CARTEA DE CINCI STELE
A mirosi lumea. Recuperarea unui simț uitat
„Miroase a prost de la o poștă”. Semnificația acestei expresii destul de sibilinice (are inteligența un miros propriu?) ne-o lămurește Odorama. Istoria culturală a mirosului, cartea lui Federico Kukso, traducere de Cornelia Rădulescu, apărută la Editura Baroque Books and Arts în 2022 într-o excelentă ediție.
Ei bine, „prostia” din expresia mai sus citată nu se referă nici pe departe la lipsa inteligenței, ci la condiția socială inferioară, căci unul dintre sensurile de primă instanță ale cuvântului „prost” înseamnă „sărac”, „de condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând” (conform Dex). De altfel, lucrurile sunt legate între ele pentru că prostul ca sărac devenea, prin forța lucrurilor, și prost ca „lipsit de carte” câtă vreme până la jumătatea secolului XX nu făceau școală decât cei mai înstăriți dintre pământeni.
Prejudecata în privința mirosurilor celor de jos este însă una occidentală, vine dinspre Anglia, Franța și Statele Unite, căci – urmându-se o veche tradiție ce coboară până la Galen care asocia răspândirea bolilor cu miasmele – s-a crezut că clasele de jos (nespălații!) sunt cauzele directe ale marilor epidemii / pandemii (ciuma, holera, febra galbenă). Într-un fel chiar așa era, dar nu din cauza mirosurilor, ci a condițiilor precare de trai, propice înmulțirii puricilor de șobolan – transmițători ai microbului care produce ciuma, țânțarilor – responsabili de febra galbenă și, în sfârșit, propice consumului de apă contaminată cu un microb fecal – care dă holera.
E foarte interesant, în această perspectivă, că mirosul a fost, aproape până în secolul XX, ultima graniță a acceptării invizibilului. O barieră extrem de greu de depășit, motiv pentru care microbii au fost foarte greu acceptați de mentalul comun – atât științific cât și neștiințific. Microbul e ceva absolut imperceptibil, un lucru nemaivăzut și nemaimirosit până atunci câtă vreme inclusiv Dumnezeu, maximum de invizibil, se făcea totuși prezent simțurilor umane prin… miros. Cel de nevăzut era totuși perceptibil olfactiv: își transmitea apropierea printr-un parfum de nedescris, pe cât de inefabil pe atât de convingător. Imaginația omului – cantonată multă vreme în… materialism chiar și când își reprezenta substanțe eterice, imateriale – avea să lege emanațiile odorifere divine de un… consum corespondent de fumuri și parfumuri, motiv pentru care enoriașii s-au simțit, din cele mai vechi timpuri, datori să-și hrănească zeii și dumnezeii cu bogate fumigații de tămâie și smirnă, cu imense și extrem de costisitoare omagii odorizate. Invers, diavolul și iadul miroseau urât, urât ca moartea pe tărâmul căreia erau, de altfel, localizați.
Cu toate acestea existau încă din antichitate critici ai băilor, considerate facilitatoare ale răspândirii bolilor (băile romane și grecești sunt scăldătoare publice cu o apă rapid infectată cu mizeriile puzderiei de oameni care o folosesc; în plus apa caldă era văzută ca deschizând porii exalațiilor imunde – căci și pielea are o respirație proprie, iar aerul, în imaginarul acelor vremuri și până în zilele noastre, este mereu făcut vinovat de transmiterea tuturor boleșnițelor). Nici parfumurile nu scăpau criticilor căci ele simbolizau „decadența Orientului”, predispoziția lui spre lenevie și prostrație intelectuală. Toate aceste critici nu reușesc însă să clatine atracția spre mirosurile plăcute, dar ceea ce nu reușește antichitatea – va face Evul Mediu, o adevărată epocă a reabilitării putorii, căci precuparea pentru cele trupești este condamnată, iar curățenia sufletească e văzută ca fiind suficientă pentru a răspândi mirosul suav al cerului. De altfel, mirosul plăcut rămâne în continuare prerogativa divinității, iar miasmele în portofoliul Subteranei – iad, Diavol, moarte. Puritatea morală este, în viziunea Evului Mediu, adevăratul izvor al bunelor miresme trupești. O asemenea combinație – neglijența față de corporal și respectarea virtuților cardinale – constituie rețeta, „formula” unui parfum cu adevărat minunat, atât de puternic că poate trece dincolo de moarte și-i poate învinge duhoarea specifică. Într-adevăr, mitul sfinților bine-mirositori după moarte este unul dintre miturile centrale ale creștinismului medieval (cu prelungiri și în secolul XIX, dacă ne gândim la povestea starețului Zosima din Frații Karamazov).
