Demiterea lui Nicolae Titulescu (29 august 1936)*
În desfăşurarea perioadei interbelice (1918-1940) schimbările neaşteptate la conducerea treburilor statului roman au fost frecvente. Acest fapt a avut o cauzalitate multiplă: de la manevre diplomatice la Conferinţa de Pace de la Paris (în 1919), tulburări social-economice şi mergând până la asasinate politice. Doar un singur partid a guvernat neîntrerupt un întreg mandat de 4 ani (este vorba de guvernarea liberală, 1922-1926).
Prim-ministrii s-au succedat cel mai des, într-un ritm de o personalitate la nouă luni (statistic 29 persoane în 22 ani). În cazul miniştrilor de externe a existat un interval mai larg, o mai mare stabilitate (23 persoane în 22 de ani), care e normală în condiţiile în care doi oameni politici au ocupat funcția timp de aproape zece ani. Aceştia au fost I.G. Duca şi Nicolae Titulescu. Cu atât mai mult ne va interesa destinul eforturilor celui din urma om politic menţionat, de departe cel mai stabil și renumit om politic în această demnitate.
Orice s-ar spune despre sensul acţiunilor lui Nicolae Titulescu, faptul că timp de aproape două decenii s-a aflat pe un loc de frunte în diplomaţia românească, din care cinci ani şi două luni în cea mai înaltă funcţie, nu poate să nu atragă atenţia ori interesul asupra finalităţii acestei cariere în ziua de 29 august 1936. Frapează atât caracterul intempestiv al acțiunii, cât şi procedura lamentabilă prin care s-a pus în practică demiterea lui N. Titulescu.
Tipologia demiterii a scos în evidenţă rațiunea în care se desfășura politica externă a statului român în anul 1936. Acest an – 1936 – radiografiază bine starea politicii externe într-un moment de cumpănă din istoria Europei, marcat de ascensiunea fascismului în pragul declanşării celui de-Al Doilea Război Mondial.
Raportând cazul demiterii lui Titulescu la orientările politice ale partidelor din România, întâlnim o reacţie complet opusă așteptărilor. Frontul politic s-a manifestat neaşteptat faţă de demiterea lui Nicolae Titulescu şi disproporţionat în raport cu doctrinele şi strategia vehiculate. Astfel lideri de partid, precum Gheorghe I. Brătianu, ce nu creditaseră orientarea de politică externă promovată de Nicolae Titulescu, au condamnat procedeul utilizat pentru îndepărtarea sa, scoţând chiar în evidenţă prejudiciile politice şi morale. În timp ce personalităţi care au subscris acţiunilor ministeriale la modul superlativ, au considerat acelaşi eveniment ca pe un fenomen cvasinormal sau l-au trecut cu vederea pur și simplu.
DEMITEREA LUI NICOLAE TITULESCU.
STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR
Înainte de a expune spre analiză ipotezele legate de cauzele demiterii lui Nicolae Titulescu aducem spre observaţie date şi fapte sigure, prezentate sub formă cronologică. Astfel contribuim pe de o parte la crearea unui cadru de referinţă obiectiv, iar pe de altă parte la uşurarea abordării subiectului prin familiarizarea cu datele imediate ale problemei.
Desfăşurarea evenimenţială cuprinde ultimele două luni ale activităţii ministrului român (lunile iulie şi august 1936). Începe cu momentele în care lucrurile se precipită şi apar semne evidente ale imposibilităţii de colaborare dintre factorii de decizie implicaţi: factorul monarhic, primul-ministru şi ministrul de externe.
1 iulie 1936 Convorbire telefonică Titulescu-Savel Rădulescu (secretarul de stat la Ministerul Afacerilor Străine, apropiat al ministrului) în care se exprimă ideea lipsei de sprijin din partea primului-ministru, Gh. Tătărescu, vizavi de eforturile de la Geneva.
1 iulie 1936 Titulescu intervine la Geneva, în Adunarea Societăţii Naţiunilor, protestând împotriva atitudinii asistenței față de Haile Selassie, împăratul Etiopiei. Acesta făcuse apel, fără succes, la Liga Naţiunilor împotriva cuceririi ţării sale de către italieni (1935–1936).
1 şi 2 iulie 1936 Convorbiri telefonice Titulescu-Stelian Popescu (directorul ziarului Universul între anii 1916-1943) pe tema lipsei de sprijin din partea guvernului grupat în jurul lui Tătărescu.
4 iulie 1936 Societatea Naţiunilor ridică sancţiunile economice împotriva Italiei pentru agresiunea asupra Etiopiei (sancţiuni ce fusesera susţinute cu vehemență de către Titulescu).
11 iulie, ora 13 – 14 Titulescu, părăsind brusc Conferinţa de le Montreux, soseşte cu trenul la Bucureşti, unde îşi înaintează demisia.
11 iulie, ora 15 Audienţă la Carol al II-lea a lui Gheorghe Tătărescu. Acesta prezintă un referat dinainte elaborat în legătură cu ,,demisia domnului Nicolae Titulescu„, sugerând acceptarea acestui act.
11 iulie, ora 18 Audienţă la Carol al II-lea a lui Nicolae Titulescu, programată la ora 16 şi ţinută între orele 18-22, motivată de prelungirea cu două ore a celei anterioare (a primului-ministru, Gheorghe Tătărescu).
13 iulie 1936 Titulescu este numit senator pe viață.
14 iulie 1936 Gheorghe Tătărescu, Ion Inculeţ, Victor Antonescu şi N. Titulescu semnează o Platforma Program, în care se consemnează solidarizarea guvernului cu politica externă promovată de ministru fixându-se şi anumite limite. (,,Încetarea atacurilor prin presă contra tuturor statelor străine şi în special contra regimurilor lor interne, chiar dacă politica lor externă nu concordă cu a noastră, asemenea acte neputând decât slăbi poziţiunea externă a României”, s.n.). Lui Titulescu ,,îi sunt reînnoite puterile depline pentru a semna un pact cu U.R.S.S.”.
15 iulie 1936 Comunicat de presă al guvernului care exprimă solidarizarea faţă de politica externă, aşa cum este ea dusă (text redactat de Tătărescu după spusele lui Titulescu în ,,Politica externă…”, pp. 41–42).
