ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Amalia Diaconeasa

Speranța- esența umanității

De unde vine speranța? Vechii greci aveau o legendă despre apariția ei. Legenda spunea că speranța a fost adusă într-o cutie în care erau toate relele, inclusiv bolile și moartea, necunoscute până atunci, de către prima femeie, Pandora. Înainte, pământul era locuit numai de bărbați, iar o femeie, înzestrată de zei cu toate calitățile, a fost trimisă drept pedeapsă în lume, după ce Prometeu a furat focul și l-a dat oamenilor.

Ideea seamănă cu cea din Biblie, de fapt e identică. Numai că povestea europeană e mult mai frumoasă, ca toate poveștile grecești. Cea din Biblie ar putea avea originea în texte mesopotamiene (sumeriene) mai vechi. Să nu uităm, cum zice Noah Yuval Harari în ”Sapiens”, Vechiul Testament, e un text babilonian care l-ar fi intrigat pe regele David, dacă l-ar fi găsit în templu.  Asemănările izbitoare cu Epopeea lui Ghilgameș sunt ușor de sesizat nu doar în cazul Potopului, ci și al Genezei. O femeie e cea care aduce civilizația, dar și toate relele. O curtezană de la templu îl smulge pe uriașul Enkidu din sălbăticie, ceea ce el ajunge să regrete apoi. La fel, o femeie aduce toate relele și apoi civilizația în grădina Edenului. În Epopeea lui Ghilgameș femeia vine din civilizație, e pe o treaptă superioară bărbatului, la fel ca în povestea Pandorei, unde Pandora e chiar trimisă de zei.

Cât despre cutia Pandorei, se poate interpreta că toate relele erau acolo, dar oamenii doar atunci le-au văzut, de fapt le-au conștientizat. Rolul umanizator, nu doar civilizator, al femeii, transpare din aceste legende. Mai multe analize (feministe) despre paralela dinte Biblie și ”Epopeea lui Ghilgameș” în cartea Ioanei Petra, ”7000 de ani de patriarhat/Critici feministe”.
Probabil în istorie, femeile, culegătoare de rădăcini, fructe, legume etc, au descoperit (întâmplător) agricultura, ceea ce presupune și Jared Diamond în ”Germs, Guns and Steel”, dar nu e primul. Prin clasele primare am avansat ipoteza că femeile au fost cele care au îmblânzit focul. Era logic pentru că ele lucrau și au lucrat mereu mai mult cu focul.  Adulții au făcut o paralelă dintre ideea mea și toate pretențiile de pionierat ale sovieticilor, unele ajungând, conform bancurilor, până în Paleolitic. Numai că un roman de William Golding (Moștenitorii) care descrie aventurile unui grup de oameni de Neanderthal care se întâlnesc prima dată cu oamenii moderni, sugerează că femeile de Neanderthal dețineau tehnologia aprinderii focului, pe care o făceau, bineînțeles, ritualic. Probabil nu femeile de Neanderthal, ci femeile de Homo erectus au îmblânzit focul. La început era foarte greu de aprins, se profita de sursele naturale. Dacă ne gândim la câte incendii de vegetație date de secetă au fost anul acesta, nu e greu de imaginat ce se putea întâmpla în savană în condiții similare. Totuși, chiar și așa, menținerea focului era ceva important economic, dar și cultural (spiritual). Într-o gravură realizată de niște exploratori francezi în Australia, în secolul al XVII-lea, apar niște aborigeni transportând focul într-o barcă.

Asocierea dintre foc, umanizare (conștientizare a relelor din lume, inclusiv a morții) și speranță apare în povestea Pandorei. Ce e special la om față de alte animale? Ar fi multe de spus (și am spus în ”Civilizația foametei/ o altă abordare a umanizării”), dar una dintre aceste caracteristici, în afară de gândirea simbolică, despre a cărei existență la alte animale nu aveam cunoștință, este aceea a gândirii pe termen lung. Oamenii își pot face planuri pe termen nelimitat, uneori dincolo de viața lor, chiar pentru o eternitate. Fac asta alte animale? Se pare că totuși, rudele noastre, maimuțele antropoide, sunt capabile de gândire pe termen lung, cel puțin pentru câteva ore. Ele adună pietre dimineața pentru a arunca apoi cu ele în turiști seara. Dacă ne gândim ce natură au cele mai multe planuri pe termen lung umane, și motivația acestor cimpanzei e o chestiune de familie…

Gândirea pe termen lung e la originea celor mai multe comportamente umane, dar și a civilizației umane. Și avem motive să credem că asta s-a întâmplat din Antichitate, cel puțin. Carpe diem nu ar fi avut niciun rost dacă oamenii nu și-ar fi făcut și atunci griji și planuri pe termen lung.  Piramidele egiptene, dar și alte vestigii antice, inclusiv acele minuni care nu au supraviețuit, ne arată că oameni gândeau pe termen lung și foarte lung.

