Savu Popa
Mirarea, acest Zeitgeist al filosofiei
Premise ale unui act de hermeneutică filosofică
Mirarea este una dintre valențele constitutive ale ființei umane. O înalță pe culmile redescoperirii de sine sau îi oferă șansa confruntării cu peisajele propriei conștiințe, care, adesea, dezvăluie o panoramă a frământărilor, a lipsei oricărei reconcilieri între contrarii sau contradicții.
Aceste constatări, câteva dintr-o multitudine, mi-au fost prilejuite cu ocazia lecturii cărții scrise de către Jeanne Hersch, Mirarea filozofică, subintitulată O istorie a filozofiei[1]. Complexitatea analitică a acestui demers, spiritul enciclopedic dovedit în reliefarea atâtor direcții de interpretare a principalelor curente filosofice, apărute din cea mai timpurie Antichitate și până în secolul XX, sunt principalele linii directoare ale studiului de față. Elementele de portret biografic ale filosofilor comentați se împletesc, în mod armonios și parcimonios, cu detaliile de istorie societală care țin de fiecare epocă în parte. Narațiunea documentară se împletește, pe alocuri, cu accentuarea unor laturi de intensă sensibilitate sau umanitate în cadrul portretelor de filosofi sau de idei filosofice. Înainte de toate, autoarea mărturisește că ,,mirarea e o componentă esențială a condiției umane”, căci ,,facultatea mirării îi este proprie omului”. Iar, în lumina acestor afirmații, ea avertizează totuși asupra lapidarității, a conciziei acestui demers limitat însă, care se vrea mai mult a fi un exercițiu de admirație, realizat cu instrumente de hermeneutică și de istorie filosofică, în măsură să surprindă desfășurarea cameleonică a gândirii filosofice, întinse pe parcursul câtorva secole: ,,Voi face în mod deliberat o alegere spre a mă fixa asupra câtorva puncte de reper, a unor puncte de cotitură ale gândirii, asupra unor momente privilegiate în care o privire mai nouă sau mai naivă a făcut să se ivească acele câteva întrebări esențiale care de atunci aveau să se pună neîncetat…” .
Așadar, o arheologie a stadiilor în care mirarea s-a manifestat, de-a lungul timpului, preumblându-se prin istorie sub diferitele măști social-biografice, deoarece autoarea afirmă în alt loc faptul că ,,o trăsătură a modernității”, esențială, constă în faptul că ,,reflecția filozofică nu mai poate fi separată de biografie”.
Coloana vertebrală a filosofiei
Drept o altă premisă a cercetării de față, autoarea pornește de la afirmația că, deși comuni și altor științe, câțiva termeni au devenit cruciali pentru analiza vieții înconjurătoare, al cărei ,,vocabular rămâne marcat și impregnat de ideea de semnificație, de sens, de scop”. Numai că filosoful este sau trebuie să fie ,,capabil să clarifice printr-o reflecție realmente critică sensul adevărat și importanța descoperirilor uluitoare care se fac acum în domeniul vieții”. În ideea în care, mai ales în cadrul sistemului hegelian, ,,conștiința este certitudinea de sine a sufletului”, o constatare pe care Jeanne Hersch o va întrebuința în cadrul mai multor analize realizate în cartea de față. Așadar, conștiința, această coloană vertebrală a filosofiei, o determină pe aceasta să vorbească, raportându-se la ideile de bază ale filosofiei universale, despre o complexitate a vieții sufletești, scindate între agonie și extaz, între angoasă și verticalitate morală, între negare și afirmare.