15 iulie 1936 Guvernul român ridică sancţiunile contra Italiei instituite prin decrete în 19 octombrie 1935 şi 16 noiembrie 1935, precum şi în 16 mai 1936.
18 iulie 1936 Titulescu pleacă la Montreaux, planificând să-și petreacă concediul la Cap Martin (Elveția).
18 iulie 1936 În Spania izbucneşte rebeliunea fascistă contra guvernului republican.
20 iulie 1936 Discurs în Conferinţa de la Montreaux.
21 iulie 1936 Convorbiri cu Maxim Litvinov, urmate de încheierea la Montreaux a unui Protocol privind Pactul de asistenţă mutuală între România şi U.R.S.S.
14 august 1936 N. Titulescu discută cu Pierre Cot, ministru francez, eventualitatea unui pact româno-francez.
15 august 1936 Declaraţie a guvernului francez care cheamă la neimixtiune în afacerile spaniole.
18 august 1936 Aflat la Cap Martin, Titulescu sfătuieşte guvernul român să adere la declaraţia de neintervenţie în treburile spaniole, formulând rezerve prin care România îşi păstra dreptul de a oferi ajutor unui guvern ,,împotriva unei rebeliuni” (s.n.).
sfârşitul lunii Titulescu deturnează comenzi româneşti de armament (100 de tunuri şi 15 avioane) din Franţa în favoarea republicanilor spanioli fără asentimentul guvernului român şi în spiritul rezervelor personale la neintervenţionism, dar în contra Platformei Program din 14 iulie 1936.
29 august 1936 Ministrul Afacerilor Străine al României, Nicolae Titulescu, este demis împreună cu secretarul de stat Savel Rădulescu printr-o remaniere guvernamentală sub pretextul ,,omogenizarii” guvernului, Titulescu nefiind membru P.N.L..
30 august 1936 Funcţia deţinută de Titulescu, aflat în străinătate la Cap Martin, este preluată de fostul ministru de finanţe, Victor Antonescu.
septembrie 1936 Carol II emite decretul 2032 prin care interzice orice formă de comerţ cu armament ce ar relaţiona prin sau din România spre Spania.
Necesar ni se pare a adăuga acestor fapte declaraţia Consiliului de Miniştri din 29/30 august 1936 în care se spune că: ,,Guvernul va continua aceeaşi politică externă care a fost făcută de toate guvernele României întregite şi a cărui executor a fost, în ultimul timp (sic!), Nicolae Titulescu„[1], declaraţie confirmată şi de Victor Antonescu în 2 septembrie 1936, precum şi în 1937.
Pe bună dreptate, Nichifor Crainic, directorul revistelor Gândirea şi Sfarmă Piatră, interpreta[2] comunicatul guvernului în felul următor: ,,Ar reieşi din această declaraţie ministerială că politica d-lui N. Titulescu a fost foarte bună de vreme ce ea va rămâne aceeaşi, dar numai persoana sa n-a fost bună de vreme ce a fost înlocuită”. Acceptând formal logica declaraţiei lui Tătărăscu, Crainic ridică problema succesorului: ,,Dacă persoana care nu e bună se numeşte Nicolae Titulescu, [atunci] persoana care a fost găsită foarte bună se numeşte Victor Antonescu”.
V. Antonescu nu era o personalitate în relaţiile externe. Probabil tocmai asta au şi avut în vedere regele şi primul-ministru când l-au numit. Ocupase succesiv funcţiile de ministru al finanţelor între decembrie 1916 – iulie 1924. Între 1933 şi 1936 este titular la Justiție şi Finanțe.[3]
Este de adăugat că subsecretarul de stat la Afacerile Străine, Savel Rădulescu, a fost la rându-i înlocuit.[4] De asemenea şi miniştrii României din unele capitale europene sunt înlocuiți. Aceste desfăşurări arată că nu era vorba de o simplă remaniere sau ,,omogenizare” a guvernului, ci a fost vorba de o schimbare mai amplă în continuitatea conducerii Ministerului Afacerilor Străine (M.A.S.).
Crainic îl descrie pe continuatorul politicii externe în cuvinte batjocoritoare, în contrast cu portretul domnitorului Ștefan cel Mare: ,,Noi îl ştim pe d. Victor Antonescu: un om mititel de statură şi foarte mediocru de stat. În ţară numele acesta nu spune absolut nimic deosebit”.
Deşi Crainic a fost în grupul politicienilor şi ziariştilor ce au criticat orientarea politică a lui Titulescu, el consideră că ,,trebuie să se facă dreptate celui lovit”: ,,Recunoştinţa patriei nu se manifestă cu picioare în spate. Nicolae Titulescu n-a fost un simplu executor în politica externă, ci un mare iniţiator şi un animator fără egal al ei. El era prestigiul însuşi al acestei politici, cu personalitatea sa care îşi aruncă umbra departe, peste hotarele ţării. Gloria lui internaţională era mândria naţională. Până la acest prestigiu nu ne va ridica niciodată vreun om, a cărui statură pitică nici n-o pot vedea vecinii de peste gardul graniţelor ”.
Un alt aspect este tipologia demiterii. Ministrul român a aflat de eliberarea din funcţie mai întâi prin presă, la Cap Martin după cum mărturiseşte în cartea sa, ,,Politica externă a României (1937)” (p. 46). O transmitere a instrumentelor de lucru între cei doi miniștri nu a existat. Aceasta cu atât mai mult cu cât nici Titulescu nu a informat la timp guvernul român despre stadiul lucrărilor sale, păstrând secretul asupra Protocolului cu Litvinov, aşa cum se angajase. La rândul său guvernul se eliberase complet de serviciile ministrului, acesta nefiind solicitat pentru nicio funcție.[5]
În abordarea istoriografică de la noi, o bună perioadă de timp a avut pondere teza care pune actul din 29 august 1936 pe seama intenţiei guvernului român de a îngheţa relaţiile cu U.R.S.S. Acest punct de vedere a polarizat cercetările istoricilor George G. Potra (1982), Gheorghe Buzatu (1982) şi Valeriu Florin Dobrinescu (1982, 1991), pentru a nu aminti decât pe cei care au formulat aceste idei mai aproape de noi. De asemenea, istoriografia sovietică a continuat punctul de vedere politic exprimat oficial în epocă de către Maxim Litvinov în numele guvernului U.R.S.S., prin care demiterea era considerată o denunţare a relaţiilor dintre cele două popoare, în ciuda asigurărilor date de partea română că nu era vorba de aşa ceva.
