Arthur Suciu: „Problema nu este că românii au fost victime. Problema este ce fac cu acest lucru”
Despre filosofia istoriei la români, condiția periferică, cronicari, Eminescu, Blaga și dificultatea de a transforma experiența istorică într-un sens
Interviu realizat de Horia Vicențiu Pătrașcu
Există o filosofie românească a istoriei? Întrebarea poate părea paradoxală în cazul unei culturi despre care s-a spus, nu o dată, că ar fi produs prea puțină filosofie originală și că ar aparține unui popor lipsit de vocație istorică. Pentru Arthur Suciu, tocmai aici începe însă problema interesantă.
În prima parte a conversației noastre din seria Întrevorbiri — O minte în 30 de minute, am discutat despre cronicarii moldoveni și Eminescu, despre istorie văzută dinspre periferie, despre sincronism și forme fără fond, despre Blaga, protocronism și ceea ce Arthur Suciu numește „neocronism”, despre românitate și despre posibilitatea de a transforma statutul de victimă a istoriei într-o experiență purtătoare de sens.
Horia Vicențiu Pătrașcu: S-a spus despre români, pe de o parte, că nu ar fi avut o filosofie foarte originală, iar, pe de altă parte, că nu ar reprezenta un popor propriu-zis „istoric”. Cu alte cuvinte, atât creativitatea filosofică, cât și cea istorică ne-au fost contestate. Se poate vorbi, în aceste condiții, despre o filosofie a istoriei la români?
Arthur Suciu: Cred că da. Nu numai că putem vorbi despre o filosofie a istoriei, dar putem identifica și luări de poziție filosofice originale în raport cu alte filosofii ale istoriei.
M-aș referi, de pildă, la poziția cronicarilor moldoveni, în special la Miron Costin, și apoi la Eminescu, mai ales la publicistica lui. La Eminescu avem o poziționare foarte critică, de pe poziții conservatoare, dar mai ales din perspectiva unei țări periferice. El este probabil cel care formulează cel mai limpede această poziție.
Poate pare surprinzător că nu încep cu Blaga, Noica sau cu alți filosofi români consacrați, dar, din punctul meu de vedere, cronicarii și Eminescu oferă două dintre cele mai interesante poziții pentru o filosofie românească a istoriei.
H.V.P.: Ce este specific viziunii cronicarilor? Prin ce se deosebește ea de marile filosofii clasice ale istoriei?
A.S.: Când spunem „filosofia istoriei”, nouă, celor care am făcut studii de filosofie, ne vine imediat în minte Hegel. Ne așteptăm ca istoria să fie concepută ca un parcurs care are un sens și care construiește un sens, dacă nu în prezent, cel puțin în viitor. Există un scop, o teleologie. Hegel este prin excelență filosoful unei istorii care are sens.
Or, ceea ce este interesant la cronicarii moldoveni este tocmai absența sensului istoriei.
H.V.P.: Dar mai putem vorbi despre istorie în absența unui sens, a unui proiect?
A.S.: Teoretic, am putea spune că nu. Și totuși, răspunsul poate fi da.
Miron Costin vorbește despre Moldova ca despre o țară amenințată cu dispariția. Ea există astăzi, dar mâine s-ar putea să nu mai existe. Face parte din istorie, dar mâine s-ar putea să nu mai facă parte din ea.
Ne aflăm astfel într-o zonă-limită a istoriei, în care a face parte din istorie înseamnă în primul rând a subzista, a supraviețui. Sigur că poți vorbi și despre capacitatea unui stat de a exercita o influență asupra celorlalți, de a deveni o putere sau un model. Dar, înainte de toate, la cronicarii moldoveni apare acest raport direct cu supraviețuirea.
Viziunea lor este una pesimistă, însă nu este vorba numai despre un pesimism religios sau ecleziastic, așa cum sunt adesea citiți. Există, fără îndoială, o teleologie creștină. Dar eu mă refer la filosofia istoriei într-un sens laic.
La cronicari, istoria dobândește deja acest sens laic. Cronicile sunt scrise în română, nu în slavonă; au loc schimbări strategice în discursul politic. Toate acestea exprimă o anumită poziție în raport cu istoria.
Cronicile lor nu sunt encomiastice. Nu-și ridică pur și simplu conducătorii în slăvi. Ele construiesc istoria unei entități politice periferice, întotdeauna amenințate cu dispariția. Aceasta mi se pare poziția lor fundamentală.
H.V.P.: Dacă această filosofie a istoriei se construiește în jurul periferiei și al vulnerabilității, ce s-ar întâmpla dacă România ar ieși realmente din periferie? Nu și-ar pierde, într-un fel, chiar această formă de raportare la istorie?
A.S.: Încercarea de a ieși din periferia istoriei este permanentă la români și, în același timp, este un eșec permanent.
Prima mare încercare are loc în secolul al XIX-lea, când România iese din periferia otomană și se integrează în Occident — dar se integrează tot ca periferie. Trecem, în fond, dintr-o zonă de periferie într-o altă civilizație, păstrând statutul periferic.
