Savu Popa
Disperarea pe culmile omenescului
Textele din volumul luare aminte[1], care poartă semnătura poetului optzecist Liviu Ioan Stoiciu, sunt, în marea lor majoritate, confesiuni ale unei existențe dezolante, străbătute, de la un capăt la altul, de un suflu vitriolant.
Lucrurile trebuie spuse pe față, tranșant, fără niciun menajament sau ocoliș anume. Acest fapt îi conferă poetului forța de a se manifesta pe sine, în cadrul recluziunii, drept un spirit confesiv, lucid, tranșant, un permanent autopsier al propriilor angoase și neputințe. Pare că, în această poezie, ,,răul… și-a luat timpul ca pseudonim” (Emil Cioran), căci poetul se confruntă cu ipostaze sociale, relaționale și, nu în ultimul rând, personale, ale unui rău care se hrănește din seva lucidității și a cotidianului. Una dintre cauzele declanșării acestui turnir confesiv al disperării și al decepției este faptul că lumea înconjutătoare a ajuns o desfășurare tot mai stridentă a non-sensului.
O biografie a dezolării sau o dezolare biografică dezvăluie panorama deșertăciunilor existențiale sau a mortificărilor ființiale, duse până la limitele ultime, parcă, ale lucidității: ,,Îi dau aerul vechimii. Coborând,/ coborând- ieri-alaltăieri era un munte, astăzi e/ un deal, mâine-poimâine va fi o câmpie: privește în zare,/ oprit pe o coamă să admire relieful, la/ o vârstă. Doamne, cum mai trece omul! Dacă stă bine și/ se gândește, mai are de trăit un pic, după/ care va fi uitat pe drum: va arunca la coș din ce a adunat,/ nu va mai avea nimic de câștigat, sufletul/ o va lua razna, inima lui va pierde și ce n-a avut… Va fi/ tot mai obosit și de la un moment dat/ se va plictisi să mai continue, se va retrage la vatră… Lipsiți de însemnătate… Coborând/ coborând, devenim lucruri” (Coborând, coborând).
Două niveluri conțin aceste poeme-teritorii ale țipătului în pustiul ființei. Primul îl reprezintă substratul biografic, cel care însumează secvențele care scot la suprafața acestei confesiuni crepusculare, superstițiile copilăriei, iubirile tinereții, cartografiile sepulcrale ale visului, singurătatea carcerală, prelungită la diferite vârste, în care clocotul și obida de sine sunt redimensionate în funcție de experiențele unor cotidiene bulversante, ruinate psihic și social, aflate sub asediul vremurilor și al mentalităților. Un al doilea nivel vizează gradele confesiunii, care oscilează între luciditate și delir, între exaltarea unor mici victorii împotriva eșecului sau a propriilor frici miriapode și amarnica reîntoarcere la o interioritate tot mai cuprinsă de fisurile nesiguranței și ale disperării: ,,Sunt o rană pe/ dinlăuntru… În afară să te vaieți, mai știi și altceva?/ Puțină decență! Ia te uită cine vorbește./ Închide gura, fraiere, dă-ți arama pe față, dă ziua înapoi,/ hai să-ți vezi de aproape disperarea,/ iubirea e făcută pentru cei vrednici de laudă!” (Îndrăgostit).
O confesiune din care răzbate percutanța sfâșierii lăuntrice. Următoarele versuri dezvăluie o imagistică a declinului în care privirea autoscopică se îndreaptă asupra unei existențe de sine sfâșiate de contradicții, deliruri, mutilări interioare, emfaze resemnate, căci, cum ar fi spus Sartre, ,,judecata ta, te judecă și te definește”: ,,Dar uitându-se în trecutul îndepărtat/ Undeva, în sufletul lui, cenușa abia se răcise” (La o mie de metri).
Poetul, atunci când se trece pe sine sau propria existență prin filtrul confesiv, o face cu franchețe crepuscular-contondentă. De aceea, optează pentru persoana a treia, plasându-se în imaginea sau înfățișarea unui personaj, pe care îl disecă biografic, dar și psihic. Face toate aceste lucruri cu un subtil, uneori sarcastic sau amar-ironic, fler al lucidității: ,,Că atât i-a fost/ dat de la Dumnezeu. Să mărească adâncimea suflețelului lui- un râuleț/ prăpădit. Râuleț din strămoși, care nu îngăduie plutirea/ vaselor mari…” (Suflețel). Este, astfel, sporită intensitatea trăirilor și a unui eventual sentiment de vinovăție, care amplifică morbul angoasei: ,,Nu duce nicăieri moartea mea, strigă sus și/ se urcă mai departe, gata să-și rupă gâtul, de unde smulge/ din cuie crucea de lemn din vârf, înverzită și/ coboară cu ea, alunecând lin pe acoperișul de tablă: asta/ mi-o puneți la cap, aici, în casa mea am trăit,/ plec odată cu crucea veche, voi, care rămâneți, puneți una/ nouă la loc, să fie crucea voastră pe casă, câți/ sunteți, atâtea cruci… Tu ce-ți muști/ degetele atâta? Mai bine închină-te, că n-ai să mă mai vezi,/ acuma sunt pregătit. Sicriu am, grâu de colivă,/ ștergare…Ce-am uitat? Ce-a fost, a fost,/ înapoi nu mă mai uit”(I s-a arătat).
Destule dintre elementele recuzitei discursului optzecist se regăsesc în cartea de față, de la detaliul biografic sau cotidian până la autoreferențialitate, ironie amară sau sarcasm subversiv. Însă toate acestea sunt topite în pasta densă a unor discursuri magmatice, de-o confesivitate letargică sau, dimpotrivă, scurtcircuitate de flash-uri ale unor interogații retorice în pustietatea înstrăinării de sine și de lume: ,,Am ținut post săptămâna asta și am tot/ plimbat, de nebun, un bou gras ale cărui coarne fuseseră/ date cu vopsea, prin startul de flori din/ fața bisericii catolice, de Paști- ascultând înjurăturile/ celor adunați gură/ cască, mă credeau în greva foamei? Ce ciudați: își/ schimbau unii altora jachete, jobene,/ gulere și manșete, plictisiți. Pe când tu nu erai decât în/ vis. ”Eram acoperit de un văl mucilaginos/ și îmi târam un picior: era/ clar, nu eram eu acela, nici vorbă, era altcineva care/ îmi semăna la chip, un uzurpator/ dar de unde să știe cei adunați gură cască?” Fiecare poem devine un teritoriu labil, un crepusculul al ființei, unde busola existențială pare a fi topită în bezna propriului sine, a propriului trup căzut pradă viermilor îndoielii: ,,Depărtați de așternutul morții, atotprezent. Ce/ ții ascuns în mâna dreaptă? Inima ta. Ticăloasa mea inimă?/ După atâta dragoste pierdută, ea, înveșmântată/ în sinele lui, și el, înveșmântat în/ sinele ei, au înverzit. Nu mai pot fi deosebiți de brazii/ din incinta Mănăstirii Putna. Stau/ zeci de minute nemișcați, fiecare în gândul gândul celuilalt,/ întorși cu fața spre răsărit, rugându-se/ deznădăjduiți” (Verde-animal).
Între resemnare și delir pendulează trăirile, angoasele și toată luciditatea poeziei din cartea de față, o mărturie scrisă direct pe-o rană care nu se știe când și dacă se va cicatriza vreodată.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
Indicații de citare: Savu Popa „Disperarea pe culmile omenescului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 