ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cătălin Marin

Ceea ce nu te omoară te face mai „creativ”

Unul dintre cei mai sufocanți termeni ai ultimilor ani este acela de “creativ”, desigur, împreună cu toți verii și cumetrii lexicali. Trecând peste faptul că termenul este un barbarism înhățat cu aplomb, semnificația lui în contextul prezentului pare să denote orice om care produce compulsiv de la idei, la fotografii, la meme sau aranjamente florale. Eu personal îl asociez cu membrii departamentelor de prin companiile de publicitate, mai mari sau mai mici, dar în orice caz destul de standardizați astfel încât îi poți repera de la distanță, mai ceva decât pe IT-iști.

În mare, creativii sunt aceia care și-au găsit o carieră — să-i zicem carieră — fugind de matematică și de aproape orice alt soi de rigori sau zone unde încă dictează groaznicul maniheism “corect-greșit”, dar fiindcă nu vreau să cedez total ispitei criticii sociale, mă agăț totuși de problema semantică.

Menționez totuși că n-am întâlnit încă un artist care să se eticheteze pe sine însuși ori pe alții cu termenul “creativ”, iar eu unul evit la maximum această etichetare, pe care, după cum spuneam, o asociez mai curând unui obicei sau compulsii, până la punctul în care și rezultatul unui accident sau erori poate «degenera» în creație, ca în bancul acela cu rabinul care interzice sexul din picioare, pe motiv că ar putea degenera în dans.

Încerc astfel să înțeleg — mai mult decât să explic — cocoțarea «creativității» în ierarhia de valori ce aparține unei sub-categorii de clasă medie, care îmi poate vorbi despre «chestii inspiraționale», fără să fi dat vreodată credit și atenție conceptului de «inspirație». În orice caz, «marea șmecherie» pare a se petrece atunci când «creativul» se ciocnește de celălalt termen minunat al zilelor și anume: “terapeuticul”, și abia aici izbutește spiritul epocii să-și arate mutrița nevrotică, pentru care această așazisă «creativitate» e doat o mască, după cum orice virtute supra-expusă a unui sistem de valori, e numai o compensare a lanțului slăbiciunilor cotidiene.

Și astfel nici nu m-aș mira ca omul zilelelor astea, zgâindu-se la inocentele mâzgălituri din peșterile din Altamira sau Lascaux ar trage tot ce vede în curtea îngustă a mințișoarei sale, judecând la «creativitatea» preistoricului și la cum făcea el «coping» pe pereți, în luptă cu «traumele» sale generate desigur de părinți care n-aveau acces la «terapie» și cursuri de «parenting», probabil destul de slabi pe «suptconștient» și «mindfulness».

Cu alte cuvinte, marea libertate conferită de postmodernist domeniilor artei, pare să fii tras spiritul artistic într-un joc de salon de ospiciu, sărăcindu-l nu numai de dimensiunea mistică, dar și de cea estetică, creația omenească fiind astfel redusă la nivelul analgezic și bandaj, goală de magie și duduind de «funcționalitate», într-un spațiu cultural caracterizat de-un logos cu miezul în pathos.

Experimentând diverse căutări pe internet am găsit recurent asocieri de diverse forme între creativitate și tulburarea nervoasă, dar m-am lăsat repede și m-am scuturat pentru a evita căderea în boala confirmării de sine și a cunoașterii prin recunoaștere, cu toate astea admit că există o relevanță a asocierii celor două, fie doar și din alăturarea lor superficială — lipsită eventual de vreo legătură cauzală autentică. Observarea acestor asocieri și corelări m-a împins tot mai mult spre a vedea capacitatea mentală creativă a fi totuși o virtute, generată cel mai adesea — dar nu întotdeauna — de un viciu al instabilității nervoase. Articolul “Secrets of the creative brain” publicat în 2014 de Nancy C. Andersen în The Atlantic (https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2014/07/secrets-of-the-creative-brain/372299/) pare să îmi susțină în chip exhaustiv teza.

Problema pe care o ridic în primul rând față de mine însumi este: “În măsura în care un grad mai ridicat al sănătății de minte mi-ar reduce din abilitățile creative aș fi dispus să renunț la acestea în favoarea acestui grad mai ridicat de sănătate?” și mie însumi îmi răspund că aș face-o până la acel grad de frontieră, ținând cont de remarca lui Cervantes: “Prea multă sănătate de minte poate fi nebunie, iar cea mai mare nebunie e să vezi lucrurile așa cum sunt și nu așa cum ar trebui să fie”, asta fiindcă în absența unei mici doze de absurd și a unei abilități de a gândi deopotrivă coerent și incoerent putem ajunge lesne la ideea că geniul e totu un fel de prost care are numai idei bune și valabile, ceea ce în chip evident e o prostie.

Cât despre o concluzie asupra creativității îl parafrazez pe Umberto Eco: există oameni creativi și oameni care bat câmpii, diferența e aceea că oamenii creativi aruncă în foc bătăile de câmpi.

INDICAȚII DE CITARE:

Cătălin Marin, „Ceea ce nu te omoară te face mai <creativ>” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.