Școli de gândire, reprezentanți, viziuni, contradicții și limite
Demersul istorico-hermeneutic debutează cu Școala din Milet, al cărei reprezentat este Thales, un filosof preocupat de ,,substanța care persistă în tot ce se schimbă și trece fără încetare”. Apoi, urmează câteva informații succinte, referitoare la următoarele Școli, cea Ioniană și cea Eleată. Reprezentanții acestor școli sunt Heraclit, cu a sa ,,gândire total metafizică”, interesat de dimensiunea curgătoare a existenței, în care, așa cum a afirmat el, totul curge și nu te poți scălda de două ori în apa aceluiași râu sauParmenide care se va confrunta cu experiențele logicii, va teoretiza ,,principiul identității”, în care accentul cade pe suprimarea contradicțiilor, căci, ,,pot să spun ființa este, dar nu pot să spun neființa este.” Zenon, alături de atomiști, s-a ,,străduit să arate că deși mișcarea și schimbarea domnesc într-adevăr în experiența noastră despre realitate, suntem totuși incapabili să le gândim.” În cadrul acestor pagini care reflectă, într-un ritm mai alert, treceri de la un filosof la altul, autoarea descoperă afiliații, legături sau negații între perspectiva unui filosof și a celuilalt. Este și cazul pleiadei de aur formate din filosofii Socrate, Platon sau Aristotel, unde admirația sau rezerva ocupă prim-planul acestor pagini de portretistică dedicată unor personalități dotate cu un simț și cu o măsură a privirii, a înțelegerii și a cuprinderii lumii întregi, între orizonturile propriei lor sensibilități, ale propriului intelect sau ale propriilor mirări. Pentru Socrate, inițiatorul maieuticii, celebru prin sintagma ,,știu că nu știu nimic”, ,,conștiința pe care omul o are despre lume se interoghează asupra ei însăși”. Pentru Platon, discipol socratian, ,,filosofia comportă o intenție pedagogică, o voință de a educa oamenii”, lesne de observat în sistemul său filosofic, bazat pe teoria ideilor, pe eliberarea din carcera propriilor limite învăluite în întunericul peșterii, loc al teatrului de umbre. Între stat și omul individual, conform aceluiași filosof, va exista o relație de identitate și de structură. Pentru Aristotel, ideea unei organicități sau a totalității presupune baza propriului său demers filosofic, care refuză ,,să se mărginească la probleme parțiale sau punctuale, reflecția lor simțind nevoia să se împlinească într-un tot”. Ne vom reaminti, prin intermediul paginilor de față, concepte cruciale pentru gândirea aristotelică, precum, etica, politica, dorința, plăcerea sau actul pur.
Epicurienii, în frunte cu Epicur, consideră că ,,nimic nu provine din nimic și nimic nu se pierde în nimic”, în timp ce stoicii, reprezentați de nume ca Cicero, Seneca, Epictet sau Marc Aureliu, încearcă să le ofere celorlalți imaginea morală a existenței, mizând pe un instrument de judecată sau de analiză, cel al apercepției comprehensive ,,care desemnează o impresie clară, evidentă, produsă de lucruri în suflet”. Gândirea Sfântului Augustin se află la confluența dintre filosofie și teologie, el fiind autorul conceptului de predestinare și al unei maxime cu o valoare mărturisitoare, crucială: ,,Dumnezeu e înăuntrul sufletului- este interior intimo meo, adică mai lăuntric mie decât sinele meu cel mai lăuntric.” Intrăm astfel în filosofia medievală, unde este amintit Anselm de Canterbury și a sa ,,dovadă ontologică”; ne este prezentată, apoi, filosofia lui Toma de Aquino, doctorul angelic, cel care avea să realizeze o ,,sinteză între aristotelism și tradiția creștină”. Renașterea este reprezentată prin René Descartes, Baruch Spinoza și Gottfried Wilhelm von Liebniz. Îndoiala metodică, întinderea și gândirea, absolutul infinit, conceptul de potență, morfologia abisală a monadelor, lumea empirică și cea rațională, intervalul sau limitaîntre res cogitas (lucrul gânditor) și res extensa (lucrul întins) sunt doar câteva dintre ideile vehiculate, teoretizate de către acești filosofi, pe care, din nefericire, spațiul limitat al acestei cronici nu ne permite să le detaliem. Pentru John Locke, empirist englez, sufletul este, la început, o tabula rasa, în schimb, pentru George Berkeley, ,,întinderea, forma, mișcarea ori sunt percepute prin simțuri, ori nu sunt” sau pentru David Hume, ,,toate ideile provin, după cum am văzut, din experiența sensibilă.”
