Angela Martin
Nu inima, ci memoria este o găleată găurită Cine sunt eu pentru mine însumi? Doar una din senzațiile mele. Inima mea se golește fără să vrea, ca o găleată găurită.(Fernando Pessoa) Eu cred, Fernando, că suntem toate senzațiile noastre, prezente și trecute - vezi bine că toate ne bucură sau ne dor, fie și prin apele tulburi ale amintirii, iar tot ce e trăit nu poate fi des-trăit. Și mai cred că nu inima, ci memoria este o găleată găurită pe care inima noastră o înclină în așa fel încât prin ciurul ei să nu ne scurgem de tot punându-ne în detestabila situație de a ne întreba cine (mai) suntem. Da, știu ce-ai să-mi spui - că metafizica ta este mai puțin mecanică și infinit mai subtilă decât înțelegerea mea fasonată de experiența unei singure vieți chiar dacă simțurile îmi dau iluzia unei multitudini de trăiri nesfârșite. Numai că până la urmă și viața este un fel de poezie arzătoare cu micile ei nemuriri de senzații trăite, rumegate, rememorate și istorisite sinelui nostru în cuvinte meșteșugite și cu o dicție perfectă, de parcă ne-ar pregăti să repetăm cu suflu nou același rol, în spectacole diferite. E suficient bunăoară să-mi întorc privirea spre scena traversării Mureșului cu bacul - cu compul, cum îi spuneam noi pe bănățenește, în limbaj local - ca să mă simt din nou o fetiță tăbăcită de soare, abia ieșită din bazinul de înot și înghesuită pe puntea plutitoare de scânduri printre oamenii îmbarcați pentru a ajunge pe celălalt mal. Eram ca un iepure ud, ascuns într-un tufiș de glasuri vesele de bărbați și femei, din care vorbele se înălțau și erau pasate de la unul la altul ca niște mingi colorate. Nu vedeam nimic în jur, firește, auzeam doar pleoscăitul apei care, din când în când, se ridica parcă până la gura vorbitorilor, spălându-le de pe buze mici crâmpeie din încrucișatele lor conversații. În schimb, îmi trecea pe la nas cu toată limpezimea câte o adiere îngreunată de un miros îmbietor de langoșe calde amestecat cu altul de piele proaspătă îmbălsămată cu ulei de bronzat, semn că lumea nu stătea, așa cum părea, neclintită pe loc, se legăna oarecum pentru a-și ține echilibrul în balansul ambarcațiunii, dând cu discreție o atenție controlată acestui gest. La îmbarcare urcam pe comp de pe un ponton coborând perpendicular peste apa râului, dar când ajungeam pe celălalt mal, care nu era amenajat, auzeam întâi un geamăt prelung de cablu, apoi zgomotul hârâit pe care îl făcea bacul când dădea cu fundul de nisip aliniindu-se în același timp lateral la cursul râului și săream cu toții direct în apă pentru a ne risipi care încotro spre plajă, stârnind în înaintarea noastră valuri înalte de apă și de râs. Nu există libertate mai fericită decât cea pe care ți-o dă copilăria, nici fericire mai liberă în copilăreasca ei simplitate! Nu aveam nevoie să apelez la nicio speculație filosofică, la nicio gândire analitică pentru a-mi explica pe atunci cum mă simt. Mă întorceam de la ștrand ca un torent de sănătate în piele de copil. Intram pe poartă îmbătată de soare, și când descuiam ușa coridorului, unde trona arbustul mamei, mă năpădea răcoarea ce clinchetea parcă străpunsă de mireasma florilor albe de datura – a trompetelor îngerilor – legănate în crengi de curentul de aer. Îmi închipui că trebuie să te naști cu o tristețe în tine cât un Atlantic, Fernando, pentru a conștientiza senzația de incontinentă golire a inimii, altminteri, doar un poet ca tine, fără pereche, într-un moment rar de inspirație crudă și diamantină și-ar putea-o imagina atât de incomparabil și de acut. (Din vol. Dragă Fernando Pessoa, apărut în 2021 la editura Vremea)
INDICAȚII DE CITARE
Angela Martin, „Nu inima, ci memoria este o găleată găurită” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 