ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Claudiu Soare

Contrariul omului sau cetăţeanul

Mizeria omului inspiră siesta dulce, savurată cu ochii închişi, a celor care o provoacă. „Mizeria e ciclopică”, zice Céline. Mizeria citadină îşi interzice orice pretenţie democratică, mizeria nu „candidează”, ca să fie aleasă. Mizeria nu îşi poate manifesta prerogativele (funcţiei…) în politica unei cetăţi, care face totul ca să o suprime. Mizeria se ascunde, febrilă, în mulţime, pentru ca aristocraţia melancoliei să nu o poată confunda cu generozitatea peripateticienelor.

§

Îndrăgostită de eschivele subtile ale retoricii, Europa consideră sărăcia o excepţie în civilizaţia ei, o relicvă a unui trecut astăzi constrâns să îşi cânte numai clipele de glorie şi să uite hepatita ororilor de care s-a vindecat lăsându-şi zdrenţăroşii să piară, cerşetorii, progeniturile Germinalului („inutil”, după Bernanos, „să îi deranjezi pe Rabelais, pe Montaigne, pe Pascal, ca să îţi exprimi concepţia sumară asupra vieţii”). Sub semnul acestei „excepţii”, îţi duci zilele cu ruşinea bine administrată a celui căruia i se dă de înţeles că a rămas în urma „evoluţiei” celorlalţi – în felul ăsta te trezeşti învinovăţit că ştirbeşti imaginea şi indulgenţa Uniunii.

Numai că sărăcia se perpetuează, se lasă şi ea moştenire, ca orice avere, ca orice patrimoniu serios; atâta doar că legatarul sărăciei, chiar dacă la fel de civilizat ca şi celălalt tip de proprietar, poartă în sine acest defect subliminal, bine înrădăcinat. În definitiv, eşti astfel rugat să accepţi rolul de virus şi să îţi asumi funcţia expiatorie a ţapului ispăşitor, întru binele general, al „tuturor”.

Politica europeană este democratică în măsura în care îi poţi plăti serviciile. Dacă săracii nu reuşesc să „evolueze” în felul acesta, tot ce le rămâne este să consimtă la a se considera inferiori celorlalţi copii ai democraţiei, şi să admită că nu sunt în stare să plătească pentru a evolua în această Europă a cetăţenilor „realmente” civilizaţi. Într-o Europă ireală, ca să îl parafrazez pe Emmanuel Berl, „impostura triumfătoare nu mai are drept scop să creeze iluzii, ci să respecte un anumit cod de conformitate, care, de altfel, nu e formulat nicăieri.”

Europa îşi ia elitele drept reprezentantul incontestabil al umanităţii; dacă îi veţi citi cu atenţie istoria, veţi fi izbiţi de felul în care spasmele episodice prin care mulţimea se manifestă sunt prezentate drept convulsii iraţionale, dacă nu de-a dreptul sălbatice, sau pitoreşti, de care, enfin, „civilizaţia” s-a debarasat. Iată de ce i se acordă sărăciei o poziţie simbolică, de neocolit, în „dinamica” socială: fără prezenţa sărăciei, celălalt nu s-a putea defula, nu ar şti să invoce marile sentimente, compasiunea, responsabilitatea etc.; fără vinovat nu există discurs care să schimbe cursul istoriei, nu-i aşa?

Până la urmă, această „calitate” de „excepţie” atribuită sărăciei e necesară, pentru că sărăcia face parte din ditirambii unui discurs în lipsa căruia Europa s-ar prăbuşi: nicăieri altundeva nu veţi întâlni mulţimi mai disciplinate, mai îndreptăţite de solipsismele demagogiei, decât în atât de turisticele metropole ale Europei.

§

Cu omul sărac Europa se comportă ca şi cu un făţarnic. În acest „paradis al spectacolului”, săracul ar fi contaminat de viciul imposturii, evidenţă care strecoară în convingerea celuilalt îndoiala, ţesătura minciunii: numai impostorul „trăieşte […] frustrat de gândul la ce îi lipseşte”, după Diderot – acelaşi din Gândurile lui filozofice, unde ne asigură că ingenuitatea e „defectul omului de spirit”.

Aşadar, sărăcia nu e grădina năpăstuiţilor lipsiţi de noroc şi resemnaţi suspinului civilizat, ci comportamentul perfid al unei mase de indivizi despre care ai zice că profită cu neruşinare de un întreg Occident de creduli, un fel de mediu anarhic care cultivă coşmarul, utopia Comunei… Sărăcia nu e atât vizibilă cât scuturată de jugul ignar al insolenţei, care nu demult i se reproşa săracului „dificil”. Săraci impertinenţi nu mai sunt, tupeul lor e psihanalitic anihilat, săracul se consolează cu retorica… adevărului. Pe când o constituţie în care să vedem scris negru pe alb „contrariul omului este cetăţeanul”?