De reținut și dimensiunea unei cauzalități care generează combustia concretului, limitează libertatea decizională sau oferă o premisă iluzorie a înțelegerii și depășirii acelei cenzuri transcedente (Blaga), interpuse între spațiul vizibil și cel invizibil. În acest context, intervin o serie de antagonisme benefice, care valorizează demersurile spirituale înaintea celor materiale. Autoarea exemplifică toată această teorie prin existența unor filosofi din perioada modernă, făuritori de sisteme filosofice care s-au impus și care, pe de o parte, își au rădăcinile în gândirea filosofilor analizați până acum, iar, pe de altă parte, își lărgesc aria de influență, pe măsură ce epocile istorice se succed, în funcție de starea de criză sau de alterare a individului, în prezența marasmului ideologic sau al ororii războaielor. Astfel, Immanuel Kant, prin lucrările sale capitale, Critica rațiunii pure, Critica rațiunii practice sau Critica rațiunii de judecare, lansează o serie de problematici care vizează concepte ca cel de finalitate, de relație antagonică între spirit și experiență, între a priori și a posteriori, între o realitate fenomenală și una noumenală, între sinteză și analiză. Idealismul german, avându-l precursor pe Kant, îl lansează pe Georg Wilhelm Friedrich Hegel, care și-a bazat experiențele filosofice pe un sistem panlogic, tributar concepției conform căreia necesară este rațiunea într-o lume în care totul este logic și care, mai apoi, s-a preocupat de mecanismul contradicției, inerent pentru datul concret și care presupune, din partea celui care îl acceptă, o conștiință asumată și un apel continuu la luciditate. Auguste Comte, un filosof aparte, a mizat pe legătura strânsă dintre științele care prindeau un elan nemaipomenit în acele vremuri și filosofie, într-un context ireal al unui timp al crizei, atât sociale, cât și de valori, reverberate la nivelul intelectului și al senibilității. Karl Marx definește raportul inegal, ca forță și statut, dintre clasa muncitoare, proletariatul și clasa capitalistă, dintre cei oropsiți și oropsitorii. Mijloacele de producție devin materia primă a acestei filosofii, materialismul dialectic, formula sa de bază, iar religia, un opiu al popoarelor, în măsură să inducă iluzia, sporind inițiativa în defavoarea acțiunii. Finalul eseului dedicat lui Marx se încheie cu următoarele cuvinte ale autoarei, cu valoare prevestitoare: ,,Dezbaterea, cu Marx și cu succesorii săi, nu este încheiată”. Psihanaliza este reprezentată de către Sigmund Freud, Carl Jung sau Alfred Adler. Dincolo de informațiile care subliniază relevanța fiecărui psihanalist, aflăm faptul că i s-a reproșat metodei freudiene menținerea și amplificarea unei confuzii dintre analiza sintetică și cea comprehensivă, cele două atribute esențiale ale oricărui demers psihanalitic.
Tot un timp al crizei, al lipsei de empatie umană sau socială, de distanțare față de sine și față de lumea din jur și, mai ales, față de o divinitate care este percepută dincolo de lentila contradicției sau a mirării, a umilinței sau a revoltei, îl parcurge și un filosof ca S. Kierkegaard cu a sa teologie a negării, cu ale sale peripluri tenebroase prin experiența umană percepută ca o ruptură, o sciziune în liniaritatea sau echilibrul timpului. Acest filosof crepuscular practică exerciții ale unei apropieri de o divinitate care nu poate fi percepută, asimilată prin cuvinte, afecte sau stări umane. Pentru Nietzsche, chinuit de o boală incurabilă, omul este ,,o subiectivitate imposibilă”, care se luptă cu propriile sale limite și mărginiri. ,,Dumnezeu a murit” și, totuși, omul trebuie să supraviețuiască, în lipsa oricărei alte opțiuni mai convenabile. Și de aici provine supliciul grandios. Reflecția lui Henri Bergson ,,a început cu o mirare”. Pentru acesta ,,trupul este instrumentul acțiunii”, dotat cu intuiție – ,,capabilă să reflecteze la obiectul său și să-l amplifice nelimitat”. Edmund Husserl, considerat părintele fenomenologiei, a lansat concepte ca reducția fenomenologică care pune realitatea în paranteze hermeneutice, ,,analizează activitatea conștiinței intenționale” și a faptului că interpretarea fenomenelor capătă complexitate și un spor interpretativ, date fiind ipostazele sau fațetele diferite ale aceluiași obiect privit și perceput printr-o vedere intuitivă. Heidegger ,,descrie Dasein-ul” … ,,care, ca existent- libertate, trebuie să-și fie propria ființă adevărată – sarcină”. Un paradox în teoria sa constă în conținerea simultană a trecutului și a viitorului în universul Dasein-ului al cărui scop este dezvăluirea fiinitudinii, ca fundament al existenței.
Mirarea, acest Zeitgesit al filosofiei din toate timpurile, presupune o rescurecție a propriei tale interiorități, în măsura în care devine și o resuscitare a propriei tale lucidități.
[1] Jeanne Hersch, Mirarea filozofică. O istorie a filozofiei, trad. de Drăgan Vasile, Humanitas, București, 2022.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
INDICAȚII DE CITARE: Savu Popa, „Mirarea, acest Zeitgeist al filosofie”, în Recomandat de Anthropos, Cartea de cinci stele din 13 iulie / 2023, https://anthropos.ro/cartea-de-cinci-stele/
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 