Stilizare și fosilizare
Aș fi început cu «în stilul caracteristic…», dar m-am întrebat în ce măsură e ăsta un pleonasm, dacă luăm în brațe axioma identității lui Buffon, unde omul și stilul sunt «le même», așa că pornesc de la identitatea aceasta evitând aplombul finalmente ridicol adus de conștiința maturității care îmi urmărește dulăul minții asemenea unei cozi stufoase în care se-agață toți ciulinii culturii, conștiinței de sine și de context, bunul simț al referinței și alte asemenea porniri, lăudabile doar în măsura în care le mai ținem și în frâu, altminteri sunt doar simptome de bună creștere.
Aceste elemente înșirate ajung să facă parte din mine și astfel stilul ajunge să mă absoarbă, făcându-mă una cu el până la punctul în care devenim identici, doar că în loc să emane el din mine, ajung să eman eu din el, iar de-aici la manierism e numai un pas și puține lucruri pe lume sunt mai sinistre decât «manierismul genuin». De-aici am făcut un salt către o perspectivă opusă și nu tocmai complementară, cea postmodernă prin ochii lui Raymond Queneau, unde stilul este un exercițiu, un joc de recombinare dus până la depersonalizare, ceea ce este demn de urmărit, lucrarea “Exerciții de stil” a lui Queneau, cu fragmentele ei răsucite este o lectură ce merită constant reluată, dar nu am putut să nu mă întreb dacă abordarea cu pricina mai îngăduie și altceva decât ludic și umorist.
E drept că registrul ironiei și al ridicolului are o flexibilitate inegalabilă, fiindcă în celelalte registre pot risca să stârnească râsul ca eșec însă bufoneria — desole, monsieur Buffon — nu riscă absolut nimic, în cel mai rău caz o privești cu o gravitate vecină milei, dar și asta numai așa, ca să nu te bufnească râsul. Astfel revin la identitatea stil-om și pericolul absorbției stilistice, care încetează să fie numai unul «de formă» în sensul comun pe care îl atribuim astăzi, referindu-ne la forme ca suprafețe, decoruri și aspecte, în timp ce atunci când vorbim despre «formare» ne apropiem de sensul originar conținut în «morphe», motiv pentru care în matematici distingem între figuri geometrice și forme geometrice, dar mai cu seamă în algebre unde morfismele denotă specii de transformări structurale în obiecte lipsite de contururi sau suprafețe.
Ironia ca atribut stilistic este opusul morgii și solemnității, iar prin comparație cu aceasta ea chiar lasă impresia unei eliberări. Nu întâmplător oamenilor foarte serioși cu privire la orice li se mai zice bățoși sau li se atribuie diverse metafore ce implică morcovi, bețe introduse undeva anu-me. Trebuie să admitem că jovialitatea este în genere ceva plăcut și relaxant, o stare demnă de dorit, dobândit și păstrat, dar pe lângă faptul că adesea maschează un cinism atroce și o dezamăgire existențială ce duce totul în peiorativ, ajunge cu timpul să reteze însăși sentimente cum ar fi bucuria sau încântarea, ce nu se pot petrece fără dimensiuni copleșitoare și de-asta, ironia poate lesne să fie un biet machiaj zâmbitor pe chipul clovnului nihilist pe care nimic nu îl bucură și nimic nu-l încântă. De-asta îmi e mai simpatic Nietzsche decât Voltaire, fiindcă în timp ce primul dezaprobă și se luptă cu acel «ressentiment», al doilea îl ia de muniție pentru mitraliera bășcăliei.
Perspectiva lui Queneau asupra stilului are meritul de-a arăta că nu doar măiestria, dar și joaca, servesc flexibilității stilistice și că poți obține un stil chiar și din jucăriile oulipo, chiar dacă nu are continuitate, oricum postmodernii vedeau discontinuitatea ca fiind primordială: stilul unei lucrări este un stil, chiar dacă nu-i stilul autorului. Treaba asta e interesantă prin modul în care mută atenția, fiindcă nu mai poți vorbi despre relația om-stil, dacă muți relația în operă-stil. Același om poate să creeze nenumărate opere, fiecare cu stilul ei și cred că trebuie să admitem, chiar și noi cei mai degrabă pre-moderniști, că ideea asta e cu adevărat anti-modernă, deci demnă de toată lauda.
S-ar spune că-i necesară o detașare de nivel budist pentru a izbuti asemenea lucru, dar putem observa recent cum destul de mulți intelectuali umaniști condamnă stilul materialelor generate de AI, deși sunt mult mai coerente și chiar mai bune decât experimentele Dada ori Oulipo, la fel de probabilistice ori algoritmice și destul de artă fiindcă Sf. Duchamp a avut o idee când ședea pe o fântână răsturnată, ori aia e artă fiindcă era făcută prin înjunghierea unui dicționar de către un om, iar asta nu-i fiindcă e făcută prin înjunghierea digitală a unui dicționar ceva mai complicat? Nu-i vorba de incultură sau ignoranță aici și nici măcar ipocrizie, fiindcă poate unii refuză statutul de artă ale unei creații Oulipo și aceștia au tot dreptul să nege efectele artistice ale mașinii, dar cine îmi laudă postmodernismul, n-are ce căuta să-i critice apogeul atins prin mașinărie.
Problema care o ridic eu ține de stil, nu de statut artistic valabil ori ba. Stilul mașinii este execrabil din perspectivă estetică, niciun om care ar produce cu mâna și mintea lui așa ceva n-ar fi demn de luat în serios, iar primul lucru pe care am putea să i-l reproșăm e că are abilitate, are și ochi și ureche, dar îi lipsește orice urmă de talent, put și simplu se străduie prea mult. Dacă îl luăm prea în serios pe Queneau, ceea ce este greșit să faci cu orice temă, principiu sau personalitate a postmodernismului, putem elimina conceptul de talent din ecuație, dar chiar și așa stilul tot mediocru rămâne, ceea ce este oricum valabil pentru orice om care se străduie să facă ceva într-un domeniu artistic pentru care nu are ce-i trebuie — c-o fi talent, c-o fi măiestrie, c-o fi suferința aia creatoare a netalentatului, nu știm.
Îmi vine în minte admonestarea aia pe care o primeam uneori în copilărie când mă scălâmbăiam peste măsură: “dacă te mai strâmbi mult ai să rămâi așa”. Iar asta ar trebui să fie un soi de «memento mori» pentru orice om aflat în goana stilului, fie că își caută stilul său fie că uneltește la stilul unei lucrări, amintidu-i că nu toate formele sunt circulare, că nu poți face din cal măgar și că la bal nu te duci ca la război — decât dacă ești un măscărici —, dar mai ales că doar manierismul și moartea pun egal între stil, operă și om.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Stilizare și fosilizare” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 