ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cătălin Marin

Fantasma bătrâneții și alte zădărnicii

Fiindcă nu sunt un «bun scriitor» aveam de gând să aduc în discuție Ecclesiastul cu extrase și versete, mai ales din partea aceea cu sfoara și porțile și cei ce macină, fiindcă țin să trec drept un drept orto-dox în ochii celor alergici la religie, după cum îmi place să trec drept fiul care zice Nu și cel risipitor care va primi un preș la Poarta Raiului ori după cum îmi place să folosec termeni ca “perfect” ori “greșit” în ciuda unora sau să joc argumentații din axiome relativizând ce am chef în ciuda altora. Asta înțeleg eu prin “Unghiul punk”: să zdrăngăni nervii tuturor în speranța niciodată deșartă că cel zdrăngănit își va pune singur întrebarea cuvenită. Dacă uimirea nu trezește în om filozofie, atunci măcar filozofia să trezească uimire în om.

Fac parte dintre acei oameni care se strâmbă când vede bătrânei pe post de modele și fotomodele, care își dă ochii peste cap atunci când aude vârstnici cârtind la adresa «tineretului» sau moșuleți hip care o ard cu tineretul pe la petreceri și prin cluburi. Dar cel mai tare mă irită prima și ultima categorie fiindcă ambele oferă iluzia groaznic de dăunătoare a «tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte».

Firește că se pune problema gradului de personal-subiectiv cuvenit unui articol dintr-o revistă de filozofie, însă nici să-mi argumentez viziunile sub limbaj riguros și sistematic pentru a le trece drept «obiective» nu-mi vine, oricât aș fi eu de «rău scriitor».

Bătrânețea este un stadiu al degradării biologice, dar desigur asta nu înseamnă că-i musai să vină și cu degradare socială sau spirituală, chit că demența și alzheimerul par să crească în răspândire — sau o fi doar o treabă de «awareness» —, însă oricum ar fi imaginea bătrâneții trebuie să fie una de sprijin al prezentului — viitorul e datoria celor tineri. A privi bătrânețea ca pe o continuare de fond a tinereții înseamnă a duce tragismul existențial real într-o comedie amăgitoare, scăzând până la anihilare valoarea generativă a tinereții, transformând-o pe aceasta în rost de plictis și amânare-nerăbdătoare.

Nu vreau să m-arunc într-o critică a transumanismului, fiindcă e îndeajuns să privim puțin în jur pentru a zări fondul patologic al compulsiei «dezîntrupării» și al dezidentificării cu «trupul muritor și dureros», dar aici nu ne interesează asemenea încadrări din perspectiva psihiatrică, ne interesează mai curând perspectiva metafizică asupra maladivului, chiar și dincolo de efectele sociale ori personale. Astfel «bătrânețea» ca efect al procesului firesc de «îmbătrânire» este ea însăși un lucru în sine — în măsura în care este independentă de percepție, dar nu independentă de o ființă vie în care să se petreacă —, care nu se definește doar prin relația cu tinerețea, însă aș spune că problematică nu-i bătrânețea fizică, pe cât este bătrânețea spirituală, adică slăbirea elanului vital, oboseala simțirii, împăienjenitea ochilor minții, surzenia urechii aplecate înspre inimă, încetinirea procesului reflexiv.

Astfel tandemul bătrâneții fizice cu al celei «metafizice» nu este întotdeauna sincron. Un spirit tânăr într-o civilizație «îmbătrânită» poate fi lesne tras într-o cultură a oboselii și a cultului precauției excesive așteptând moartea ca pe autobuz într-o stație mărginașă. Adesea e suficient un mediu apropiat degradat profund pentru a îndepărta omul de îndrăgirea vieții și a-l apropia ostenirea structurii interioare.

Așa zisele crize ale vârstei sunt singurele semnale de alarmă suficient de puternice pentru a resuscita omul și a-l scoate din amorțeala leguminoasă în care obișnuința obositoare îl aruncă, dar aici începe să se pună problema tinereții, prea lesne confundată cu o copilăreală dezlânată, un bâlci al exceselor și al ideii profund bătrânești: “să trăiești ca și cum ar fi ultima ta zi”, adică fără să-ți pese de consecințe. Tinerețea în sens metafizic este fundamentată de un sentiment al eternității atât de profund încât cel tânăr nici măcar nu-și bate capul cu moartea sau nemurirea, pentru el nu există «ultima zi», ci numai o prelungire continuă și nesfârșiră a momentului său prezent, fie că e groaznic, fie că este exaltant, pentru că lipsa experienței variate de viață duce la iluzia permanentizării stării prezente. Maturitatea aduce cu sine un echilibru și o îndrăgire subtilă a «trecerii», în timp ce bătrânețea aduce o încremenire în prezent, desființează viitorul și se hrănește din impresia prezentă asupra trecutului tot mai deformat.

Astfel omul poate fi bătrân în spirit încă de pe la 19-20 de ani, găsind în degradarea sa prematură o formă de superioritate, așa cum Cioran notează cu aroganță copilărească “la numai 22 de ani am ajuns expert în problema morții”.

Cea mai mare eroare a gândirii omenești supuse viciului obișnuinței rămâne asocierea dintre bătrânețe și moarte, deși la o privire mai atentă, corelarea se susține vag, iar bătrânețea în sine este doar uneori cauza morții «fizice», ea fiind de fapt cauza unanimă a morții spirituale, a refuzului vieții, a mumificării prin mâhnire, a sucombării întru absolutizarea deșertăciunii.

“Nebunul își împreunează mâinile și își pierde timpul zicând:

«Mai bine un pumn de odihnă, decât doi pumni plini de trudă și de goană după vânt»” Ecclesiastul 4:5 4:6 Biblia Ortodoxă

Încă n-am găsit o ilustrare mai succintă a “Poveștii unui om leneș” scrisă de Creangă, deși cuvântul “odihnă” poate induce ușor în eroare, iar refuzul «nebunului» de a trudi și a goni după vânt poate să treacă lesne drept înțelepciune.

Tinerețea autentică este despre a trudi în goana vântului, mânat de un sentiment al eternității. Bătrânețea înseamnă a fi copleșit de sentimentul zădărniciei în asemenea grad încât să nu mai fii apt de altceva în afară de «odihnă» sub șoapta Demonului Amiezii, iar numai din punctul ăsta de vedere e valabil: „Vârsta e doar un număr”.

Cătălin Marin, „Fantasma bătrâneții și alte zădărnicii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.