Dar ce se întâmplă când chiar trăiește clipa fără să se gândească la consecințe…

Moralitatea, mai precis comportamentul moral, ar fi de neconceput în absența gândirii pe termen lung.  Istoria arată cum se comportă cineva care spune: ”după mine, potopul!”  Dacă nu ai ști că faptele tale au urmări, ai acționa altfel. Consumul de alcool afectează exact capacitatea de a face proiecții pe termen lung. Și efectele acestui mod de a vedea lucrurile, și pentru scurt timp, sunt evidente. Psihopații par să aibă o problemă cu exact aceste reprezentări. Și nu au nici frică, nici rușine. Practic ei simt durere, dar cum ar spune un pacient cu dureri cronice, citat de Antonio Damasio, căreia i se făcuse lobotomie,  ei nu simt suferință (”Durerea e încă acolo, dar suferința a dispărut). Clar, gândirea pe termen lung e o mare sursă de suferință morală.

Dar când se vorbește despre predicțiile pe termen lung pe care le face mintea umană, oamenii se gândesc mai mult la pedeapsă, nu la recompensă. Unii autori se temeau de secularismul societății, care distruge teama de pedeapsa eternă. Netemându-se de ce se va întâmpla cu ei după moarte, că toate pedepsele sunt aici, de ce s-ar mai comporta moral? Dar poate nu pedeapsa eternă, ci recompensa eternă, era mai importantă.

Dacă tinerii sârbi care l-au ucis pe arhiducele Austriei ar fi știut că ar fi avut o șansă să trăiască vieți lungi, deși aveau tuberculoză, chiar atunci, dacă s-ar fi aplicat ceea ce deja se știa, poate istoria ar fi arătat altfel. Primul Război mondial poate nu ar fi început atunci. Pe timpul lui Ceaușescu, oamenii se întrebau de ce nu se găsește nimeni cu o boală incurabilă care să-l ucidă pe dictator.  Sun Tzu, în ”Arta războiului”, arată cât de periculoși sunt oamenii disperați în război. Dacă vezi că inamicul își pune vasele în cui înainte de luptă, adică nu se mai pregătește pentru cină, înseamnă că șansele de victorie sunt mici pentru tine. Cum se spune, oamenii disperați sunt în stare de orice.

Speranța nu dă numai forță să mergi mai departe, ci și prudență. Homer redă discuțiile unor nobili troieni care declară că dacă viețile lor ar fi foarte lungi, nu ar mai fi gata să lupte. Ahile și alți eroi erau foarte tineri, atunci când preferau gloria unei vieți lungi urmată de uitare. Ce puțini își amintesc că tinerețea e asociată cu disperarea. Nu concepi să ai nu 100 de ani, ci 40.  Am cunoscut oameni foarte tineri care declarau, în strigătele admirative ale colegilor de generație, că se vor sinucide la 40 de ani. Când ai 18 ani, viața ți se pare insuportabilă și inutilă după 35 sau chiar mai devreme. Probabil și Alexandru cel Mare și-ar fi schimbat optica dacă ar mai fi trăit câțiva ani. În Odiseea, Homer sugerează că și Ahile, aflat în infern, ar fi regretat decizia. Dar era prea târziu. Ahile era disperat, pentru că în tinerețe nu au decât … tinerețe biologică. Statusul tău social e jos, singurele tale avantaje sunt legate de tinerețea aparentă, atractivitatea sexuală și forța fizică. Ți se pare că dacă le pierzi, pierzi chiar tot. Numai că nu știi ce alte lucruri cu mare forță aditivă pot veni cu vârsta. E vorba de putere, fie că e vorba de simplu status social, fie de încrederea în tine, greu de neimaginat la tinerețe, dar și, cum arată studiile moderne, chiar de fericire.