O ordonare a posibililor factori justificatori ai demiterii lui Nicolae Titulescu presupune îmbinarea mai multor criterii: cronologic, stabilirea caracterului direct sau indirect de influenţare, exercitarea acţiunii din interiorul sau din afara ţării, în fine, după originea sursei care a formulat ipoteza şi anume contemporani ai evenimentelor sau nouă. Fără a putea absolutiza o anume perspectivă, aceasta din cauza complexităţii problemei, sintetizăm ca având relevanţă următoarele aspecte, indicând şi eventualii susţinători:
1. Existenţa unui dosar fabricat de Gestapo, numit ad-hoc dosarul Titulescu şi care a fost destinat subminării ministrului în ochii factorilor de decizie din România. (I. Chiper, Fl. Constantiniu [6], 1969; parţial A. Hillgruber [7], 1965).
2. Așa-zisul mesaj adresat de cancelarul Germaniei, Adolf Hitler, regelui Carol şi concretizat în misiunea lui Octavian Goga. (I. Chiper, Fl. Constantiniu, 1969).
3. Atacurile forțelor politice interne (Gh. Tătărescu, 1936 [8]; I.M. Oprea [9], 1966)
4. Presiunea exercitată de frontul extern; acțiunea Germaniei, Italiei, Poloniei şi Iugoslaviei (parţial A. Hillgruber, 1965; I.M. Oprea, 1966).
5. Reglarea şi adaptarea politicii externe la noile realităţi, ca ,,o dovadă de realism politic, într-un moment de cotitură a politicii mondiale” (Gh. Buzatu, V. Dobrinescu, 1982).
6. Arbitrariul în deciziile regelui Carol II (Radu Lecca, parţial I. M. Oprea).
7. Animozităţile din cadrul M.A.S. (parţial Gr. Gafencu).
8. Neînţelegerile cu şeful guvernului, Gheorghe Tătărescu (parţial Nicolae Titulescu).
9. Demisia în sine dată de ministru ca factor ce a precipitat deznodământul (parţial Gh. Tătărescu).
10. Acțiunea forțelor decizionale interne în direcția evitării unei înțelegeri cu U.R.S.S., sub forma unui pact de asistență mutuală cu această țară (G.G. Potra [10], diplomația sovietică, Nicolae Titulescu, parțial Gh. Buzatu, Valeriu Dobrinescu, 1982).
11. Deturnarea comenzilor militare ale statului român din Franța în favoarea comuniștilor din Spania (I.M. Oprea, 1966; A. Hillgruber, 1965; Valter Roman, 1980; parțial G.G. Potra, 1982).
12. Atitudinea lui Titulescu față de începutul războiului civil din Spania în contra spiritului Platformei din 14 iulie 1936, a limitărilor impuse de acest document.[11] (Valter Roman,1980).
13. Politica în ,,stil personal” a lui Titulescu în contradicţie cu dinamica regimului lui Carol al II-lea, orientat spre dictatură (Constantin Argetoianu, 1936; Savel Rădulescu, 1969; Neagu Cosma, 1990). [12]
14. Prejudiciile aduse de către Titulescu relațiilor externe ale României prin activitatea de la Societatea Naţiunilor şi ca şef de politică externă (parţial A.C. Cuza şi Gheorghe I. Brătianu, 1936).
15. Retragerea a României din zonele de tensiune ale relaţiilor internaţionale sub pretextul neutralității (Gh. Tătărescu).
16. Eşecul politicii de securitate colectivă promovată de N. Titulescu, situaţia internaţională coroborată cu presiunea dreptei româneşti (I. Scurtu, 1982, 1996, 2003)
Nu am inclus între perspectivele de mai sus, pretextul înlăturării dat de Gheorghe Tătărescu şi anume nevoia de ,,un guvern numai în cadrul partidului […] asigurându-i astfel unitatea şi omogenitatea”. Cu alte cuvinte, lipsa calității de membru P.N.L. devenea după mai mult de patru ani în serviciul liberal un impediment, deși acesta declara în același timp că politica externă nu este ,politica unui partid”, ci a neamului, a țării etc.
Prima apreciere ce poate fi făcută în urma parcurgerii tezelor de mai sus este legată de complexitatea problemei. Cu atât mai mult evenimentul este susceptibil unei cauzalități multiple generate nu doar de mulțimea perspectivelor, ci de faptul că absolutizarea uneia singure lasă neexplicate altele. Este cazul tezei după care demiterea lui Nicolae Titulescu a fost făcută cu scopul de a evita semnarea acordului cu U.R.S.S.. Această teză pe de o parte nu ne spune nimic despre motivația celorlalte schimbări operate în diplomație, nici despre renunțarea totală la serviciile lui Titulescu. Pe de altă parte nu justifică greutatea unor alte elemente pe care fie le minimalizează pentru a augmenta propria concluzie, fie le consideră fără relevanță (exemplu atitudinea ministrului față de evenimentele din Spania) pentru a da coerență propriei perspective.
DEMITEREA LUI NICOLAE TITULESCU. CRITICA PUNCTELOR
În ceea ce privește asa-zisul ,,dosar Titulescu”, important, credem noi, este să judecăm rolul pe care acesta l-ar fi jucat în politica Bucureştilor în august 1936.
Germania a fost în această perioadă campioana incontestabilă a revizionismului. Din acest punct de vedere, în politica internaţională, se plasa în postura de oponent al României care dimpotrivă, susţinea fervent respectarea Tratatelor din 1919-1920, politica de menţinere a statu-quo-ului. De asemenea, în ultima conflagraţie mondială de dinainte de 1936, România se situase în 1916 în tabăra inamică, după ce semnase în 1883 un Tratat de alianţă cu Germania pe care nu l-a respectat. Timp de 31 de ani acest tratat a asigurat securitatea României faţă de Rusia, însă, în momentul în care Marele Război a început, România s-a dezis de obligațiile sale după modelul Italiei. Ulterior a trecut de partea inamicilor Germaniei fără a declara război acestei ţări, așa cum se cunoaşte, declarația a fost formulată doar împotriva Austro-Ungariei.
