Cătălin Marin
De ce sunt disperările pe culmi
Mi-a luat ceva vreme să pot scrie despre speranță, din moment ce eu văd rost în a scrie despre «sentimentul» speranței, nu doar despre «conceptul» acesteia. Port în mine această prejudecată, despre cum speranța se petrece și în sălbaticul analfabet și în copilul crescut de lupi. Conceptul născându-se pe urma unei descoperiri interioare și întreținute de-o intuiție indică fondul său irațional și chiar dacă știu și eu acele rațiuni de încurajare pe care ți le construiești singur prin descurajarea gândurilor negre, înclin să afirm că speranța nu este un rezultat al acestui soi de raționamente, pe cât este cea care îngăduie minții să se împotrivească alunecării în abis.
Iar fiindcă sunt un «rău scriitor», mă duc pe câmpii mei, de parcă n-aș mai fi citit și altceva în afara propriului delir sistematic stimulat de jocul de lumini și umbre al empiriei.
Vin ca întotdeauna împotriva modelelor explicative și a obsesiei moderniste a prevalenței raționalității și al cinismului mascat în explicații sub imperiul principiului «ce înțelegi nu te mai deranjează», așa că mă avânt ca rinocerul în unghiul coastei spiritului vremii ca să-i sfarm țeasta pe care o are în loc de inimă.
Am citit cândva despre morminte vechi de vreo 100.000 de ani și mi-am zis că tare greșit ar fi să cred că frica de moarte a constituit un temei al întemeierii credințelor și religiilor, fiindcă aceste morminte se întâmplau cu mult înaintea istoriei și că omul acelor vremuri îndepărtate purta în inima lui sentimentul veșniciei fără a-l numi în gând și că mormântul era ceva necesar ființei într-un univers în care moartea nu avea nicio clipă valența unui sfârșit așa cum îl percepem noi azi. În post-modernism discontinuitatea și fragmentarea sunt implicite, mormântul e o chestiune «terestră» și practică de origini vagi, pe când în vremurile primilor oameni continuumul și întregul erau implicite, fiindcă abia pe atunci se năștea în om intuiția timpului subiectiv, în vremea de dinaintea ceasului.
Astfel afirm că speranța — ca sentiment — este numai o manifestare accelerată a credinței pure și care, asemenea oricărui sentiment omenesc tinde să se obiectiveze prin găsirea unui obiect extern. Zeitățile și zeii s-au născut din nevoia omului de a-și investi starea de speranță, sub imperativul intuiției timpului, în ceva «din afara» corpului. Speranța este o stare implicită a ființei și factor de disperare, prezența ei fiind cea care aduce ideea non-sensului vieții sub un sentiment de absurd. Omul disperat nu este un om care și-a pierdut speranța, pe cât este un om care trăiește un sentiment de absurd, iscat din contrastul persistenței ființei și «evidența» non-sensului: „Cum de continui să trăiesc deși nu găsesc vreun sens în a trăi?”.
Întrebarea existențialistă: „De ce nu mă sinucid?” își are o parte de răspuns în sentimentul speranței ce potențează acel absurd al lui Camus, în care trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit. Nu-i cazul să confundăm speranța cu optimismul și nici disperarea cu pesimismul. A spera activ la «mai bine» este în final o capcană și provine de fapt din disperarea care caută să împace absurdul. De asemenea micile sau marile amăgiri pe care ni le hrănim sunt optimiste, dar fondul lor este cel «disperant».
A spera înseamnă a te încrede involuntar și pre-rațional sub muzica interioară a unui acord misterios unde și dacă rațiunea îți indică în chip logic o lipsă de sens, tu continui fără de argumente, ca un elefant pornit spre legendarul cimitir al elefanților cu entuziasmul unui copil care se întoarce acasă.
Speranța și disperarea lucrează împreună. Disperarea este un sentiment pozitiv, adică un sentiment de prezență, nu de absență, un sentiment mobilizant și activ care împinge omul spre regăsirea speranței de care s-a îndepărtat. Dezastrul interior apare atunci când mâhnirea orbește și omul nu mai găsește vreun sens în a dispera. Nenorocirea se petrece abia atunci când îți pierzi disperare. „Lăsați orice speranță voi cei care intrați” stă scris la intrarea în ultimul cerc al Infernului dantesc. Iată un final îndemn la disperare, fiindcă dincolo de poarta aceea nu poți nici măcar să mai disperi. Dincolo se pierde sentimentul veșniciei și urmează un chin perpetuu prezent și «ne-sfârșit», de neînchipuit pentru cel încă viu.
Aș zice că deasupra porții de intrare în viață s-ar cuveni să stea scris „Lăsați orice speranță să intre”. A trăi e a dispera.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „De ce sunt disperările pe culmi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 