Oare nu-i acesta mărețul Babilon?
O! Numai de-ați știi voi dragii mei burgheji — urbani, pre-urbani și mai ales post-urbani — câte prostii se coc în mintea mea, începând cu influența orășenească asupra lutheranismului și Reformei în genere, ce a condus de la intenția de revigorare a catolicismului la sărmănia păguboasă a calvinismului și a puritanismului anglican și cum zbuciumul — adică sanchi! «anxietatea» — este boala de nervi a orașului ca agregare socio-politică, fiindcă nu degeaba de la «polis» ni se trage junghiul politicii. Însă până și la oraș mai vine primăvara, astfel că într-un asemenea cadru — nu «context», Mama Natură’i analfabetă — nu se cuvine să fim nici stoici precum cioclii nemți, nici zeflemitori ca franțuzii apud Voltaire, nici plângăcioși cu lacrimi înghițite ca rușii, nici manierist-optimiști ca englezii, aceste nații eminamente urbaniste și doldora de filozofi.
La noi în «suduri» polisul s-a demodat iute la nivel istoric, în timp ce mai spre nord de Mediterana, Burgul a înlocuit Polisul, că de-asta oricât ai «moderniza» Marakech ori Fez, nu vor fi nici Paris nici Berlin și nici Napoli n-are s-ajungă vreodată Milano, New Orleans nu va fi New York iar Abu Thenran nu va fi Quebec după cum evident București n-are să fie în veci vecilor Cluuuuj — din fericire —, nici dacă se mută la Polul Sud Ecuatorul.
Nu-i vorba despre «tensiuni», «conflicte» ori «disonanțe», astea-s niște fixuri burg-heze, de oameni anxioși — sit venia verbo — care se deranjează lesne și care una doă găsesc diverse nepotriviri mai abitir decât potriviri, și care în virtutea legii firii care îngăduie orbului să audă mai bine, omul cu un simț atrofiat al realității, dobândește un simț hipertrofiat al corectitudinii, ordinii și justeții. Cam așa și cu orășeanul de burg, ca să zic așa, dar nu orășeanul e tem noastră ici de față așa că-l vom lăsa în pace, măcar de-ar ști bietul ce-i aia.
E musai să admit că vorbesc din perspectiva flaneur-ului, adică a unei creaturi zămislite de oraș, tot mai îndrăgostit de un București sudic și oripilat de nordul acestuia, pe care îl găsesc a fi de-a dreptul distopic și străin, șezând cam zilnic în același loc și ochind spre clădirile din piața Kogălniceanu, un spațiu central încă «negentrificat» în care mă pot simți ca și cum m-aș afla deodată în Tel Aviv, Baghdad, Marsilia și Sofia, îngrămădind la un loc vreo cinci etape istorice, dintre care una n-a venit încă. Amestecul de nații și stări sociale, vârste, credințe, situații ce reprezintă o semnătură a orașului sudic-oriental, despre care unii ar spune că-i înghețat în timp, doar pentru că nu pricep faptul că nu timpul nu cunoaște mode, iar modele sunt numai un rezultat îl refuzului orășenesc de-a accepta realitatea, nimeni nu stăpânește timpul, iar obiceiul locului nu se supune modei. Un aspect important al Pieții Kogălniceanu este prezența micilor prăvălii, care transformă până și Mega Image-ul mititel din colț într-o prăvălie, prin cooptarea firească a personalului în miezul comunității din piață, unde vânzătoarea cu păr albastru ori tânărul arab, devin interlocutori de țigară și schimb de politețuri sincere. E drept că ne lipsește un birt sadea, însă avem exces de cafenele, să tot fie vreo șapte pe-o rază de o sută de metri, fapt care contribuie și mai mult la spiritul oriental. E drept că s-a deschis și una de hipsteri, dar nu tocmai în piață, ci mai spre margine, fapt care la urma urmei completează peisajul, vorba ceea: avem până și de-ăștia.
E atâta viață aici încât s-ajungă pentru tot Bucureștiul, deși pare că nu izbutește să pulseze până la nord, însă ce să mai zic: asta-i soarta. Un oraș nu-i ceva ce poate fi redus la fațade ori trafic, instituții say birturi, mahalale, muzee, canalizări și teatre așa cum nu poți lua o așezare rurală și s-o reduci la imașuri, bodegă, biserică, pârloage. Evit însă orice comparație cu ruralul, fiindcă asta riscă să lase iluzia că urbanul și ruralul ar fi opusuri complementare, în timp ce ele au substanțe complet diferite, între ele chiar se potrivește o abordare maniheistă din moment ce o ipotetică dispariție a ruralului nu implică dispariția esenței urbane și nici viceversa.
Orașul este o creație artificială, un medi pur antropic, în care totul este prevăzut prin sistem, până și devierile și astfel produce în mintea omului o iluzie de natură optică mai întâi și metafizică ulterior, conform căreia dobândești falsa percepție cum că ai locui într-un ceas și cu cât de duci mai spre nord, cu atât găsești mai zdravăn această senzație — ceasul e o invenție urbană —, că nu degeaba la Sibiu ceasul din centru merge de când l-au făcut, iar ăsta din Piața Universității e pur decor ignorabil, avem însă un ceas din flori la Cișmigiu, care e strict temporar, ceea ce e cu atât mai adorabil. Vorba lui Descartes: și ceasul defect și ceasul corect sunt puse în mișcare de aceleași legi.
Către final mă întorc la cetățile biblice, de la Sodoma și Gomora, la Ierusalim sau Ierihon și altele cu numbe bizare spre care s-au îndreptat la chemare Balaam ori Iona, găsind preocuparea dumnezeului Abrahamic pentru cetăți a fi cât se poate de interesantă, de parcă nici n-ar fo existat pe-atunci în lume sate ori alte așezări, deși e binecunoscută nemaipomentia putere a lui Iahve de-ași întoarce privirea cu totul — Dumnezeu nu se poate face că plouă, dar poate s-aleagă să nu privească — și la modul în care «city-ul», hipertrofiat în metropole ca Ciudad de Mexico, Sao Paolo ori Istanbul păstrează în ele mai bine ca orice altă invenție omenească o esență a omului preistoric, aceea de-a pune ordinea sa ideală — deci imperfectă —, peste ordinea impecabilă a firii, doar pentru a găsi că Dumnezeu a fost cam nepriceput atuni când l-a făcut pe om și căutând să pună smoală si cărămidă la lucru, amintidu-și pe la jumătatea șantierului perpetuu că Moartea — mai ceva decât primăvara — nu cunoaște nici porți și nici ziduri.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Oare nu-i acesta mărețul Babilon?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 