Cultura medievală a jegului avea să ia sfârșit în apropierea Renașterii – dar de această dată „renașterea” parfumului nu se datorează unor viziuni revoluționare, ci mai curând marilor epidemii de ciumă care determină readucerea în discuție a întregii culturi antice privitoare la proprietățile contaminatoare ale aerului și la modalitățile cele mai eficiente de a le combate: batiste parfumate sau înmuiate în oțet, fumigații, odorizări de tot felul. De altfel expresia și astăzi folosită – „miros pestilențial” vine din acea epocă în care ciuma (pesta) era văzută ca fiind transmisă prin aer / miros. Cu alte cuvinte nașterea unei adevărate industrii a parfumurilor în epoca barocă se datorează tocmai ciumei și mirosurilor ei… pestilențiale, unei erori de înțelegere a transmisiunii bolii. De altfel, autorul ne invită să înțelegem groaznica duhoare care stăpânea Europa acelor vremuri – datorată folosirii cailor ca principal mijloc de transport, inexistenței rețelelor de canalizare, aruncării pe fereastră a oalelor de noapte – duhoare care se cerea, oricât de firav, atenuată de norul de parfum în care se învăluiau cei cu un „nas mai subțire”.
Cucerirea Americii îi pune și ea în contact pe spanioli și apoi pe toți locuitorii vechiului continent cu niște practici considerate la vremea respectivă barbare și păgâne: spălarea mâinilor înainte și după masă, îmbăierea și curățenia corpului, dar și cu arome încă necunoscute, cea de cacao și de tutun. La schimb, după cum știm, europenii le dau indigenilor variolă și gripă, violuri și ucideri în masă, ceea ce duce, în scurtă vreme, la cel mai mare genocid din istoria omenirii, la exterminarea raselor de pe un întreg continent.
După un exces de parfum al aristocrației la curtea regelului Ludovic al XVI-lea și al soției sale, Maria Antoaneta, Revoluția franceză declanșează o campanie împotriva sulemenelilor aristocratice, mergând până la arestarea parfumierului reginei. Fra(gra)nța trebuie redefinită. Pe „tronul” revoluției va urca în scurt timp apa de colonie – o adevărată obsesie olfactivă a lui Naopleon: o poartă cu el în campaniile sale militare și stropește din abundență cu această mirifică soluție camera sa de baie. Trebuie precizat că apa de colonie se va răspândi în Europa la fel de repede ca spiritul revoluționar…
O altă revoluție, revoluția industrială, instaurase însă o tiranie a duhorii care atinge apogeul în secolul al XIX-lea și este, printre alții, surprinsă magistral de Charles Dickens sau Victor Hugo. Mirosul devine intolerabil și otrăvitor, pentru a-l combate igieniștii se întrec în soluții care mai de care mai ingenioase. Dezodorizarea orașelor devine o prioritate absolută, iar cu aceasta intrăm în era anosmiei, a extirpării nu doar a miasmelor și izurilor, ci și a mirosurilor plăcute: „miros” devine echivalentul „mirosului urât”. Lumea decide să devină inodoră câtă vreme, conform lui Sigmund Freud, civilizația a apărut odată cu ridicarea omului în două picioare și cu renunțarea la miros ca simț principal de orientare în favoarea simțurilor nobile și intelectuale precum văzul și auzul. De altfel, după același autor, atracția către olfacție este un simptom important al nevrozei. Mirosul fusese urgisit și înaintea lui Freud, de filosofi precum Platon, Descartes sau Kant – pentru non-intelectualitatea, relativismul și „corporalitatea” sa.
Într-adevăr, mirosul, spre deosebire de culori și sunete, suferă de câteva deficite esențiale: 1. este inefabil, inclasabil, nu poate fi surprins în mod clar și precis printr-un cuvânt sau printr-o ecuație; 2. Se transmite într-un mod material, el fiind un „fluid” sau, cum știm astăzi, alcătuit din molecule, spre deosebire de transmisiunile pe bază de unde ca în cazul culorilor și al sunetelor; 3. Este cel mai relativ simț pentru că perceperea mirosurilor diferă de la o cultură la alta, de la o vârstă la alta, ba chiar de la om la om; 4. Este volatil și versatil – schimbându-și înfățișarea în funcție de moment, de persoana care-l folosește (parfumurile, de pildă, se personalizează în contact cu mirosul propriu al pielii parfumatului, la rândul lui variabil în funcție de starea afectivă, de digestie și de problemele de sănătate); 5. Este, drept urmare, simțul singularității prin excelență: în ciuda unor vagi caractere „generale” care ne fac să distingem mirosul unei violete de mirosul unei butelii sau mirosul cafelei de mirosul fânului proaspăt cosit, în cele din urmă fiecare obiect și fiecare persoană împrăștie o aromă unică, ba chiar, cum am văzut, diferită în funcție de momentul sau vârsta la care se află.
