ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Christoph Solstreif-Pirker

Mișcarea nemișcării

Importanța cunoscutei afirmații a lui Buffon „Le style, c’est l’homme même” („Stilul este omul însuși”) nu poate fi supraestimată. Nu indică ea oare, mai întâi implicit, iar la o privire mai atentă în mod neechivoc, o critică a principiilor optimismului progresist care continuă să alimenteze nemijlocit decadența târzie a capitalismului? În aceasta se manifestă rătăcirile devenirii, constrângerile dezvoltării, imperativele mișcării. Fiecare om trebuie adus într-o stare de permanentă agitație și menținut în ea, vrăjit de fascinația distructivă pentru viteză pe care futuriștii italieni o proclamau deja acum mai bine de o sută de ani: „Afirmăm că măreția lumii a fost îmbogățită de o nouă frumusețe: frumusețea vitezei (…) Stăm pe ultimul promontoriu al secolelor!… De ce să privim înapoi, când ceea ce vrem este să spargem porțile misterioase ale Imposibilului? Timpul și Spațiul au murit ieri. Trăim deja în absolut, pentru că am creat viteza eternă și omniprezentă” (Marinetti în Apollonio 2001, 21-22). În mod interesant, obsesia futuristă pentru viteză este asociată cu o componentă profund distructivă și misogină, care cu greu ar putea exprima mai bine starea geopolitică actuală: „Vom glorifica războiul – singura igienă a lumii – militarismul, patriotismul, gestul distructiv al aducătorilor de libertate, ideile frumoase pentru care merită să mori și disprețul față de femeie” (Marinetti în Apollonio 2001, 21-22).

Această obsesie absolută pentru viteză, această înaintare necontenită, această împingere războinică înainte s-au intensificat constant în ultimele decenii și determină în mod direct constituirea subiectivității contemporane: omului nu îi mai rămâne altă alegere decât aceea de a progresa cu orice preț. Stagnarea marchează păcatul suprem al prezentului. Instrumentele biopolitice de măsurare ale societăților globale de control reacționează cu deosebită sensibilitate tocmai la puținele încercări ezitante și eroice de a nu se mișca din loc, încercări sancționate cu cele mai severe consecințe. Günther Anders observa în această privință: „Gândul că ar putea eventual să rămână în urmă îi umple pe politicieni de o asemenea groază încât îl denigrează drept «imoral», iar, în funcție de culoarea politică, drept «asocial» sau «antinational». (…) Din frica noastră de a nu rămâne în urma tuturor, vom ajunge cu toții atât de departe încât vom fi ultimii și nimic nu va mai «rămâne» din noi” (Anders 1987, 296).

Fenomenologia progresului ar trebui completată cu destinele acelor luptători ai imobilității, pentru a putea contura o imagine cât mai completă a barbariei prezentului progresist. La nivel fonic, cuvântul german Stillstand [stagnare] conține în mod surprinzător termenul Stil [stil], iar acest joc de limbaj pare demn de o scurtă atenție. Prin dictonul „Le style, c’est l’homme même”, Buffon arată că omul este dintotdeauna stil, că expresia umană trebuie înțeleasă dintotdeauna în termeni stilistici. Stilul este inerent omului, constituie aprioricul său — și nu trebuie mai întâi descoperit.

Optimismul progresului nu se poate mulțumi cu o asemenea presupoziție, căci ar însemna să-i restituie omului libertatea și autonomia individuală. Nu, el se ridică cu toată forța împotriva acestui apriori și îi inoculează omului ideea că trebuie mai întâi să își găsească stilul. Astfel, omul este proiectat într-o căutare care durează întreaga viață, iar narațiunea insuficienței ființei umane este repetată fără încetare. Dar dacă am zăbovi pentru o clipă asupra afirmației decisive a lui Buffon, am putea descoperi în ea o desprindere de orice idee de progres și o punere sub semnul întrebării a presupusei imperfecțiuni umane. Dacă stilul există dintotdeauna, atunci rezultă că el nu poate fi căutat. A trimite omul în căutarea de sine ar trebui demascat drept o întreprindere literalmente lipsită de sens.

Omul are dintotdeauna stil, iar acest stil [germ. Stil] poate fi regăsit – aceasta este interpretarea mea fonetică – în stagnare [germ. Stillstand]. În stagnare, stilul omului devine manifest; stagnarea este condiția de posibilitate pentru ca stilul – și, odată cu el, omul însuși – să se poată actualiza.

Dacă omul este stil, atunci această stilistică trebuie să aibă legătură cu moartea omului. Împreună cu Cioran, stilul ar putea fi înțeles ca bocet al existenței umane în lume, ca expresie a „bolii de a te fi născut” (Cioran 2008, 1279) și a intrării în mortalitate. Stagnarea ar permite deschiderea unui spațiu pentru acest stil existențial și ar face posibilă articularea acestei tristeți, furii și letargii generate de povara vieții. Poate că această deznădejde acumulată ar putea deschide totuși noi orizonturi ale comunității, ale compasiunii și ale vitalității.

Astfel devine inteligibilă reacția politică ce caută cu orice preț să împiedice oprirea și lamentația asupra vieții: viteza este mijlocul prin care omul este ținut ocupat – iar aceasta înseamnă: înstrăinat de sine. Faptul existenței dintotdeauna a stilului – care se manifestă în liniște, în cumpătare și în neîncrederea față de mișcarea crudă – poate reda omului o dimensiune esențială a demnității și integrității sale: omul este întreg, nu o ființă deficitară care poate fi modelată și pusă în mișcare după bunul plac de brutalitatea capitalismului târziu.

Mai degrabă, omul este dintotdeauna în mișcare, iar aceasta înseamnă: el stă pe loc. Această mișcare nemișcată este o mișcare a libertății; ba chiar ea este cea care face libertatea posibilă: „Nimeni nu se eliberează câtă vreme aspiră să devină cineva sau ceva” (Cioran 2008, 1279). În ea se manifestă un movens care nu are nimic în comun cu devenirea, producerea și dezvoltarea opresivă ale prezentului.

Cioran propune frumosul cuvânt „contra-timp” (Gegenzeit) pentru o asemenea mișcare nemișcată: „Dacă vrem să o înțelegem și să tindem spre ea, trebuie să detestăm devenirea, să simțim povara și disconfortul ei și să dorim cu orice preț să ne smulgem din ea” (Cioran 2008, 1228). Pare urgent necesar să regăsim urmele unui asemenea „contra-timp”, să le urmăm și să ne abandonăm „unei curgeri nemișcate” (Cioran 2008, 1133) în interiorul lui; să rămânem nemișcați, pentru ca ceva să poată rămâne.

Referințe

Anders, Günther. 1987. Die Antiquiertheit des Menschen 2. Über die Zerstörung des Lebens im Zeitalter der dritten industriellen Revolution. München: C.H. Beck.

Apollonio, Umbro (Hg.). 2001. Futurist Manifestos. New York, NY: Distributed Art Publishers.

Cioran, E.M. 2008. Werke. Aus dem Rumänischen von Ferdinand Leopold. Aus dem Französischen von François Bondy, Paul Celan, Verena von der Heyden-Rynsch, Kurt Leonhard und Bernd Mattehus. Frankfurt am Main: Suhrkamp.

INDICAȚII DE CITARE

Christoph Solstreif-Pirker ,,Mișcarea nemișcării’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4 / 2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.