Este greu de conceput, iar documentele istorice infirmă, că regimului de la Bucureşti îi lipseau informaţii despre activitatea de ansamblu a funcţionarilor săi şi că acestea ar fi fost aşteptate tocmai de la Berlin. Se poate accepta însă ideea că presiunile făcute de propaganda şi diplomaţia germană aveau un suport bine organizat. Încă din 1934 au apărut primele semne de imixtiune a Germaniei în viaţa politică românească. [13] Într-o situaţie similară se înscrie şi eventuala ,,misiune a lui Octavian Goga”, care ar fi adus un mesaj personal al lui Adolf Hitler către Rege şi în care se cerea înlăturarea lui Titulescu. [14] În august 1936 nu mai era un secret pentru nimeni că acţiunile acestuia veneau într-o evidentă contradicţie cu politica Berlinului. Regimul lui Carol nu dorea o apropiere reală de Germania, aşa că la M.A.S. nu se impunea o schimbare – din acest punct de vedere – în 1936, adică al încurajării legăturilor cu Europa Centrală. O dovedește schimbarea în sine a unui francofil cu un alt francofil, precum şi declarațiile guvernului care nu dădeau nici o speranţă Berlinului, nici imediat după 1936. Este greu de închipuit mecanismul prin care Carol al II-lea se conformează deciziilor Conducătorului Germaniei (Adolf Hitler) prin omul politic Octavian Goga. Prima concesie în acest spirit se va face abia la numirea guvernului Gigurtu la 4 iulie 1940, numai după capitularea Franţei.
Despre rolul unor ţări în subminarea poziției ministrului de externe, fiind vorba de acţiunile atât ale unor state revizioniste ca Italia şi Germania, dar şi aliate, Polonia şi Iugoslavia, putem sesiza faptul ca în dezbaterile internaționale acțiunile lui Titulescu erau judecate independent de opinia celorlalți factori de decizie de la Bucureşti, deşi în cele mai multe cazuri acestea se confundau cu voința celor ce determinau politica externă. Pentru aceasta stă mărturie reînnoirea puterilor depline date ministrului, ultima oară chiar în 14 iulie 1936, adică cu mai puţin de două luni înaintea demiterii.
Opoziţia creată din partea Germaniei şi a Italiei faţă de Titulescu a fost determinată de o necesitate obiectivă. Ea era expresia relansării politicii revizioniste şi respectiv antirevizioniste într-o Europă ce mergea prin concesii spre un nou război mondial. Aceste tensiuni erau amplificate de reprezentarea la Societatea Națiunilor, locul unde relaţiile româno-italiene şi româno-germane aveau să sufere cele mai însemnate deprecieri. Aici Nicolae Titulescu a atacat deschis politica revizionistă şi agresivă a Germaniei şi Italiei. Această politică a fost favorabilă apropierii dintre Roma, Berlin şi Budapesta, lucru materializat mai târziu. Sprijinul acordat de România, Abisiniei prin cuvântul lui Titulescu în Ligă a fost o iniţiativă justă, prietenoasă, dar nu a asigurat interesele României pe termene mai scurte sau mai lungi. Iniţiativele lui Titulescu au contribuit covârșitor la impunerea de sancţiuni economice Italiei. Ca urmare, România a refuzat să satisfacă cererile Italiei de import de petrol. Ironia sorţii va face că Italia își va lua petrolul românesc prin intermediul Ungariei, care îl importa de la noi pentru a-l da Italiei. Acest fapt a fost o eroare a diplomatului român care a cimentat prietenia dintre guvernele italian şi ungar. Efectele acestui gen de eroare se pot contabiliza în ,,arbitrajul” făcut de Italia şi Germania la Viena (30 august 1940), când România a pierdut în favoarea Ungariei cca. 43,000 km2 (Transilvania de Nord).
Documentele diplomatice atestă legătura riguroasă şi de detaliu a ministrului Titulescu cu guvernul şi regele materializată în multitudinea de telegrame trimise în România şi care erau ,,încărcate cu preciziuni […] inutile”, ,,spaima ataşaţilor de legaţie, cifrori şi descifrori”. ,,De aici, un izvor de neînţelegeri şi fatale conflicte între Minister şi Titulescu”. [15]. În aparatul diplomatic al României apare o lipsă de coeziune şi loialitate faţă de strategia şefului ei. Astfel, ambasadorul României la Varşovia, Victor Cădere, licita punctul de vedere oficial polonez şi nu pe cel românesc vizavi de relaţiile româno-sovietice în chestiunea încheierii pactului de asistenţă mutuala cu U.R.S.S., punct de vedere ce avea destui susţinători şi în ţară. Nepotrivirile mesajului în afară trădează falsa convergenţă a frontului politic românesc în problemele externe (creditată de unii specialişti români în istorie contemporană), dar şi lipsa unei înalte coordonări în acest sens, ceea ce nu se întâmplase în ultimul sfert de veac al secolului XIX şi la începutul secolului XX. Este lesne de sesizat că în perioada de referinţă (1936) implicarea primului-ministru în politica externă este mediocră în raport cu cea a predecesorilor săi din vremea lui Carol I sau Ferdinand. Lipsa de coeziune a Consiliului de Miniștri avea bază şi în tendinţele, şi-n caracterul regimului carlist, în care rolul monarhului era augmentat, afirmarea oamenilor politici depinzând de acest fapt.
DINAMICA REGIMULUI CAROL II
ŞI DEMITEREA LUI TITULESCU
Evoluţia spre dictatură nu a fost după părerea noastră un scop în sine al domniei regelui Carol al II-lea de la bun început (1930), ci mai degrabă consecinţa inevitabilă a actelor monarhului, care se va vedea constrâns să oficializeze o situație de fapt coroborată cu dorința de a prelungi nelimitat propria domnie. Din această realitate s-a şi extras părerea că demiterea lui Titulescu de fapt ,,nu ascundea decât dorinţa regelui Carol al II-lea de a pregăti dictatura„. [16] Acest fapt venea aparent în contradicție și cu politica în ,,stil personal” a lui Nicolae Titulescu. Dar actele și orientarea de politică externă ale ministrului nu erau acţiuni disidente faţă de monarh şi primul-ministru. O dovadă este corespondenţa masivă adresată factorilor de decizie de la Bucureşti. Acest lucru nu infirmă caracterul predictatorial al regimului lui Carol al II-lea.