Chiar și așa zisele caractere generale mai sus amintite fac din miros simțul cel mai individualist și cel mai legat de materialitate și corporalitate câtă vreme cea mai răspândită și potrivită modalitate de a definit un miros este prin referirea la obiectul care-l emană: miros de ploaie, miros de bălegar, miros de brad etc. Nu pot fi concepute Idei în sens platonician ale mirosurilor, așa cum s-au putut concepe Idei ale celorlalte lucruri existente, căci fiecare miros este, cum am văzut, unic în felul său și inseparabil de obiect, astfel încât Mireasma în sine este inconceptibilă, spre deosebire de Frumosul în sine sau Binele în sine. La fel, nu se poate vorbi despre o mireasmă perfectă, desăvârșită, despre o proporție de aur a unei formule supreme de parfum – pentru simplul motiv că în cazul acestui simț, mai mult decât în toate celelalte, receptarea – pozitivă sau negativă – a unui miros este fatalmente subiectivă, extrem de variabilă în decursul istoriei și chiar al vieții uneia și aceleiași persoane. Ne putem plictisi de un miros sau o anumită indispoziție organică ne poate face să-l găsim respingător, deși în trecut prezența lui ne ridica în ceruri. Așa pățește de pildă Ludovic al XIV-lea cu parfumul de ambră care – după ce-l divinizase îi cade în dizgrație, făcându-l răspunzător pentru migrenele de care suferea.
Tocmai datorită proprietăților mai sus amintite, a avea un miros bun semnifică o capacitate aproape supranaturală de a distinge nuanțe infinitezimale, particularități insesizabile, invizibile, inaudibile și impalpabile, este semnul prezenței geniului, așa cum credea Friedrich Nietzsche – specialist în distincții de o maximă finețe în domeniul spiritului. De altfel spiritul se pretează cel mai bine mirosului, dată fiind definiția sa etimologică: respirație! Cum orbii sunt obligați, din cauza pierderii celei mai importante surse de informații pentru om – văzul –, să-și dezvolte capacitatea de orientare prin celelalte simțuri (iar Nietzsche era și el miop, aproape orb), mirosul capătă, în cazul lor, un rol aproape fundamental, putând depista lucruri cu totul ascunse văzătorilor. Să fie oare o întâmplare că profeții erau – conform unei tradiții homerice – orbi?
Cu toată volatilitatea miresmelor, mirosul este, totuși, într-o altă privință, mult mai fidel decât celelalte simțuri. În capitolul foarte interesant dedicat memoriei olfactive Federico Kukso surprinde o caracteristică definitorie a mirosului: mirosul nu mai trece prin filtrele intelectuale obișnuite ale memoriei, mereu reconfigurată de experiențele acumulate (amintirile noastre sunt modificate în timpul vieții noastre, rearanjate cu fiecare moment trăit, resemnificate, ajustate astfel încât să se potrivească în puzzle-ul mereu luat de la capăt al istoriei noastre personale). Dimpotrivă, mirosul ne conectează în cel mai direct și nefalsificat mod cu… noumenul trecutului nostru, făcând posibilă experiența madlenei. Proust a surprins într-un mod devenit clasic această capacitate a mirosului / gustului (cele două se suprapun în foarte multe privințe) de a ne transporta, de a ne teleporta în miezul autentic al amintirii neprelucrate de conștiința noastră. Așa se face că un miros uitat într-un sertar al unei camere de demult păstrează esența nedeformată a unui trecut îndepărtat, metaforă-obiect prin excelență a ceea este, în toate celelalte privințe, anihilat de ireversibil, de necruțătoarea entropie. Chronos își poate înghiți copiii, dar e ceva care-i scapă: parfumul lor, mirosul lor irepetabil.
Această stare de lucruri i-a convins pe unii cercetători să refacă trecutul îndepărtat: mirosul Cleopatrei, al Romei antice, al epocilor de mult apuse, considerându-se că istoria este o știință incompletă fără o osmologie corespondentă. Dar și mirosul persoanelor iubite și dispărute este un obiect de interes, conservarea parfumului lor reușind să le prezentifice într-un grad la care nici fotografiile, nici înregistrările video nu pot ajunge.
