Angela Martin
Când ne este dor
Își cunoaște oare cineva frontierele sufletului,
încât să poată spune – eu sunt eu? (Fernando Pessoa)
Să-nțeleg, așadar, că frontierele sufletului sunt fluctuante,
permanent în prefacere și mișcare,
că prezentul le spiritualizează
despărțindu-le de noi care stagnăm până într-atât
încât percepția noastră devine deodată o lunetă flască –
nu mai bate de aici până la capătul ființei
care credeam că suntem, metafizic vorbind cel puțin,
în schimb, ne predă iluziei vederii în trecut,
pe care ne-o povestim nouă înșine
într-un limbaj fluid, cu toate că miop și ipocrit,
idealizant adesea, dar și măgulitor.
Ne pierdem orișiunde și ne regăsim,
copilăriți, reîntineriți în peisajul care ne conține
fără a fi mai mult decât refrenul revăzut al vocii care ne rezumă.
Când ne este dor, cu certitudine ne este dor de noi înșine,
chiar dacă nu știm cu precizie de care dintre noi anume.
Ne conduce spre acela un val de căldură
sau numai iluzoriile-i spume ca o dâră de duioșie
iscată și lăsată cine știe cum, întâmplător.
Azi e duminică,
am câțiva anișori,
sunt cu mama la Palatul Cultural, la concertul de la matineu.
Nu pot fi decât acolo –
îmi întărește această convingere
acustica perfectă a sălii
și bucățica de plastilină
pe care mi-a dat o chiar mama
ca să-mi treacă timpul mai ușor:
s-o frământ cât vreau și s-o cocoloșesc
numai să stau cuminte,
chipurile, cât timp ascult muzica.
Nu văd orchestra deloc
scena toată a dispărut dincolo de cortina dințată
făcută din oameni mai mari sau mai mici,
parcă plantați să încrețească ad hoc,
cu jumătatea vizibilă a trupurilor lor,
cutele rigide ale rândurilor din față
obturându-mi vizibilitatea.
Scaunul încăpător pe care stau
are șezutul batant modelat anatomic,
este confecționat dintr-un lemn brun roșcat, lucios și plăcut,
scoate un scârțâit elegant și discret, dar evident prietenos,
sau uneori cu un zgomot intim abia schițat,
îmi sugerează fără să mă mustre
să stau locului, să mă liniștesc.
Găsesc bineînțeles imediat
un mod de a mă juca fără să-l supăr:
cu mine însămi pe tăcute
căci îmi place grozav să mă proptesc în cotiere,
să mă îndes,
să mă lipesc cu spinarea de spătar
și apoi să mă las să alunec în voie afundându-mă în el
până când, pliată ușor în unghi,
sunt nevoită să-mi ridic capul din piept
ațintind ochii spre decorațiunile pal colorate din tavan.
Muzica fâlfâie liberă pe sus, ba în crescendo, ba în surdină,
mă înfior odată cu ea când tresaltă la câte o bătaie neașteptată de talgere
încâlcindu-se speriată în sclipirile lustrelor cu tija subțire și scurtă,
precum niște baloane fixe, țuguiate,
îmbrăcate în zale de cristal,
și placate simetric pe covorașe metalice
dispuse geometric cu fața în jos,
adică la mine.
N-am stat nicicând la galerie,
unde, în balcoanele laterale mai ales,
își au locurile lor rezervate liceenii,
dar mă închipui plutind și pe acolo,
pe sub arcele ornamentale și sonore
culegând în treacăt direct de pe feronerie
și din minunatele vitralii ale ferestrelor zvelte
fire cu frunze și flori emailate.
Niciodată însă nu mă simt mai importantă
ca în momentul în care urcăm scara monumentală
și intrăm cu demnitate printre coloanele masive pe ușile arămii
în holul de marmură roșie
sub cupola templului cultural.
De altminteri, nu întâlnești în niciun edificiu din Arad,
o atât de bogată și caldă împletire de stiluri, arhitecturale și decorative,
de materiale și accesorii,
marmură și cupru,
picturi, statuete, busturi
și o cernere atât de grațioasă și fină de lumini.
Dar, firește, astăzi nu mai izbutesc să-mi amintesc
decât un tot armonios
din acest oraș meloman –
cu doi cetățeni de onoare muzicieni,
Franz Liszt și George Enescu,
despre care cred că vei fi auzit,
și unde, începând din 1846,
cu mult înainte de a fi fost construit Palatul Cultural,
concertaseră în săli improvizate,
pe lângă Liszt, Anton Rubinstein,
Pablo de Sarasate, Henryk Wieniawski,
Joachim Jozsef acompaniat la pian de Johannes Brahms,
Pablo Casals, spaniolul fiind dintre aceștia din urmă,
și singurul contemporan cu tine, dragă Fernando Pessoa.
Când am fost elevă de școală primară
am luat lecții de vioară cu concertmaistrul
Orchestrei Simfonice –
o femeie între două vârste,
blândă și deosebit de amabilă
care m-a învățat să execut tremolo-ul
vibrând din toată ființa împreună cu instrumentul
la care cântam,
dar de atunci și până acum nu mi-am dorit niciodată
să-mi descopăr o frontieră a sufletului
pe muchia căreia să stau nehotărâtă,
întrebându-mă dacă eu sunt eu,
și de când.
(Din vol. Dragă Fernando Pessoa, apărut la editura Vremea, 2021)
INDICAȚII DE CITARE
Angela Martin, „Când ne este dor” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 