În istoriografia noastră mai recentă, vizavi de problematica chiar teoretică a dictaturii lui Carol al II-lea, s-a preferat sintagma mai blândă și evazivă de ,,regim autoritar„. Cea mai veche utilizare a ei în istoriografia noastră modernă pare a fi fost făcută de către istoricul Constantin C. Giurescu [17] după război şi privea ultimii ani de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Dar totodată, regimul dictatorial al lui Carol al II-lea a fost caracterizat pe bună dreptate ca „terorism de stat” de către istoricul Narcis Dorin Ion [18].
Este și cazul regimului dictatorial al generalului Ion Antonescu (1940-1944), considerat ca fiind ,,regim de război„, pentru evitarea raportării între democraţie şi dictatură, confundată frecvent cu totalitarismul [19].
Apreciem că ministeriatele lui Tătărescu au fost o faţadă democratică ce masca germenii dictaturii regale. De altfel, Tătărescu nu va ezita să se pună şi în slujba regimului procomunist într-o perioadă dificilă pentru România (martie 1945 – noiembrie 1947). Dar în ce măsură au afectat aceste tendinţe spre dictatură mandatul lui Nicolae Titulescu? Contemporani ai evenimentelor (Savel Rădulescu, Radu Lecca) au creditat opoziția de putere între Carol şi Titulescu ca fiind cauza, deşi documentele dau o perspectivă opusă. Titulescu însuşi se considera în serviciul exclusiv al regelui, indiferent care ar fi guvernul.
De bună seamă că din această colaborare nu lipsea dezbaterea raporturilor româno-sovietice intens discutate şi în Parlament şi care-l preocupaseră pe ministru de la începutul mandatului, după tratativele de la Riga. [20] Faţă de o posibilă supralicitare a relaţiilor cu U.R.S.S. şi parţial în detrimentul celor cu Germania, frontul politic reprezentat de Partidul Național Liberal – Gheorghe Brătianu, Partidul Național Creștin (Goga-Cuza), Legiunea şi alte grupări au reacţionat vehement în contra demersurilor titulesciene. Chiar şi regele Carol al II-lea îşi manifesta neîncrederea în puterea de la răsărit. [21] Titulescu de asemenea era convins că ,,Sovietele aplică testamentul lui Petru cel Mare: a lua teritorii, şi nu numai conform acestui testament, dar şi ceva conform cu instinctul rus„. [22]
O anumită influenţă în conștiința contemporanilor o avea amintirea Convenției din 4 aprilie 1877, semnată la București între România şi Rusia şi care prevedea între altele că Rusia se angajează să mențină și să apere integritatea teritorială de atunci a României şi de asemenea că armatele sale sunt în tranzit pe teritoriul românesc. Încălcarea convenţiei prin reanexarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei la Rusia: Cahul, Ismail şi Bolgrad constituind Bugeacul, slab reprezentat etnic de către români, răcise relaţiile dintre cele două ţări, chiar dacă Rusia compensase România cu beneficii mai mari: Dobrogea (cu o pondere românească superioară sudului Basarabiei), Delta Dunării și chiar insula Șerpilor. De asemenea, refuzul înapoierii tezaurului României [23] pusese într-o lumină proastă legăturile cu puterea sovietică, care va refuza constant recunoasterea apartenenței Basarabiei la România. [24]
Liderul Partidului Național Liberal georgist, aflat în opoziție, Gheorghe I. Brătianu, de departe cel mai serios critic al orientării politicii lui Titulescu, considera a fi ,,o primejdie de moarte” prezenţa în orice fel a armatelor ruseşti pe teritoriul României ,,pentru existenţa însăşi a naţiunii„. [25]
După mărturisirea lui Titulescu, Carol al II-lea s-a opus iniţial unui pact cu U.R.S.S. pentru ca ulterior să-l susţină. ,,Îmi amintesc, spune Titulescu, cât de mult se opunea Majestatea Voastra la început ideii unui pact de asistenţă mutuală, cum mi-a interzis de a mă duce la Moscova cu Benes, Eden, Laval, chiar pentru a nu semn nimic […], cum i-a interzis lui Georgescu să dirijeze la ruşi etc. Dar apoi, Ea şi-a schimbat părerea şi mi-a spus: ,,Ceea ce face forţa argumentului Dumitale este că e mai bine să avem pe ruşi prieteni decât dușmani”. [26] Aceste cugetări sunt foarte probabil din perioada primului mandat de semnare a pactului, din 14 iulie 1935, ministrul însuşi atribuind momentul anului 1935.
Că demersurile făcute în direcţia înţelegerii cu Rusia nu erau în asentimentul Berlinului, Romei sau Varșoviei este de la sine înțeles. Fiecare dintre aceste puteri dorea aducerea sau menţinerea României în sfera sa de interese.
Ipoteza că demiterea s-ar datora în principal încercării Bucureştiului de a evita pactul cu U.R.S.S. are un suport documentar bazat mai mult pe memorialistică decât pe dovezi obiective. [27]
Înainte de toate trebuie arătat că această teză se bazează şi pe presupunerea insuficient dovedită că la Bucureşti, în august 1936, s-ar fi cunoscut renumitul Protocol secret semnat la Montreaux în 21 iulie între Titulescu şi Litvinov. Semnarea efectivă a pactului era amânată la cererea lui Litvinov pentru luna septembrie, cu rugămintea de a nu se transmite nimic prin cifru la Bucureşti, ci numai personal. Cum Titulescu nu a mai revenit în România este puțin probabilă ideea informării Bucureștiului cu privire la semnarea Protocolului, cu atât mai puțin pe cale oficială. Chiar Titulescu recunoaște, vorbind despre Victor Antonescu, că acesta nu avea de unde să afle despre stadiul negocierilor pentru pact.