Câtă vreme sărăcia „prosperă”, Europa sărăceşte, iată solipsismul care argumentează instituţia, continentul… Europa e bogată, atâta doar că cei ce se cred săraci subtilizează dividendele eforturilor ei… „Interesul tiranului este să îşi ţină poporul în sărăcie, pentru ca poporul […] să fie atât de ocupat cu nevoile zilnice, încât să nu aibă timp să se răzvrătească”, ne averizează („părintele Europei”) Aristotel.

Să fii sărac în Europa se zice că face mai mult decât să fii cineva în Africa, de pildă…, unde preaplinul de săraci a sfârşit prin a-i seca viitorul, „libera concurenţă şi jocul iniţiativelor individuale”… Dar când eşti sărac în Europa, eşti sărac în raport cu Europa. Spre a ne înduioşa cu privire la iluzia pauperismului occidental, există în eufemismul acesta „expresia atenuată a unei noţiuni a cărei manifestare directă ar avea în ea ceva neplăcut, ba chiar şocant”, după Micul Robert al Limbii Franceze.

„Nevroza fundamentală” a individului, ar fi zis Freud, nu îşi mai trage sevele din obsesia morţii. Spectrul sărăciei reprezintă de departe factorul existenţial (de maxim sadism) care declanşează molima afecţiunilor psihice ale mulţimilor bine urbanizate. În calculul aglomeraţiilor privilegiate, tabloul sărăciei suscită severitatea blamului: săracul e fie iresponsabil, ceea ce îl face vinovat de abominabilul dezinteres faţă de corpul social, dacă nu de rea voinţă, fie incapabil, vicios, denaturat – şi, dacă aşa stau lucrurile, săracul nu mai are nici un fel de scuză în faţa Europei.

§

Săracul zilelor noastre nu e anarhist şi nici revoluţionar, iar dacă i se întâmplă să gândească contestatar, singura revoluţie pe care şi-ar permite-o ar fi nihilismul bipolar al Eccleziastului, strigătul evidenţei sumbre sau depresia care confirmă inanitatea.

Revolta se naşte împotriva a ceea ce, autorizând mai întâi accesul la civilizaţie, justifică ulterior o stare de captivitate socială fără ieşire. Nihilismul psihotic prin care săracul dezavuează o ierarhie de valori ce l-au predat nu îl ajută decât să îşi confirme sieşi dizgraţia existenţială căreia i se crede victimă, şi îl condamnă astfel să se salveze în zbor invers.

Democraţia pe care săracul o visează nu se întemeiază decât pe o răsturnare a rolurilor, în care privilegiile fac schimb de destinatar: odată treaz, visătorul rămâne convins că din scaunul favorizatului de astăzi el ar dirija lumea cu discernământ şi onestitate. „Politica” asta îi vine ca o mănuşă, dar se opreşte în punctul în care tot ce a negat îşi dovedeşte utilitatea, înainte de a-şi desfăşura evantaiul de contradicţii: ce să pună în loc, dacă nu principiile sărăciei, principiile unei condiţii existenţiale care nu oferă decât soluţii imaginare?

Revoluţiile săracului vor fi tot atâtea lecţii de neputinţă, de inhibiţie, un efort supraomenesc al dezamăgirii, o luptă cu elegiile nedreptăţii, pentru că filozofia săracului, făptură supusă unei civilizaţii care îi inculcă etica peştelui, este efectul unei scolastici elementare a îmblânzirii: chiar dacă trezeşte în el ferocitatea peştelui de pradă, săracul nu va reuşi niciodată să se măsoare cu furia rechinului. Revoluţiile lui nu vor putea niciodată să schimbe starea de lucruri, pentru că nu va reuşi să îşi transceandă nihilismul elegiac cu accente de blestem solemn.

Revoluţia săracului va promite întotdeauna înstrăinarea, fie de principiile frumoase care îl ajută să gândească just, fie în fundamentalismul găunos, fie va prefera soluţia ultimă. Rămâne ca bolile diafane ale visării să îl consoleze, să îi mângâie credinţa că va fi un cetăţean ideal al lumii perfecte „de dincolo”, lipsită de nevoia oricărei idei de revoluţie.

§

În civilizaţia noastră, a comerţului, săracul e privit cu condescendenţă nu pentru că ar dăuna luxului imaginar care s-ar substitui realităţii, ci pentru că nu îşi cunoaşte (nu are?) sau nu ştie să îşi fixeze preţul. Cu toţii disimulăm (noi, ceilalţi…) în subconştientul nostru personal preţul propriu, tariful, şi morala care îl justifică, obligaţia de a-l căuta, de a-l câştiga, de a-l cunoaşte şi de a ni-l purta în carne până la moarte, ca pe o a doua inimă. Fără el, suntem invitaţi în rezervaţia intuşabililor, unde mizeria („condiţie ca să fii om”, în spiritualitatea hindu) străluceşte fără contrapartidă. Atâta doar că, în realitate, nimeni nu îşi ştie preţul, tot ce ai de făcut e să te comporţi ca şi cum l-ai cunoaşte.

