ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cătălin Marin

O prejudecată: idealismul lui Kant

Unul dintre acele lucruri pe care le-aș face în principiu, dar pe care cel mai probabil n-am să-l fac vreodată ar fi o lucrare academică (pentru asta ar trebui să devin «academic») prin care să demontez orice încadrare a lui Kant în categoria idealiștilor. Singur că dacă mi-ar spune cineva asta i-aș zice: “Fă mata studiile și dacă la capătul lor mai rămâi cu aceeași părere, ori ești bolnav de orgoliu, ori într-adevăr ai nimerit o direcție care merită atenția, dar până una alta nu mă lua cu ah! ce aș putea face. Singura dovadă a putinței este reușita, altfel faci ca oamenii ăia care nu s-au căsătorit niciodată, dar se umflă la alții cu nenumăratele lor șanse de a se căsători, vorba ceea «a jucat bine băieții, dar ia bătut scârbili ălea».”.

În urma acestui «disclaimer» menit să dovedească luciditatea perspectivei, dar mai ales să enerveze o mulțime de oameni care «ar fi putut fi..», dar nu sunt și nu au fost, merg mai departe spre o speculație personală legată de limita de perspectivă a celor care de regulă se avântă într-ale filozofiei (ca să nu zic «bias» că mă ia de la stomac și sunt sensibil).

Omul care apucă de regulă pe căile filozofiei este un om orientat mai curând spre interioritate și spirit, că de-asta îl atrag filozofia și literatura și alte treburi din sfera umanioarelor. Cei ca mine rareori spre niciodată nu ajung să urmeze filozofia fiindcă nu-i văd rostul și nici nu au obiceiul introspecției, decât dacă ajung să bea mai mult decât e cazul. De-asta domeniul cu pricina m-a apucat abia pe la 30 și ceva de ani. Prin adolescență doar am răsfoit ceva Descartes și asta numai pentru că era om de matematici. Filozofia mi-a trecut mereu drept vorbă lungă și masturbare de creieri. Această prejudecată fiind generată mai mult de interacțiunea mea cu oameni din sfera umanioarelor, care îmi păreau la vremea aia cam leșinați și cam rătăciți — de, aveam și eu mofturile mele de adolescență.

Astfel, unghiul meu implicit de abordare este un pic deplasat față de unghiul obișnuit al interesaților de filozofie. Eu intrând în aceasta cu scopul de a strica jucăriile din interior, dar descoperind că la origini acestea erau jucării foarte bune, stricate mai mult de uzura împătimiților ce cășună pe filozofie cum cășună mai nou tineretu’ pe sociologie, psihologie și antropologie cu simplul scop de a-și drege o viziune convenabilă despre sine, lume și viață, obicei alminteri bun în măsura în care nu te-avânți ca la pomul lăudat — încă mă irită ce-i care-și proptesc relativismele in Hegel.

Un element central pe care îl consider abuz de interpretare este încadrarea lui Kant ca idealist, în ciuda argumentelor pe care el singur le aduce împotriva acestei încadrări și chit că întrebarea adresată cititorului în Prolegomene pe urma afirmației că rostul intelectului este acela de a nu se lăsa sedus de o imaginație, care e bine să fie bogată din moment ce e mai greu s-o stârnești decât s-o stăvilești și că scopul acestuia este acela de a se orienta către realitate și cu toate că “Mai poate fi acesta numit idealism?” e o întrebare retorică, destui s-au găsit să-i răspundă cu “Da!”.

Ceea ce mă interesează nu este musai o așa zisă îndreptare a încadrării, ci studiul (nu analiza) spiritelor care au dus la încadrarea în idealism deși, nu numai că acesta nu se deduce direct, dar bașca mai este și refuzat de autor, în mod special, știind cu cine are de a face în domeniu.

Treaba asta se leagă într-un fel cu minunarea unora în fața fizicii cuantice pe urma căreia exclamă pe la cârciumi de față cu femeile: “Realitatea nu este ceea ce pare, uite cuantica zice că, bossonu’ lu Higgs, incertitudine etc. universuri paralele bro, like multe dimensiuni if you know what I mean!”, deși nu și-au pus vreodată problema «naturii realității», vorbind despre ea ca despre un «fun fact». Dar să nu-i omitem pe cei care au impresia că realitatea e ceva generat de propriul sistem nervos.