Titulescu avusese mandat pentru semnare în două rânduri: în 14 iulie 1935 şi 14 iulie 1936. În acelaşi timp documentele oficiale românești fac mențiune despre ,,refuzul sovietelor” de a încheia pactul. [28] S-a vorbit de o adevărată ,,capcană regală” [29], pe care regele ar fi întins-o lui Titulescu, acordându-i puteri depline pentru semnarea pactului cu U.R.S.S.. Aceasta idee ,,cheia întregii probleme” ar trebui, în optica celor ce au formulat-o, să dea coerenţă logică tezei după care Titulescu a fost demis pentru evitarea unei înțelegeri cu U.R.S.S., sub forma unui pact de asistenţă mutuală. Astfel se elimină contradicţia dintre acordarea puterilor depline (în 14 iulie) şi demitere (29 august). Se putea foarte bine ca la Montreaux, în 21 iulie 1936, să se fi consumat semnarea pactului între România și U.R.S.S., semnare care s-ar fi bazat pe împuterniciri reale şi depline și care ar fi făcut din demitere un act inutil (şi tardiv), dacă motivul real ar fi fost acesta.
Argumentaţia nu înlătură rezerva oamenilor politici români faţă de relațiile cu U.R.S.S., inclusiv a regelui Carol al II-lea, considerat ca având un talent nativ de om politic în detrimentul ,,demnităţii funcţiei regale” (sic!). [30] Rezerva este exprimată de Nicolae Iorga în cuvintele: ,,Nu cred în sinceritatea sovieticilor şi nu cred că vreo semnatură sovietică ne-ar asigura pe noi„. Sub guvernarea lui Tătărescu relaţiile româno-sovietice avuseseră un curs ascendent, culminând, în 9 iunie 1934, cu reluarea relaţiilor diplomatice cu U.R.S.S., după o întrerupere de peste 15 ani. Cu tot scepticismul, factorii de răspundere de la Bucureşti au încercat să continue normalizarea relaţiilor cu vecinul de la răsărit, acceptând de două ori semnarea unui pact. Ceea ce nu evaluează teza în cauză sunt celelalte schimbări operate în diplomaţie, renunţarea totală la serviciile lui Titulescu, atitudinea acestuia faţă de evenimentele din Spania, comenzile de armament deturnate pe un front în care Germania alimenta tabăra opusă.
O reală adaptare a politicii externe românești, în sensul ,,reglării” la realitatea europeană din 1936 cu o Germanie puternică în plină ascensiune, nu se putea face prin propulsarea unui nou ministru francofil, care ,,va continua aceeaşi politică externă care a fost făcută de toate guvernele României întregite”. O schimbare în acest sens are loc abia în 1938 când la M.A.S. este numit Nicolae Petrescu-Comen, fostul ministru al României la Berlin. Cu toate acestea, evoluţia României în relaţiile internaţionale din perioada 1936-1940 nu pare exemplul unei reale adaptări. În 1940, România va pierde cca. 100,000 km2, adică mai mult de o treime din teritoriul său, regele Carol va fi alungat din domnie, iar puterea va fi luată de legionari şi Antonescu, în condiţiile în care partidele istorice considerau România neguvernabila.
Demisia-protest în sine, dată de ministru la 11 iulie 1936 cu mai multă hotărâre decât în alte dăţi, nu putea decât să precipite şi să încurajeze curentul care susţinea înlăturarea ministrului. Prelungirea cu două ore a audienţei lui Tătărescu la rege în momentul discuţiei gestului lui Titulescu indică cu certitudine că între cele două persoane nu a existat o comuniune de păreri. Se poate dovedi în același timp că în 11 iulie 1936 primul-ministru a susţinut fără nici un dubiu acceptarea demisiei. ,,Oricât m-ar afecta separaţiunea de un om dotat cu atâtea însuşiri de elită, spune Tătărescu, eu iau în considerare această demisiune fără îngrijorare. Desigur pentru dezbaterile publice internaționale, pentru soluţionarea problemelor generale europene şi mondiale, absența domnului Titulescu va fi un gol greu de împlinit… Pentru interesele românești însă, […] va fi, dimpotrivă, un prilej de destindere necesară în raport cu unele state aliate sau prietene […]„. ,,Înlocuirea prin domnul Victor Antonescu, un tradiționalist autentic al politicii noastre externe, va fi […] şi o chemare la ordine pentru toată opinia publică străină. Din punct de vedere intern nu întrevăd vreo consecinţă alarmantă„. [31] Referatul lui Tătărescu, din care tocmai am citat, este caracterizat de pragmatism şi operativitate. Abordând sintetic chestiuni reale, şeful guvernului le găsea o rezolvare pragmatică pentru momentul şi pentru atmosfera internațională. Nu era însă și o soluţie pentru provocările care stăteau în fața României și a Europei. Nu mai exista o strategie faţă de un cadru internaţional care se modifica rapid. Însărcinarea lui Victor Antonescu cu portofoliul externelor la colaborarea, Carol al II-lea – Tătărescu nu era de natură să suplinească linia tradiţională din politica externă din vremea lui Ferdinand şi Ionel Brătianu.
Demersurile de la Societatea Naţiunilor nu mai aveau prea mulţi susţinători în ţară, dar nu pentru că n-ar fi fost de acord cu principiile formulate, ci întrucât nu se obţinuse nimic concret care sa sporească încrederea din interiorul ţării. Astfel, demisia din 11 iulie nu putea decât să amplifice curentul de opinie destul de viguros şi care e oarecum explicabil în condiţiile tensiunilor internaţionale.
De eşec al politicii externe în ziua de 29 august 1936 nu poate fi bănuit ministrul, aceasta idee fiind o apreciere generală, nespecifică lunilor iulie-august, ci mai repede perioadei interbelice. În acel moment nu se ştia că Cehoslovacia va fi dezmembrată şi invadată în 1938, respectiv 1939 sau că Franţa va capitula în 1940.