Dacă Alexandru nu ar fi avut epilepsie, care de asemenea afectează comportamentul moral, ca în cazul alcoolului, poate nu ar fi ajuns cel Mare. Pentru că i-ar fi lipsit nu curajul, ci enorma încredere în el cu care să se impună. Asta dacă nu era pur și simplu doar psihopat, cum probabil erau părinții lui. Dar e greu de trecut de prima tinerețe fără un pic de nebunie, care să îți dea exact … speranță.

Speranță și ignoranță

Speranța e esențială pentru viața umană. Fără speranță, dacă ai conștiință dezvoltată, te sinucizi în mod direct sau indirect, mai ales dacă ești tânăr. Speranța ajută la gestionarea necunoscutului. Logica îți spune că nu ai de ales, că nimic nu va fi mai bine pentru tine, în condițiile date.

Probabil în timpul dictaturii leniniste din România, o parte din scăderea duratei de viață era dată de disperare. Oamenii erau mult mai înclinați spre excese. De ce ai vrut să trăiești mult? Ce să aștepți de la viață? Speranța, și pentru cei seculari, era singurul lucru care i-a ținut  în viață. Și într-adevăr, ceva foarte improbabil s-a produs. Americanii chiar au venit, dictatura a căzut.

Până la urmă logica e reducționistă, lucrează doar cu ce știi, cu informațiile din conștiință. Dar ceea ce nu știm e mult mai mult. Și speranța lasă portița deschisă necunoscutului. Cum se spune în limbajul studenților când e vorba de examen, lasă profesorul să te pice, nu te pica singur. Dacă la examenul vieții te pici singur…

Fără speranță nu doar viața umană (conștientă) nu ar fi de conceput, ci și existența civilizației. Orice civilizație are un mit, un vis, o proiecție pe termen lung. Fără ea, minunile Antichității, dar nu numai, nu ar fi existat. Cine ar investi pe termen lung în orice? Dacă speranța era legată de multe ori de supraviețuirea unui trib, cum ar fi tribul lui Israel…

Dar religii etnice au mai fost în Antichitate și apoi, dar nu știm cât de mare a fost speranța altor religii.  Se vorbește despre speranța dată de creștinism, dar despre cea dată de iudaism, care așteaptă încă eliberatorul și viața eternă într-o măsură mult mai nealterată decât religiile derivate din alte secte iudaice (creștinismul) nu se prea vorbește. Supraviețuirea (culturală) a tribului lui Israel era foarte improbabilă încă din Antichitate. Dar secolele de speranță au făcut ca statul Israel să existe, iar limba vorbită acolo să  poată fi înțeleasă de unele personaje biblice, cum se spune.

Civilizația în general era legată de speranța supraviețuirii unei culturi, dar nu neapărat și a indivizilor ca atare. Iudaismul în general presupune supraviețuirea unui trib. Dar liderii religioși au devenit din ce în ce mai ofertanți cu speranța. Unele secte au început să promită nemurirea pentru unii, apoi pentru toată lumea. De fapt era vorba de învierea fizică în forma biologică.  Asta vinde de fapt iudaismul (unele secte) pe timpul cuceririi romane, dar apoi și creștinismul, deși, cum spune Stephen Cave în ”Nemurirea”, multor evrei sau creștini de acum această idee li se pare un film horror prost. Sub influența lui Platon și a altor filosofi greci, aceștia se gândesc la o înviere spirituală. Dar în epocă, probabil și sub influenta vechilor egipteni, acest produs era ceva extraordinar.

O societate nu doar are șanse să supraviețuiască, dar și să se dezvolte cu produse superioare…de speranță. Împachetarea lor contează de asemenea foarte mult. Ideea de progres nu ar fi fost posibilă în multe culturi care au făcut ele însele eforturi pentru a supraviețui, dar în forma respectivă. În India clasică, nici măcar nu se consemnau numele regilor, pentru că se considera că ar fi ceva inutil. Era rolul regelui, regele trebuia să facă anumite lucruri, și povestea regelui, dar și a societății, se repeta la infinit. Schimbările majore calitative în societate și în viața oamenilor erau de neconceput. Ce făcea individul era irelevant la scară istorică, nu putea schimba nimic esențial. Lumea era organizată într-un fel ciclic. Până și la nivel cosmic lucrurile stăteau similar.