A confunda «experiența» realității cu realitatea este tot una cu a confunda Măsurătorul cu Instrumentul de Măsurare și Obiectul Măsurat, care împreună formează ceea ce se cheamă Experiment, ale cărui Observații reci se interpretează conform unei baze de interpretare, de-asta chiar și o triviala citire a primelor paragrafe de pe WikiPedia legate de Interpretarea Copenhaga sunt suficiente pentru a arăta că cei convinși că omul poate influența realitatea «exterioară» prin observare nu se deosebesc în convingerea lor de cei convinși că pământul este plat.

O anumită categorie de oameni (cu greu îmi e să găsesc miște trăsături comune specifice care să încadreze categoria) pare chitită pe a subordona realul subiectivului sau de a reduce realul la subiectivitate. De-asta, deși Kant nu afirmă că spațiul fizic sau timpul ar fi rezultate ale minții omenești, separând clar realul (lucrul în sine) de latura lui accesibilă cunoașterii și numind această latură «fenomen», delimitând experiența ca atare și rezultatul ei de respectivul «lucru în sine», destui s-au ambiționat să-i pună în spinare ideea că realitatea este determinată de subiectivitate. Ori această credință nu poate sta în picioare pe ce susține Kant, dar asta nu înseamnă că nu poate sta în picioare pe sistemele altora.

Pentru ca asemenea concluzie să se susțină este necesar ca sensul cuvântului “Realitate” să fie strâns legat de ceea ce ar putea fi numită “experiența realității independente în sine subiectivitatea omenească”. De exemplu legile care guvernează «lucrurile în sine» nu-s accesibile prin simțuri, ci numai prin rațiune pură, noi experimentăm doar efectele acestor legi sub formă de fenomene (în sensul kantian al cuvântului) și nu avem absolut nimic de spus care să le schimbe și absolut nimic de fâcut, ele reprezentând limita insurmontabilă a posibilului la modul: chiar dacă presupunând absurd că le putem încălca, tot nu le putem schimba. Adică și dacă putem opri degradarea Uraniului, tot nu putem schimba legea care îi impune să se degradeze.

Totuși nu-i vorba despre știință și natura realității aici, cât e vorba despre finețurile care fac posibile aceste erori de semantice și viziuni contrare, iată deci că nicio lege fundamentală nu-l împiedică pe om din a se sustrage acordului cu realitatea de fond, iar de-ar fi să mergem pe ideea că legile fundamentale sunt perfecte, înseamnă că această libertate este demnă de studiat.

Nasul meu dimpreună cu experiența și judecata îmi spune că acest set de convingeri legate de posibila încâlcare și depășire și influențare a realității și a limitelor ei este numai rezultatul proiectiv al unei lupte interioare de depășire ale unor bariere și neputințe dobândite prin creștere și învăț, până la punctul în care aceste bariere și neputințe iluzorii separă omul fix de acea realitate finală spre care tinde și însăși legea firii din om îl împinge spre acesta să spargă limita iluzorie a realității de mucava din mintea lui, inculcate prin experiență și care contravine unei înțelegeri și percepții fundamentale a adevărului: realitatea este mai mult decât percep Eu. Problema e că amărâtul își zice “Noi” în loc de “Eu” și de-aici se strică totul.

Astfel, zic, ceea de omul din categoria asta numește realitate, chiar e «o realitate» cu legi surmontabile și ale cărei limite sunt mult mai înguste decât cele descrise de fizică sau chimie. De-aici și faptul că acest soi de om ia interdicția drept imposibilitate/neputință. Pe scurt el chiar trăiește într-o simulare, adesea nefericită și chinuitoare, din care se străduie să iasă, iar căutarea lui de dovezi și argumente, chiar dacă se întâmplă precum în faza aia cu filozoful după unii ori matematicianul după alții, în orice caz: “un om aflat într-o cameră întunecată pornit în căutarea unei pisici care nu se află acolo”, deci maximul de iluminare pe care îl poate atinge vine cu concluzia: “ai pierdut timpul căutând aici”.