Se poate aprecia că evenimentele ce au determinat demisia, dar mai ales demiterea au fost premise îndepărtate şi apropiate. Din a doua categorie, relevante, considerăm a fi chestiunile legate de Spania, coroborate cu rezervele exprimate în Platforma-Program din 14 iulie 1936 [32] şi pe care o considerăm cel mai important document cunoscut vizavi de subiectul demiterii. Studiile de până acum au apreciat acest document ca girând efectiv şi total acţiunile lui Titulescu. Totuşi la punctul 5 se prevede ,,Încetarea atacurilor prin presă contra tuturor statelor străine, şi în special contra regimurilor lor interne, chiar dacă politica lor externă nu concordă cu a noastră, asemenea acte neputând decât slăbi pozițiunea externă a României„. La o lună de la semnarea acestui document care dacă nu ar fi adus ceva nou şi faţă de Titulescu ar fi fost inutil, de la Cap Martin, ministrul cerea guvernului român să-şi exprime o poziţie prin care admitea posibilitatea ajutorării guvernului republican comunist ,,împotriva unei rebeliuni„, se înțelege fascistă. Acest gest teoretic este urmat de o acţiune practică constând în renunțarea în numele guvernului român la comenzile militare din Franţa şi, ceea ce este mai semnificativ, este că acestea erau destinate luptatorilor comunişti, ceea ce contravine evident cu spiritul Platformei din 14 iulie 1936. Acest fapt era de notorietate internaţională, căci aflaseră de aceste livrări atât englezii, cât şi germanii. Ţinând cont de precedentul existent, regele Carol al II-lea acceptă sugestiile primului-ministru şi subscrie la înlocuirea lui Titulescu cu Victor Antonescu. Întrebarea care se pune este ce strategie avea să adopte pe viitor prin decizia sa, care, s-a mai subliniat, a fost luată la Bucureşti. [33]
DEMITEREA LUI NICOLAE TITULESCU. CONCLUZII
Este evident că acordarea unei motivații unice demiterii ministrului de externe al României, Nicolae Titulescu, este o eroare.
În fapt, prin demiterea lui Titulescu, regele Carol al II-lea recurge la o politică externă pasivă, lipsită de iniţiative majore care să asigure păstrarea statu-quo-ului. Aceasta nouă politică, aparent neutră, a avut intenţia de a scoate România din „dezbaterile publice internaționale pentru soluţionarea problemelor generale europene şi mondiale”. De astă dată nu setea de putere, nu dorinţa de acaparare a prerogativelor de la externe l-a făcut pe rege să accepte demiterea lui Titulescu, ci teama faţa de o implicare a ţării în evenimentele tulburi ce se prefigurau. ,,Eu, personal, nu văd decât un singur mod de scăpare pentru noi, să nu se întâmple nimica” era viziunea regelui-dictator chiar în 23 mai 1938. [34]
Absolutizând dogma că în politica externă esenţială este prietenia cu Anglia şi Franţa, regele Carol al II-lea a ignorat faptul că situaţia internațională se modifica rapid, iar datele problemei nu mai erau cele din 1918. Această prietenie dogmatică, contemplativă şi atemporală cu Anglia și Franța a fost identificată greşit ca reprezentând tradiţia românească de politică externă.
Procedeul demiterii, criticat chiar de către adversarii lui Titulescu, Gheorghe Brătianu și Nichifor Crainic, prin netransmiterea instrumentelor de lucru, prin faptul că ministrul și-a aflat concedierea din presă, este lamentabil și nu a adus niciun serviciu țării. Acest fapt este confirmat prin ce a urmat în politica externă a României (1936-1940). Faptul că în pragul declanşării celui de-Al Doilea Război Mondial, România nu avea nicio strategie faţă de marile puteri regionale (Germania şi U.R.S.S.), ratând chiar și semnarea unui Pact cu Rusia explică eșecul românesc din anul 1940. Abandonarea totală a demersurilor lui Titulescu trădează discontinuitatea în exercitarea politicii externe și deriva acesteia. Se va recurge, mai întâi, la o politică de concesii economice, apoi concesii teritoriale care vor marca și sfârșitul dictaturii regale (6 septembrie 1940). Pentru salvarea statalităţii și a domniei, România cedează mai mult de o treime din teritoriul său în vara lui 1940.
Comparativ cu alte mandate la ministerul de externe, nu putem să nu remarcăm rolul deosebit jucat de Nicolae Titulescu în perioada 1932-1936, devenit chiar președinte al Societății Națiunilor (1930, 1931). El este explicat și prin slaba implicare a primului-ministru, Gheorghe Tătărescu, în problemele de politică externă, în contradicție cu ansamblul politicii externe românești care era apanajul primului-ministru
Pe plan internaţional, anul 1936 exprimă deplina libertate de acţiune a Germaniei, eliberată de orice restricţie care să mai amintească de spiritul Tratatului de la Versailles (1919). Remilitarizarea zonei renane (7 martie 1936), o încălcare gravă a Tratatului de pace, nu produce nicio reacţie din partea occidentalilor, în speţă Anglia şi Franţa, care în 13 aprilie 1939 vor garanta formal integritatea teritorială a României.
Deşi Franța era interesată în rezistenţa României, o implicare militară reală în favoarea ţării nu era posibilă, cu atat mai mult cu cât alianţa cu Rusia nu mai exista ca în 1916, iar relaţiile româno-ruse erau în declin după demiterea lui Nicolae Titulescu. Occidentalii realizau tot mai mult eșecul politicii conciliatoriste, conștientizând faptul că ţările lor nu erau pregătite să facă faţă unei confruntări militare cu Germania nazistă. Astfel au procedat la o politică de concesii, bazată pe sacrificarea aliaților şi a prietenilor mai mici. Un exemplu elocvent este drama Cehoslovaciei, dezmembrată de occidentali la München (30 septembrie 1938) [35].
NOTE LA CAPITOLUL ,,DEMITEREA”
* Considerând actul din 29 august 1936 drept un eveniment important pentru definirea raportului între tradiţie şi discontinuitate în politica externă românească, am încercat o tratare de amănunt a subiectului. Momentul are darul de a sonda profund sensul de desfășurare a acțiunii externe cu patru ani înaintea deznodământului din 1940.
1 Nicolae Titulescu, Politica externă a României (1937), Editie îngrijită de: George G. Potra, Constantin I. Turcu şi I.M. Oprea, Bucureşti, Editura Enciclopedica, 1994, pag. 62, nota 44.
2 Nichifor Crainic, Concedierea d-lui N. Titulescu, in Sfarmă Piatră, an II, nr. 41, 3 septembrie 1936, p. 11, citat după: Fundaţia Europeană Titulescu, Pro şi Contra TITULESCU, Selecţie, cuvânt înainte, note biografice, adnotări şi explicaţii, indice de George G. Potra, Bucureşti, Editura Enciclopedica, 2002, pag. 170-172.