În acel moment începe lupta pentru dezvoltare, pentru progres, pentru recuperarea terenului pierdut, pentru ajungerea din urmă a celorlalte țări.
Și apar două poziții. Una optimistă și sincronistă, care își are originile în filosofia pașoptiștilor și încearcă să preia instituțiile și valorile europene. Cealaltă este poziția critică, inaugurată de Junimea și reprezentată foarte puternic de Eminescu. Aici intră teoria formelor fără fond, formulată la Maiorescu și dezvoltată foarte mult de Eminescu.
Cele două poziții au avut reverberații inclusiv în perioada postcomunistă.
Înainte de asta, România făcuse parte și din periferia Uniunii Sovietice. Așadar, indiferent de zona de influență căreia i-am aparținut, nu am părăsit statutul periferic. În schimb, am încercat permanent să-l depășim.
Și tocmai această încercare de a ieși din periferie ne-a făcut adesea să refuzăm să recunoaștem că suntem o periferie.
H.V.P.: Nu devine atunci chiar această încercare de a ieși din periferie un mod de a fi?
A.S.: Ba da. Într-un anumit sens, această atitudine, această obișnuință de a încerca permanent să ieșim din periferie devine ea însăși un mod de a fi.
H.V.P.: Blaga spune că, atunci când românii nu au mai fost amenințați și nu s-au mai aflat sub presiunea imediată a istoriei, au putut să se manifeste cultural la nivel monumental. Cultura română ar avea, în fond, vocația unei culturi majore, chiar dacă împrejurările istorice au menținut-o multă vreme într-o formă a „minoratului” cultural. Ești de acord cu Blaga?
A.S.: Sunt, în general, de acord cu multe dintre observațiile și teoriile lui Blaga, inclusiv cu cele referitoare la istoria românilor.
Blaga adoptă o poziție echilibrată. Nu este un naționalist radical, dar nici un contestatar al istoriei românilor.
După 1989, putem observa două tendințe extreme. Una continuă într-un anumit fel protocronismul: ideea superiorității românilor, a unei istorii excepționale, glorioase. Vedem forme ale ei și astăzi.
Dar, pe de altă parte, există și ceea ce eu am numit „neocronism”.
Dacă protocronismul se manifestă ca un complex de superioritate, neocronismul este un complex de inferioritate. Potrivit acestei viziuni, românii nu ar fi făcut nimic în istorie, ar fi venit mereu prea târziu, „la spartul târgului”, ar fi împrumutat totul de la ceilalți și nu ar exista nimic valoros în istoria lor.
Această poziție pare mai legitimă intelectual, fiindcă se prezintă drept critică a ideologiei ceaușiste. Și până la un punct chiar este. Dar, după părerea mea, atât protocronismul, cât și neocronismul sunt piedici în înțelegerea istoriei românilor.
Ambele se raportează obsesiv la Occident.
Or, românii nu au aparținut dintotdeauna civilizației occidentale. Ei devin parte a Occidentului începând mai ales cu secolul al XIX-lea. Pe de altă parte, nu au fost niciodată complet rupți de Occident. Au existat permanent legături și influențe occidentale.
Dar asta nu înseamnă că putem lua pur și simplu standardele occidentale și apoi să declarăm întreaga istorie românească un eșec fiindcă ea nu arată identic.
H.V.P.: Ai dat exemplul bisericilor pictate din Moldova și al Voronețului.
A.S.: Da. După căderea Constantinopolului și ocuparea Balcanilor de către otomani, în cultura moldovenească apar aceste biserici pictate. Judecata de Apoi de la Voroneț, de pildă, este o formă culturală perfect adecvată raportării la prezentul istoric de atunci.
Nu trebuie privită drept o expresie „înapoiată” numai pentru că, aproximativ în aceeași perioadă, în Occident era pictată Capela Sixtină.
În Moldova existau alte probleme istorice, alte lucruri de rezolvat, alte poziții de luat. Nu avea sens ca moldovenii să construiască și ei o Capelă Sixtină.
Aceste picturi trebuie înțelese drept o expresie culturală adecvată momentului istoric respectiv. La fel trebuie înțelese operele cronicarilor. Dacă scoatem totul din context și comparăm permanent cu Occidentul, riscăm să transformăm întreaga istorie a românilor în ceva neadecvat și, până la urmă, să nu mai înțelegem nimic din ea.
H.V.P.: În aceeași logică îl citești și pe Dimitrie Cantemir?
A.S.: Sigur. Dimitrie Cantemir este foarte lăudat de toată lumea, dar, bineînțeles, foarte puțin citit.
Nu poți înțelege mare lucru din Cantemir dacă nu ții cont de faptul că a trăit la Constantinopol și că o parte importantă a culturii lui s-a format acolo.
Când vorbește, de pildă, în Istoria ieroglifică despre familiile din Moldova și Muntenia, el nu vorbește din perspectiva din care vorbea Miron Costin, ca boier moldovean apropiat de puterea locală. Cantemir vorbește din perspectiva unui boier moldovean care stă la Istanbul.
Sunt poziții foarte diferite.