Această performaţă, care l-ar lăsa pe Aristotel cu gura căscată, se rezumă la fineţea unei arte licitatorii a cărei delicată respiraţie stârneşte focul pieţei precum apariţia zeiţei. Iar unii ajung să se împopoţoneze cu preţuri astronomice, dar asta nu pare să îi deranjeze / descurajeze pe ceilalţi, în felul ăsta excitaţi, conform rutinei în democraţie („liberi”, deci) să îşi strige tariful, preţul de care se cred capabili.

Numai că „tot ce poartă un preţ e de mică valoare”, ar zice cu maliţiozitate Nietzsche. Aşa încât cel care îşi refuză preţul, cel care nu poate sau nu vrea să se considere un simplu preţ şi care consideră o nebunie să se estimeze astfel nu are loc în civilizaţia oamenilor-preţ, fantomă a speciei, demnă de soarta hainei zdrenţuite. Nu poţi să faci comerţ cu o marfă stricată; dacă nu accepţi legea preţului, nu ai cum să fii deresponsabilizat de propriile-ţi iluzii nelegitime. Îndată, însă, ce îţi confecţionezi minciuna unui preţ, promisiunile Olimpului se etalează dinainte-ţi ca rochia femeii frumoase, a cărei mătase ascunde calea către inaccesibil.

Preţul săracului e minim, oricine îl poate cumpăra – şi îl cumpără, şi adesea îl utilizează ca pe un instrument de unică folosinţă, în felul ăsta mizeria e blagoslovită cu preţul ei, singurul necompromis de fineţea iluziei.

E o gogomănie retorică să crezi că ştii să te vinzi, să te împăunezi la gândul că ai „obţinut” preţul pe care l-ai dorit; în realitate eşti cumpărat, după ce ai fost evaluat, pus în cântar cu alţi pretendenţi. Îţi va fi întotdeauna greu să înţelegi că preţul tău, în care crezi ca un copil, nu are nici o importanţă, nu contează, importantă e adeziunea ta la minciuna care îţi asigură consolarea, confortul…

În definitiv, săracul e cel ce dă de mâncare săracilor, aidoma Divinului, pe care englezii îl numesc cu emfază The Lord, „cel ce dăruieşte firimitura de pîine”, la origine.

§

În vremea când sărăcia era considerată ca fiind firească, naturală, egalitatea resurselor nu împiedica accesul la sursele iluminării. Imperativul „democratic” nu era acela de a vota, ci de a-i impune fiecăruia instrucţia, spre a-l învăţa să supravieţuiască. Statul nu exista, pentru ca cetăţeanul să aibă dreptul constituţional de a se smiorcăi pentru soarta lui…

Săracul nu calcă pe cadavre ca să îşi facă o situaţie… În orice societate săracă filozoful amator reprezintă elita, alături de preot şi de războinic. Unul singur, între toţi, a înghiţit dintotdeauna otrava de a fi refuzat acestui statut, neînţelegându-şi sărăcia şi deci luptând cu toate armele împotriva ei, pentru a fi pentru totdeauna sortit comerţului. Vocaţia lui va fi până la sfârşit răzbunarea, răzbunarea împotriva celuilalt concesionar, al „somnului prin cuvânt”, după cum îi plăcea să spună lui Alain-Fournier.

Când nu porţi în străfunduri sevele „umanioarelor”, e mai bine să te lansezi în ale comerţului, ca să nu sfârşeşti prin a fi arhivistul propriilor erori, elixir al oricărui iubitor de înţelepciune. A şti să îţi pui în valoare marfa compensează întotdeauna neştiinţa de a-ţi farda golul intelectual. Idealurile luxului nu celebrează discreţia, dar alimentează ranchiuna împotriva mandarinului, a eruditului, împotriva somităţii, alimentează răzbunarea frustratului care nu crede în distribuţia inegală a gândirii.

Elitele nu sunt un dat divin pe pământ. Astăzi, să aparţii elitei e democratic, chiar dacă nu trebuie să meriţi lucrul acesta. Filozoful amator, neglijent, deci, cu propriul „viitor”, pictorul sărac (exemplu din cele mai veridice) sau, de ce nu, preotul,  nu sunt demni de onoarea asta sublimă. Elita de azi (care „întotdeauna a crezut că egalitatea constă în a tranşa ceea ce depăşeşte”, Cocteau dixit) nu mai este elita vremurilor în care sărăcia era considerată firească, iar cunoaşterea un efort al supravieţuirii; astăzi elita îşi supravieţuieşte sieşi, ca într-un fin „balet al magnificenţei”, ca să vorbim precum Taine altădată. Sagacele concesionar contemporan este un as al retoricii contrafăcute, tot aşa cum filozoful oficial este un concesionar al prudenţelor perfide.

INDICAȚII DE CITARE:

Claudiu Soare, „Contrariul omului sau cetăţeanul” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.