Din nefericire, consideră autorul, lumea de astăzi este una tot mai dezodorizată, în ciuda sau poate tocmai pentru că există un marketing olfactiv care încearcă influențarea cumpărătorilor prin atomizarea anumitor parfumuri și, în egală măsură, prin crearea unui brand olfactiv inconfundabil. Apreciate în zilele noastre sunt acele spații care nu miros… a nimic, absența oricărui miros este semnul curățeniei, al aseptictului, al… siguranței, căci unii sunt alergici la mirosuri, oricât de „bune” ar fi pentru alții sau consideră efluviile parfumate ca fiind intruzive, intruși ai spațiului personal olfactiv, un adevărat viol… nazal. Lumea, cel puțin lumea urbană, își pierde tot mai mult mirosul, iar această pierdere este aplaudată de cei mai mulți dintre noi, deși asomia este pentru o persoană care suferă de ea, o boală sau un simptom al unei boli deosebit de grave.
Apropo de boli – și bolile au miros. Fiecare miroase în felul ei, diferit de toate celelalte, iar medicii tradiționali din școala lui Hipocrate au folosit mirosul ca un instrument semiologic redutabil, mirosind întotdeauna și gustând uneori excrețiile pacienților: urina, fecalele, transpirația. Ciuma miroase într-un fel, febra galbenă și febra tifoidă într-altul, Parkinson-ul și cancerul în cu totul altul. Există în prezent încercări de a antrena câini sau șoareci pentru a depista de timpuriu prezența indicatorilor odoriferi ai cancerului. Dar și oamenii pot simți prezența bolii într-un semen, așa cum s-a întâmplat cu soția unui bolnav de Parkinson care, înainte cu zece ani de a fi diagnosticat, a putut semnala prezența unui miros diferit, straniu, lemnos, ca de mosc. Același miros l-a regăsit aceeași persoană în sala unde se desfășura o conferință dedicată bolnavilor de Parkinson: toți miroseau la fel! Un cercetător al Parkinsonului a pus-o să miroasă douăsprezece maieuri, șase ale unor bolnavi, șase ale unor persoane sănătoase. Femeia a identificat șapte maieuri – șase corect, iar unul în plus – din lotul persoanelor sănătoase. Opt luni mai târziu „persoana sănătoasă” avea să fie diagnosticată cu Parkinson!
Pitagora a crezut că cerul „cântă”, că emite sunete îndeajuns de armonioase cât să alcătuiască o muzică a sferelor. Nu i-ar fi trecut prin gând că cerul… miroase. Și, într-adevăr, cerul miroase: fiecare planetă are un miros al ei, cometele, asteroizii un miros al lor. Nu avem acces la acest miros în mod direct, dar îl putem reconstitui prin analizarea gazelor și moleculelor prezente pe respectivul obiect ceresc. Astfel, Marte – ca să nu-și dezmintă numele – miroase a sânge (datorită prezenței oxidului de fier), Venus a ouă stricate, Jupiter a pește stricat, gaze de eșapament, a hoit, a cianură (migdale amare) și a usturoi. Totuși, mirosul predominant al Universului este dat de hidrocarburi policiclice armoatice, adică de un miros de pâine prăjită și gaze de eșapament.
Adepții teoriei conspirației găsesc în paginile acestei cărți încă un argument împotriva aselenizării. Charlie Duke, pilotul modulului lunar Apollo 16, a spus că luna miroase a… praf de pușcă, doar că „praful lunar conține fier, calciu, olivină și piroxen, fiind pe jumătate alcătuit din cristale de dioxid de siliciu care, din punct de vedere chimic, nu e înrudit cu praful de pușcă, compus din nitroceluloză și nitroglicerină, molecule organice, inexistente pe Lună.” Mărturiile pilotului modulului lunar privitoare la mirosul Lunii par să fie, ca și alte lucruri din povestea aselenizării, scoase… din jobenul imaginației astronauților sau al halucinațiilor… olfactive.
Foarte bine scrisă, foarte documentată, cu un nivel înalt al stilului și expresivității, tradusă exemplar de Cornelia Rădulescu, cartea lui Federico Kukso merită din plin distincția CARTE DE CINCI STELE și RECOMANDAREA ANTHROPOS! Lectură faină!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
INDICAȚII DE CITARE: „A mirosi lumea. Recuperarea unui simț uitat” în Recomandat de Anthropos, Cartea de cinci stele din 11 mai / 2023, https://anthropos.ro/cartea-de-cinci-stele/
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 