Este adevărat că scria în latină și că avea legături cu Occidentul. Legătura occidentală există. Dar, fundamental, este un om format și la Istanbul.
H.V.P.: Vorbim însă despre „români” și „românitate” ca și cum ar fi concepte de la sine înțelese. În ultima vreme, mai ales în contextul discuțiilor despre Republica Moldova și eventuala unire cu România, această unitate a fost pusă din nou sub semnul întrebării. România ca stat se constituie abia în secolul al XIX-lea. Ce le-ai răspunde celor care contestă existența unei unități anterioare? Au moldovenii ceva distinct față de munteni sau transilvăneni?
A.S.: Sigur că au particularități. Dar trebuie să facem o distincție.
Naționalismul modern și statele naționale apar în secolul al XIX-lea. Asta nu înseamnă însă că înainte de secolul al XIX-lea nu există forme de construcție identitară care vor participa ulterior la formarea națiunilor.
În istoriografia comunistă, cronicarii moldoveni erau asociați cu patriotismul. Aici trebuie să fim critici. Miron Costin sau Grigore Ureche nu erau „patrioți” în sensul în care folosim termenul începând cu secolul al XIX-lea.
Dar nici nu putem spune că nu înseamnă nimic faptul că au scris în română și că au ridicat obsesiv problema originilor latine.
De ce apare atât de insistent această problemă a originii? Pentru că existau tot felul de reprezentări false despre români în epocă.
Latinitatea, scrierea în limba română, construirea de biserici, transmiterea anumitor mesaje, nevoia de a spune o poveste despre propria comunitate — toate acestea participă la o anumită construcție identitară care, ulterior, va contribui la ceea ce numim poporul român.
Nu poți spune că înainte de secolul al XIX-lea era pur și simplu zero, că nu exista nimic și că totul s-a inventat dintr-odată.
H.V.P.: Deci nu este vorba numai despre limba română și despre credința ortodoxă. Ar exista și o anumită raportare comună la lume și la ceilalți?
A.S.: Da, iar aceasta nu este o simplă retorică.
Atunci când otomanii puteau încerca transformarea Moldovei și Munteniei în pașalâcuri, boierii trebuiau să aibă argumente pentru a împiedica acest lucru. Sigur, argumentul fundamental erau banii. Să ne înțelegem: principalul lucru pe care îl ofereau erau banii.
Dar trebuiau să aibă și text, nu numai bani. Trebuiau să spună ceva. Să formuleze niște argumente.
Și atunci spuneau: noi nu suntem niște oarecare, suntem urmașii romanilor, avem limba noastră, suntem un popor distinct. Nu suntem nici greci, nici bulgari, nici unguri. Suntem români.
Aceste probleme apar într-un context istoric concret. Istoria îi forțează, într-un anumit sens, să se gândească la ele.
H.V.P.: Aș încheia întorcându-ne în prezent. Crezi că România are astăzi un model pe care l-ar putea propune celorlalți? Ai vorbit chiar tu despre posibilitatea ca această cultură a periferiei, a marginalității și a unei autonomii mai degrabă modeste să reprezinte ceva relevant pentru lumea actuală.
A.S.: Sunt foarte sceptic.
În momentul de față există două mari curente. Există, pe de o parte, imaginea unei Românii glorioase, care moștenește mult din ideologia comunistă, deși originile ei sunt mai vechi. Iar această imagine este, pe bună dreptate în anumite privințe, criticată prin aducerea în discuție a momentelor detestabile din istoria României.
Pe de altă parte, există curentul potrivit căruia românii nu sunt buni de nimic și nu au făcut niciodată nimic.
După părerea mea, există însă câteva certitudini ale istoriei românilor. Una dintre ele este că românii s-au aflat, de-a lungul celei mai mari părți a istoriei lor, într-o poziție periferică.
Asta nu înseamnă că nu au făcut nimic. Au făcut ceea ce au putut face în condițiile date.
Este adevărat și că, în anumite situații, atunci când au avut ocazia, românii s-au comportat ei înșiși ca niște stăpâni odioși. Nu trebuie negat acest lucru.
Dar, în cea mai mare parte a istoriei lor, românii au fost mai degrabă victime ale istoriei.
Atât filosofia istoriei glorioase, cât și aceea potrivit căreia românii nu au făcut nimic exclud tocmai această situație fundamentală.
Știu că poate suna ciudat, dar aceasta mi se pare realitatea.
Problema nu este însă că românii au fost victime.
Problema este ce fac românii cu acest lucru.
Cum reușesc să convertească această istorie și acest statut al lor în ceva care are un sens, într-o istorie care să aibă un sens?
Acesta mi se pare lucrul cel mai important.
H.V.P.: Și cred că tocmai cu această întrebare merită să încheiem prima parte a conversației noastre și să o redeschidem în cea următoare.
Notă editorială
Versiune scrisă, editată pentru publicare, realizată pe baza conversației video „Întrevorbiri — O minte în 30 de minute”, Partea I. Au fost eliminate ezitările, repetițiile și digresiunile, fără modificarea sensului răspunsurilor.