunt pierduți pe undeva, muncind pe brânci, fără să găsească calea spre vârf, fără ca vocea lor să se audă peste corul plângerilor colegilor lor. Uitându-mă la oamenii care ajung, zilele astea, să ne conducă, îmi dau seama că sunt cei mai slabi lideri pe care i-am văzut eu, acceptați sub sloganul „alții mai buni nu avem”, dar incapabili să canalizeze energiile bune ale generației lor. Nu idealizez liderii altor generații. Mulți erau corupți, inculți, necinstiți, dar cumva vocile lor s-au auzit mai puternic și capacitatea lor de reprezentare și conducere a fost mai pregnantă. Astfel că și-au condus generațiile pe o cale, mai bună sau mai rea, cum le-au permis vremurile, puterea și conștiința. Iar la scara istoriei, orice cale este mai bună decât deriva în care generația mea de adolescenți cărunți, triști și neînțeleși, plutește. Nu am avut nici viața grea a bunicilor noștri încercați de războaie sau a părinților noștri îngenuncheați de comunism. Nu avem nici viața ușoară, marcată de lux și abundență, a copiilor noștri. Am avut și greu și ușor, și bine și rău, și speranțe și dezamăgiri. Nu am avut însă suport social să depășim adolescența și am rămas captivi în ea.
Se vorbea în anii ′90 de generația de sacrificiu. Erau cei care își crescură copiii în sărăcia și întunericul comunismului feroce, care după Revoluție și-au văzut valorile prăbușite și au văzut, din cenușa giganților industriali, ridicându-se hidra urâtă a șomajului. Unii au plecat în țări străine, lăsând acasă familia și o jumătate de suflet și au trăit apoi, până la bătrânețe, pendulând între două lumi fără să-și găsească în niciuna un locușor confortabil. Alții s-au afundat în sărăcie și disperare, au muncit „fără carte de muncă” pe salarii mizere, făcând munci pentru care nu erau calificați, târându-se până la pensie, doar pentru a se regăsi la bătrânețe săraci și frustrați.
Noi ne-am trăit adolescența în anii aceia tulburi ai schimbării sociale. Părinții, profesorii, adulții din preajma noastră erau copleșiți de realitatea care năvălea peste ei fără explicații. Toți vruseseră să scape de comunism. Toți văzuseră unde duce drumul democrației și al economiei de piață. Dar drumul, ca atare, le era tuturor necunoscut. Și piedicile lui, dezamăgirea că libertatea a adus sărăcie și nu belșug, senzația că au dat vrabia din mână pentru un miraj de care peste un deceniu nu au părut să se apropie, toate astea au adâncit ruptura dintre generațiile de adulți și adolescenții lor. Și așa noi, adolescenții acelor vremuri, am ajuns adulții fără perspective de azi. Belșugul promis în 1990 este prezent și aproape ne strivește, libertatea ne încarcă ca un balast și ne simțim o altă generație de sacrificiu. Adolescenții noștri, cuprinși de aceeași derivă, par a perpetua incapacitatea de a primi sprijinul de care au nevoie spre a se maturiza. Și, oricât de fără ieșire ar părea acest cerc vicios, cred că toate se vor rezolva dacă ni se dă timp. Trecem și noi printr-o maturizare dureroasă a societății, printr-un fel de adolescență rebelă și impulsivă care va lăsa locul maturizării pe care o vedem în lumea care a trecut prin același punct cu multe secole înaintea noastră.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Adolescenți” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