Cam așa arăta imaginea asupra lumii în Orient. Se spune că după al doilea Război Mondial, americanii le-au scos japonezilor budismul din cap, numai așa a putut fi realizat ”miracolul japonez”. Nu știu cât de real e, având în vedere că restaurația Meiji, importantul pas spre modernizare, e un demers absolut autohton. Dar e adevărat că în Coreea, în prezent 27, 6%  din populație se declară creștină (2015). Un prieten care avea afaceri în zonă se întreba ce e cu semnele alea strălucitoare de pe dealuri. Era cruci ale bisericilor creștine. Ar putea exista o relație între influența, apoi dezvoltarea creștinismului în Coreea și „miracolul” coreean? Cel puțin în privința importanței individului, adică a drepturilor omului și democrației, unii cred că există.

În Orient nu exista speranță pentru societate, dar nici pentru individ în general. Budismul se baza pe o ordine din Univers. Dacă erai sărac și exploatat în viața asta înseamnă că într-o alta ai avut un comportament reprobabil. Fiecare își primea partea pe termen lung, în mod just. Ce rost avea să schimbi ceva? Ecuația existenței excludea șansele progresului personal și social.

Secta iudaică numită creștinism vine cu învierea personală, recompensa sau pedeapsa eternă în funcție de faptele personale. Fiecărui individ i se dă nu numai un nume care nu era al tribului sau ginții și care se pune înaintea acestui nume de clan (numele de botez, pe care va fi strigat la Judecarea de Apoi), dar și șansa de a-și alege cumva soarta. Avea o viață ca să obțină o eternitate de fericire în formă umană. Mai mult, dacă își recunoștea păcatele (le conștientiza) putea să fie absolvit de ele. Ce ofertă mai bună? La nivel personal, creștinismul, tocmai prin speranța pe care o oferă reprezintă cea mai bună soluție psihoterapeutică pentru niște oameni oprimați, fără șanse. Cu numeroase traume. Pentru a te vindeca de unele traume, dar și pentru a te simți răzbunat, uneori e nevoie de o eternitate.

Speranța în general e o soluție psihoterapeutică și acum. Iar variabila timpului în ecuația speranței e crucială. Dar cum să crezi că poți primi așa ceva? Depinde cât de disperat ești. Creștinismul a fost considerat o religie pentru sclavi. Numărul tinerilor care au ales să moară ca martiri în timpul persecuției creștinilor arată gradul de disperare generală. Seamănă cu ce se întâmplă acum în Orient și nu numai? Erau mulți dintre martiri și sfinți psihopați? Unii specialiști cred că da (”Înțelepciunea psihopaților” de Kevin Dutton). Prigoana creștină a filosofilor greci care a urmat și de care se vorbește atât de puțin (afară de unele cărți, precum ”Epoca întunecării” de Catherine Nixey) pare să întărească această idee.

Legătura dintre creștinism și progres social a devenit deja banală. Ideea de erou eliberator care va veni e foarte veche, precede iudaismul. Un asemenea mit exista și la populații care trăiau în ceea ce e acum Țara Galilor.  Dar ideea eliberării, cuplată cu ideea nemuririi (a învierii) într-o lume fără suferință în care ajung oamenii buni, era ceva care conținea germenii schimbării lumii în bine, adică ai progresului. Recompensa era pentru faptele de acum și era eternă. Și era accesibilă oricui, nu conta sexul, clasa, cultura. Era o speranță care acum s-ar numi ”inclusivă”  Rezultatul istoric se vede. Occidentul de acum, în care istoria pare să nu se mai rotească în cercuri de creștere și decădere, fără ca nimic esențial să se fi schimbat, ar putea fi numită Insula Speranțelor Împlinite. Progresul social, în primul rând, dar apoi și economic (legat de primul), științific, tehnologic, fără precedent în istorie sugerează că speranța, dorința, reprezintă primul pas spre realizare. Cu cât speranțele sunt mai mari, cu atât și realizările. Nu e poate întâmplător că o țară despre care se spune că ar fi ”a tuturor posibilităților” garantează prin constituție cetățenilor ”dreptul la căutarea fericirii”.

Speranța e în orice investiție pe termen lung, de la educație, la economie, dar mai ales știință și tehnologie. Speranța e în afara științei și total neștiințifică, dar ajută cel mai mult la dezvoltarea ei. Cultura cu cele mai frumoase povești și vise are acum cele mai uimitoare realizări.

Sigur, speranța și idealurile înalte aduc multă dezamăgire și multă disperare, dar toate astea se pot trata cu doar mai multă speranță. O revoluție spirituală e o revoluție a speranței.

Speranța e esențială pentru gândirea și existența umană, dar și pentru a civilizației.

INDICAȚII DE CITARE:

Amalia Diaconeasa, „Speranța- esența umanității” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.