3 Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1995, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995, pag. 77 şi 117.
4 Reprezentanțele diplomatice ale României, vol. II, 1911-1939, Bucureşti, Editura Politică, 1971, pag. 335 – 337.
5 Nicolae Titulescu, Politica externă a României (1937), pag. 63, nota 45.
6 I. Chiper, Fl. Constantiniu, Din nou despre cauzele înlăturării din guvern al lui N. Titulescu, în Revista româna de studii internaționale, nr. 2/1969, pag. 37 – 53.
7 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1944), Stuttgart, 1965, pentru ediția originală în limba germana, Ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, pag. 45-46, 312.
8 Nicolae Titulescu, op. cit., pag. 46 (telegrama trimisa de Tătărescu la Cap Martin, 29/30 august 1936).
9 Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Bucureşti, Editura Științifică, 1966, pag. 361.
10 George G. Potra, Originile crizei de guvern din 29 august 1936, în vol. Titulescu şi strategia păcii, Cuvânt înainte de Mihnea Gheorghiu, coordonator Gheorghe Buzatu, Iaşi, Editura Junimea, 1982, pag. 292.
11 Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Politică, 1967, pag. 796-797.
12 Savel Rădulescu, Nicolae Titulescu (1882-1941), în vol. Diplomați ilustri, vol. I, Bucureşti, Editura Politică, 1969, pag. 432; Neagu Cosma, Culisele palatului regal, Un aventurier pe tron, Carol al II-lea (1930-1940), Bucureşti, Editura Globus, 1990, pag. 235-245, Florea Nedelcu, De la Restaurație la dictatura regală. Din viața politică a României 1930 – 1938, Cluj, Editura Dacia, 1981, pag. 119.
13 Andreas Hillgruber, op. cit., pag. 45; Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, Ediție îngrijită, studiu introductiv şi note de Alexandru V. Diță, prefaţă de Dr. Dan Zamfirescu, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1994, passim.
14 I. Chiper, Fl. Constantiniu, op. cit., pag. 37-53.
15 Gr. Gafencu, Însemnări politice. 1929-1939, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pag. 303.
16 Savel Rădulescu, Ibidem; a se vedea şi opiniile lui Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, Ediție îngrijită, studiu introductiv şi note de Alexandru V. Diţă, prefaţă de dr. Dan Zamfirescu, Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, 1994, pag. 119; informaţiile lui Constantin Brătianu citate de Raoul Bossy în Amintiri din viața diplomatică (1918-1940), vol. I, 1918-1937, Ediţie şi stud. introd. de S. Neagoe, Buc., Humanitas, ’93, pag. 263.
17 C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, (Ediția a II-a revăzută şi adăugită), Bucureşti, Editura Științifică, 1970, pag. 252.
18 Narcis Dorin Ion, Carol al II-lea al României. Un rege controversat, vol. III, Editura Magic Print, Onești, 2020, pag. 142.
19 Mihai Retegan, comunicare orală, Universitatea București, 1994.
20 Ioan Scurtu, Relaţiile României cu Uniunea Sovietică. 1920-1939, în Ioan Scurtu, Dumitru Almaș, Armand Goșu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ionița, Istoria Basarabiei de la începuturi pâna în 1994, coord. I. Scurtu, Bucureşti, Edit. Tempus, 1994, pag. 259.
La negocierile de la Riga (sfârşitul anilor 1931-1932), Boris Stomoniakov, reprezentantul părţii sovietice preciza că ,,Rusia Sovietică nu va încheia niciodată cu România un pact de neagresiune care sa conţină termenii următori: 1) integritate, 2) inviolabilitate, 3) suveranitate”.
21 Carol II, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice., vol. I (1904-1939), Ediţie de Marcel D. Ciuca şi Narcis D. Ion, Bucureşti, Editura Silex, 1995, pag. 405, nota din 21 august 1939.
22 N. Titulescu, Memoriu-Raport trimis regelui Carol al II-lea la începutul anului 1940, referitor la istoricul raporturilor româno-sovietice, în N. Titulescu, Documente confidențiale, Ediție, îngrijire, studiu introductiv şi note de I. Grecescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1992, pag. 95.
23 Gheorghe I. Brătianu, Intransigenţă şi transacţie în politica externă a României, Extras din revista Ideea liberală, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice ,,Bucovina, I. E. Torouţiu”, 1932, pag. 6.
24 Ibidem.
25 Interpelarea lui Gheorghe I. Brătianu în Parlamentul României în 5 octombrie 1935, după Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, coordonator George Macovescu, Bucureşti, Editura Politică, 1967, pag. 707-708.
26 N. Titulescu, Memoriu – Raport …, pag. 112.
27 Vezi presupunerile lui Eugen Cristescu în declaraţia dată Securităţii din 7 aprilie 1950, în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti – memorii, mărturii, documente -, Bucureşti, Editura R.A.I. şi Roza Vânturilor, pag. 446 – 447.
28 Minuta din 14 iulie 1936 încheiată între Gheorghe Tătărescu, Ion Inculeţ, Victor Antonescu şi N. Titulescu, punctul 3, în N. Titulescu, Documente diplomatice, pag. 796.
29 Gheorghe Buzatu, Valeriu Dobrinescu, Responsabili şi martori ai demiterii, în vol. Titulescu … , Iaşi, Editura Junimea, 1982, pag. 303.
30 Andrei Pippidi, România regilor, Bucureşti, Editura Litera, 1994, pag. 36.
31 Arhivele Statului Bucureşti, Fond Casa Regală, dosar 29/1936.
32 N. Titulescu, Politica externă …, pag. 39-40.
33 Gheorghe Buzatu, V. Dobrinescu, op. cit., pag. 303.
34 Carol II, op. cit., pag. 240, nota din 23 mai 1938.
35 Vezi pe larg, Martin Gilbert, Richard Gott, Conciliatorii, București, Editura Politică, 1966; Leonida Loghin, Mari conferințe internaționale care au împărțit lumea, București, Paul Editions, 2019
INDICAȚII DE CITARE:
Corneliu Riegler, „Demiterea lui Nicolae Titulescu (29 august 1936)” Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 