Da, realitatea este «mai mult de atât» în sensul în care «atât» este limita simțurilor mele interioare care nu au acces la gust, miros, atingere și lumină, «mai mult de atât» în raport cu simțurile mele exterioare care nu au acces la ceea ce face copacul să crească, ploaia să cadă ori nori să se întâmple și să se miște. Problema limitelor Marii Realități și depășirea eventuală a acestora este o falsă problemă atâta timp cât omul e prins în Mica Realitate din mintea lui și de legitățile căreia se ocupă Kant, că de-aia era fiert pe  meta-fizică, nu musai pe fizică și de-aia se apucă să critice rațiunea și judecata, nu «realitatea».

În final Kant și presupusul său idealism sunt doar un pretext motivant folosit de mine pentru a da ocol către niște concluzii. Mai întâi, în clipa în care știința a reușit să-i convingă pe oameni că stăpânește realitatea, multe lucruri sau cam dus dracului, fiindcă ceea ce omul înțelege prin cuvântul “realitate” n-are nicio legătură , nici măcar una, cu sensul acordat de știință termenului de «realitate». Pozitivismul — atât filozofic dar și științific — nu servește paradigma și implicit nici modelele utile acordării ființei cu viața. Apoi, există și o problematică a omului încuiat pe dinafara realității interioare, însă problematica asta mi-e neinteresantă momentan. În măsura în care un psihoterapeut e prins în bălăriile pseudo-științifice, complet incult în termeni de filozofie existențialistă și inapt să interpreteze niște măsurători statistice el este destul de inutil pacientului său, oricât de multă psihologie ar cunoaște. Cât despre psihoterapeuții care se cred surogat de popă sau șaman, mai bine nu deschidem vorba.

Dogma, nu musai religia organizată, oricât ar fi de blamată este incomparabil mai puțin dăunătoare decât spiritualitatea de modă nouă care este atât de absurdă încât nici nu se poate pune problema de contradicții și identități în interiorul ei. Pentru astea ai nevoie de o structură, fie ea dogmatică sau axiomatică, ori așa zisa spiritualitate face mai mult rău decât bine, ranforsând barierele neputințelor percepute prin distragerea atenției și îndreptarea acesteia către false putințe îngăduite de legități scornite, rupte de orice realitate sporind în tocmsi sentimente ale «irealității», senzații cum ar fi aceea că «trăim într-o simulare» sau «totul e un joc».

Cel mai important e însă de priceput e că limitările minții nu pot fi depășite doar cu mintea și că trupul trebuie implicat în treaba asta și uite de-aia yoga poate fi folositoare dacă e folosită corect, dar la fel de bine ajută munca fizică ostenitoare (bașca asta măi dă și rezultate concrete).

Revenind la început se cuvine să-mi menționez propriul «bias» care trebuie luat în calcul atunci când perspectivele expuse de mine sunt interpretate. Orientarea mea implicită este spre exterior și acțiune, sunt reflexiv din disciplină și gânditor din convingere, nu din fire, iar înclinația și interesul meu se îndreaptă instinctiv spre realitatea de care se interesează fizica. Din asta se deduce că eu nu cunosc prin experiență proprie problema limitelor pe care o descriu sau a ierarhiei/dihotomiei celor două realități, pentru mine aceasta e doar un fenomen pe care l-am accesat cu ajutorul minții orientat spre cei din afara mea care au reușit cumva să-mi capteze interesul mai mult în mod negativ, deci nu înțeleg cum e să trăiești în propria piele sentimentele de limitare și neputință și ideea că «trebuie să fie mai mult de atât», nici exaltarea ideii că omul poate influența realitatea doar cu mintea și nici nu înțeleg ce-i aia sentiment de impostură sau că totul e doar un joc sau că viața nu are sens.

Truda mea a venit din dorința de a mă apropia de «un altul» și a rezultat într-o apropiere de «sine», iar fundamental habar nu am ce ar trebui să facă omul ca să iasă din sine și să poată împărți realitatea cu un altul, dar în chip dogmatic afirm: asta are de făcut.

INDICAȚII DE CITARE:

Cătălin Marin, „O prejudecată: ideaismul lui Kant” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.